În această prelegere (vezi aici linkul YOUTUBE) comentez următorul citat din Omilia 63, din Cazania I coresiană:
„Așa grăiaște și Atanasie în tâlc ce-au scris kъ Galatomь, că numai credința are puteare a ispăsi. Așa Ioan Zlatoust, în omilia 2, kъ Rimlĕnomь, zice: «Nu cu sudorile, nici cu munca veri descumpăra pre ispăsenie, ce den mila dumnezeiască, ce de sus iaste, în cinste trebuiaște a lua: numai aceaia una veri aduce de la tine: să crezi»; așijderea în 7 omilie; așa Vasilie, în omilia ce-au scris despre smerenie, grăiaște.”
În continuarea cercetărilor întreprinse până acum, demonstrez că autorul Cazaniei I s-a folosit nu doar de comentariul la Matei al lui Wolfgang Musculus, ci și de lucrarea sa dogmatică, Loci communes (1563), din care a preluat citatele din Atanasie, Ioan Hrisostomul și Vasile cel Mare. Contrar concepțiilor vehiculate de P.P. Panaitescu, folosirea de către autorul Cazaniei I a citatelor patristice nu indică în mod necesar apartenența sa la spațiul ortodox, ci poate fi explicată ca efect al familiarizării sale cu lucrări de dogmatică protestantă precum cea scrisă de teologul reformat Wolfgang Musculus.
Acel Isus pe care vor să-L „dovedească” istoricii, dar în care nu crede nimeni, nu există! Chiar și cel care vrea să-L cunoască pe Isus al istoriei și să descopere lucrarea, calea și destinul Lui, depinde și de mărturia primilor adepţi: de amintirile care le-au hrănit credinţa, de credinţa care le-a însufl eţit amintirile, de viaţa lor spirituală care a fost marcată profund de Isus. Acesta este și modul în care noi, cercetătorii biblici, citim astăzi Evanghelia după Marcu. Cartea lui Amiel Drimbe este un bun exemplu în acest sens… Cititorii români au astfel parte de o monografi e care le prezintă stadiul actual al cercetării în studiile biblice, deschizându-le totodată calea de acces către una dintre cele mai importante mărturii literare din istoria creștinismului timpuriu. (KARL-WILHELM NIEBUHR Profesor emerit de Noul Testament Universitatea „Friedrich Schiller” din Jena)
Găsiți cartea AICI, pe site-ul Editurii Ratio et Revelatio.
Ori de câte ori citesc relatarea lui Luca despre nașterea Domnului, zăbovesc mai mult asupra urării pe care o fac îngerii care le aduc păstorilor vestea bună a nașterii unui Mântuitor.
Adică: „Slavă în înălțimi lui Dumnezeu și pe pământ pace între oamenii plăcuți Lui.”
Mă interesează în mod deosebit al doilea hemistih și referirea la „pace”, fiindcă sunt conștient că Europa noastră, care s-a bucurat de pace vreme de aproape 80 de ani, este un spațiu excepțional. Când mă uit la politica pe termen lung a Rusiei și la ambițiile ei expansioniste, mă întreb dacă pacea va mai domni multă vreme pe continent. Numai Dumnezeu știe ce ne rezervă următorul deceniu.
În orice caz, pentru oamenii din primul secol, pacea de lungă durată a fost o experiență foarte rară. Nu e de mirare, așadar, că îngerii le urează păstorilor „pace pe pământ.” Trebuie însă observat că pacea vestită de îngeri nu este proclamată în mod general, peste tot pământul, ci, după cum voi arăta mai jos, numai peste anumiți oameni, cei bineplăcuți lui Dumnezeu.
Pentru a demonstra „caracterul selectiv” al păcii vestite de îngeri, voi analiza în detaliu maniera în care s-a transmis secvența en anthrṓpois eudokías (ἐν ἀνθρώποις εὐδοκίας) din antichitate până la noi. De asemenea, voi arăta că în cele mai multe versiuni românești ale Bibliei, de la Coresi la NT Vatoped, în Luca 2:14 s-a strecurat o greșeală: urarea îngerilor nu conține trei elemente coordonate („slavă… pace… bunăvoire”), ci două elemente (slavă și pace), termenul eudokía fiind subordonat termenului „pace.”
Greșeala pe care o voi analiza a apărut de fapt chiar în manuscrisele grecești, atunci când unii scribi nu au mai înțeles sintagma en anthrṓpois eudokías (ἐν ἀνθρώποις εὐδοκίας), lit. „între oamenii bunăvoinței” (vom vedea mai jos sensul corect al expresiei), și s-au simțit datori să „corecteze” formularea lucanică. În virtutea acestui păgubos reflex „ameliorativ” (care probează veridicitatea zicalei că un strop de cunoaștere este mai periculos decât ignoranța), unii copiști au renunțat la genitivul eudokías în favoarea nominativului eudokía, care a ajuns astfel să fie coordonat sintactic cu dóxa („slavă”) și eirḗnē („pace”).
Și dacă tot i-am criticat pe unii copiști greci, să ne arătăm aici respectul față de Vulgata, care în acest loc a transmis corect textul biblic: „et in terra pax in hominibus bonae voluntatis.”
Am sondat în grabă tradiția biblică românească și am fost surprins să văd că forma eronată a textului s-a transmis până în cele mai recente versiuni, inclusiv în NT Vatoped, publicat în 2022.
Specialiștii în critica textului au fost conștienți încă din sec. XVI că lecțiunea corectă a textului biblic este ἐν ἀνθρώποις εὐδοκίας. Theodore Beza spune clar acest lucru în amplul comentariu din diglota publicată în 1560. Deși nu găsise în manuscrisele grecești o atestare a genitivului eudokías, biblistul reformat era de părere că textul din Luca 2:14 trebuie divizat logic în două segmente: Gloria in coelis altissimis Deo, & in terra pax, in hominibus dilectis, uel complacitis.
Deși nu beneficia de toate instrumentele de care dispune biblistul secolului XXI, Beza avea un atu remarcabil: cunoștea limba ebraică. Exegetul reformat constata la 1560 ceea ce unii bibliști moderni nici acum nu pricep: Occasionem autem falsae interpretationi praebuit non tam diuersa lectio, quam ignoratio idiotismi Hebraeorum. În traducere liberă: „Interpretarea greșită (a textului din Luca 2:14) a fost prilejuită nu atât de lecțiunea diferită, cât de necunoașterea felului de a vorbi al evreilor.”
Bun cunoscător al structurilor gramaticale specifice limbii ebraice, Beza mai face următoarea afirmație: „Hebraeus autem nemo est qui nesciat solere adiectiuorum loco uti genitivis appellationum. Sic filii promissionis, electionis, uasa irae, uasa misericordiae, uasa electionis Hebraice dicuntur ii, quibus Deus destinauit promissiones, quos elegit, in quos iram uel misericordiam decreuit exercere, quorum opera in rebus magnis uti constituit.”
Așadar, orice evreu știe că un substantiv în genitiv (în cazul de față, eudokías) poate fi folosit cu valoare adjectivală. Deși exegetul reformat nu menționează referințe biblice pentru exemplele pe care le dă („filii promissionis, electionis, uasa irae, uasa misericordiae, uasa electionis”), putem indica noi unele secvențe comparabile: τὰ τέκνα τῆς ἐπαγγελίας (Rom. 9:8), σκεῦος ἐκλογῆς (Fapte 9:15); σκεύη ὀργῆς (Rom. 9:22), τέκνα ὀργῆς (Ef. 2:3), σκεύη ἐλέους (Rom. 9:23).
Beza știe bine că „vas al alegerii” (expresie folosită de Dumnezeu pentru a-l descrie pe Apostolul Pavel în Fapte 9:15) înseamnă „vas ales (de Dumnezeu).” La fel, „vase ale mâniei” sunt „vase peste care se revarsă mânia lui Dumnezeu.”
Dar să revenim la Luca 2:14. În aceeași logică, „oameni ai bunăvoinței” înseamnă „oameni peste care se revarsă bunăvoința lui Dumnezeu” sau „oameni care Îi sunt bineplăcuți lui Dumnezeu.”
În tradiția biblică românească, primul tălmăcitor care exprimă corect înțelesul originar din textul lui Luca este Dumitru Cornilescu. În ediția din 1920, traducătorul recurge la următoarea parafrază: „pace pe pămînt între oamenii peste cari se întinde bunăvoința Lui.” Nu mi-e clar cum a ajuns traducătorul la acest înțeles, fiindcă versiunea Segond, din care se inspiră adesea, are o soluție diferită: „Et paix sur la terre parmi les hommes qu’il agrée!” Lexiconul Thayer, despre care știm că a fost utilizat de Cornilescu, are următoarea glosă: ἄνθρωποι εὐδοκίας, men in whom God is well pleased.
Mai jos un mic dosar „de problemă”:
Coresi: Salva întru nalt Dumnezeu și la pământ pace, în oameni bună vrere.
NT1648: Slava lui Dumnezău întru ceriuri înalte și pre pământ pace, întru oameni bună voe.
Biblia 1914: Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus și pre pământ pace, între oameni bunăvoire.
Cornilescu 1931: Slavă lui Dumnezeu în cele prea înalte și pe pământ pace, în oameni bună plăcere.
Galaction 1938: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni binevoire!
Anania: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”
Biblia sinodală: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!
NT Vatoped 2022: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire!
Anul acesta s-au împlinit o sută de ani de la apariția versiunii Cornilescu BFBS. Prin versiunea Cornilescu BFBS mă refer la varianta Cornilescu publicată de Societatea Biblică Britanică în 1924. Cei mai mulți cititori ai acestui blog știu că ediția princeps a versiunii Cornilescu a fost tipărită sub auspiciile Societății Evanghelice Române, organizație înființată de principesa Ralu Callimachi.
Deși nu speram să mai văd publicat volumul care include peste 550 de scrisori și documente din arhiva SBB, acesta a apărut totuși, datorită eforturilor lui Teofil Stanciu, directorul Editurii Decenu.eu. Îi mulțumesc pentru disponibilitatea de a face acest efort semnificativ.
Pentru cei interesați, menționez că ediția a treia a cărții despre Cornilescu este disponibilă pentru achiziție pe site-ul Editurii Decenu.eu (AICI).
Prima ediție a cărții a apărut în 2014, la Editura Logos, din Cluj-Napoca.
Revista clujeană Steaua, condusă de istoricul Ovidiu Pecican, a publicat în nr. 7/2024 un amplu dosar „Coresi” (pp 7-13). După cum am împărtășit adesea pe FB, în ultimul an am fost foarte preocupat de teologia primei colecții de predici românești (Cazania I) și am descoperit surse noi, care pun într-o lumină nouă această remarcabilă tipăritură.
FB a pus la popreală postarea în care îmi exprimam îndoiala cu privire la utilitatea conferințelor de „eshatologie fără frontiere” desfășurate sub deviza „Nelimitează-te”.
Fără-ndoială, în spatele derapajului algoritmilor FB se află o mică armată de trolli care a raportat postarea, pentru ca ea să fie pusă la index. Fiindcă nu poate FB cenzura cât putem noi posta, o reiau mai jos.
***
Iată o conferință ce pornește de la o întrebare al cărei răspuns este evident: „Mai aproape” sau „Foarte aproape”.
Dar de ce ar plăti cineva 200 de lei pentru a participa la o conferință în urma căreia nu va putea descoperi nimic în plus față de ce le-a spus Isus Hristos (gratis!) ucenicilor, atunci când aceștia s-au arătat obsedați de curiozități similare?
„Cei ce erau adunați L‑au întrebat, zicând: «Doamne, în vremea aceasta ai de gând să restaurezi Împărăția lui Israel?» El le‑a răspuns: «Nu vă este dat vouă să știți vremurile sau soroacele pe care Tatăl le‑a hotărât prin autoritatea Sa. Ci voi veți primi putere când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi și‑Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la capătul pământului.»”
Isus nu a spus: „Ci voi veți primi o putere nemaipomenită de a face speculații apocaliptice fără temei” sau „Voi veți primi o putere strașnică de a răstălmăci Scriptura cu ajutorul realităților geopolitice și viceversa”. Hristos le-a făgăduit ucenicilor Lui puterea de a fi martori ai Veștii Bune aduse de Hristos. Or, această Veste Bună înseamnă, mai cu seamă eliberarea de forțele care s-au înstăpânit tiranic asupra omului (cf. splendida formulare din Evrei 2:15, care identifică unul dintre acești tirani: „și să‑i elibereze pe cei care, prin frica morții, erau ținuți în robie toată viața lor”).
În mod curios, cu toată atenționarea severă făcută de Hristos, pe unii dintre noi ne roade aprig curiozitatea de a trage vălul de peste palantír-ul divin, pentru a încerca să vedem cum arată finalul istoriei.
Organizatorii unor astfel de conferințe sunt și ei sub stăpânirea tiranică a istoriei, care nu pare să mai aibă răbdare. Stringența evenimentelor care ne duc inevitabil către final nu le dă odihnă. Evoluția inexorabilă a situației din Orientul Mijlociu i-a pus cu spatele la zid și îi obligă să vorbească. Au lucruri tainice și fatale pe care vi le vor împărtăși. Puteți fi unul dintre aleșii care vor beneficia de această cunoaștere specială, pentru numai 200 de lei. Să vi se bată genunchii și să vi se tulbure deci inima la gândul că nu dețineți (încă) știința ezoterică pe care v-o pot revela vorbitorii care țin încontinuu mâna pe palantír-ul din anticamera paradisului.
Fiindcă în spațiul răsăritean se va sărbători curând Paștele, mă voi opri în această postare asupra unor chestiuni pe care le-am auzit comentate într-o emisiune difuzată de platforma „Vocea creștinilor”. Invitatul ediției era pastorul Florin Antonie, care a făcut mai multe afirmații incorecte.
(În paranteză fie spus, mă simt dator să intervin public pentru a corecta informațiile difuzate public, fiindcă aici nu se mai aplică îndemnul din Matei 18:15, care zice „dacă fratele tău a greșit împotriva ta…” Când greșeala este împotriva adevărului și împotriva câtorva mii de ascultători care nu au niciun filtru academic, corectarea ei nu se face în privat.)
De altfel, la începutul emisiunii respective invitatul ne-a și cerut să luăm foaie și pix, fiindcă lucrurile pe care urmează să le spună sunt foarte importante. Asta am și făcut. Am notat cu mare grijă ce s-a afirmat, ca să pot comenta „la cestiune”.
Florin Antonie: „În timpul acestei procesiuni de Paște sunt câteva repere pe care dacă sunteți curioși să le citiți sunt înregistrate într-un manual pe care evreii îl păstrează cu sfințenie. Se numește Haggadah. Este un manual destul de gros, în care se explică ad litteram și cu lux de amănunte fiecare parte a ceremonialului de Paște. Un ceremonial în care întâlnim vin, întâlnim pâine, ierburi amare, tot felul de elemente care să țintească spre istoria trecută și prezentă a poporului evreu, dar și către parametrii viitori ai acestei istorii.”
Corectare: Colecția de texte numită „Haggadah”, folosită de evrei ca „scenariu” pentru „seder” (masa de Paște) nu exista în primul secol, când a sărbătorit Isus Paștele cu ucenicii. Textul s-a cristalizat mai târziu și a tot crescut de-a lungul timpului. Evident, în Haggadah de Paște actuală există elemente vechi care coboară până în primul secol creștin. La fel de adevărat este însă că unele elemente au continuat să se adauge până în secolul al optulea, când Haggadah capătă formă scrisă. Fiindcă iudaismul a avut mai mulți poli de reflecție, există mai multe Haggadoth, însă cea care stă la baza versiunii moderne este de proveniență babiloniană.
Florin Antonie: „În timpul acestei festivități de Paște, elementul central mulți consideră că este mielul. Dar dacă mergeți într-un astfel de ceremonial veți vedea că la masa de Paște la evrei în timpul ritualului mielul este reprezentat doar de un os, un os ars în cuptor care se numește dzeroah (sic!). Dzeroah care este un derivat din ceea ce găsim în Is. 53 („Cine a cunoscut brațul Domnului…”), fiindcă dzeroah se traduce din braț. Brațul care a făcut și a modelat prima dată materia…”
Aici sunt necesare mai multe corectări.
Prima are de-a face cu elementul central al mesei pascale. Este evident că astăzi, când evreii nu mai sacrifică un miel sau un ied de Pesah, acest element (care era în centrul mesei pascale) a fost redus la o evocare simbolică. Pastorul Antonie comite un anacronism flagrant dacă își imaginează că un evreu din primul secol serba Paștele urmând cu sfințenie „scenariul” din care citește evreul modern. Am participat eu însumi de câteva ori la masa pascală ținută după tipicul Haggadei și cunosc „procedura”. Sunt multe elemente care nu se regăsesc nici în tradiția biblică, nici în cea rabinică.
A doua corectare vizează ebraicul zeroaˁ (care are un ain la final, deci nu poate fi pronunțat dzeroah!). În limbaj biblic termenul zeroaˁ e folosit într-adevăr cu sensul de „braț” (zeroaˁ ˀAdonay „brațul Domnului”, Is. 53:1), dar el acoperă o paletă mai largă de realități, pentru a denumi inclusiv ceea ce noi numim „spată” sau „picior” (în cazul unui animal de jertfă, ca în Num 6:19 sau Deut 18:3). Așa se explică de ce până astăzi acel os prezent pe platoul de Seder poartă numele de zeroaˁ. Apelul la Isaia 53 este un semn ca pastorul Antonie nu stăpânește minime noțiuni de semantică biblică.
Să vedem ce mai zice pastorul Antonie.
„Elementele fundamentale la masa de Paște: unul dintre ele este pâinea. Sunt practic trei pâinițe care se pun împreună într-un container special și cea din mijloc se frânge în două. Se numește afikoman, se ascunde până la expirarea (sic!) ritualului de Paște și este scoasă afară. Toate lucrurile acestea au fost împlinite de Domnul Isus Hristos. De unde știm? Sunt înregistrate istoric. Din moși-strămoși evreii făceau lucrul acesta.”
Corectare: Aici, din păcate, avem ignoranța în toată splendoarea ei; impozantă precum coada păunului, dar la fel de specioasă. Orice lucrare serioasă despre Haggadah (vezi de exemplu comentariul lui Joseph Tabory, JPS Commentary on the Haggadah: Historical Introduction, Translation, and Commentary, Philadelphia, The Jewish Publication Society, 2008) îți spune că abia în secolul al XIII-lea acea bucată de azimă (ebr. „mața”) consumată la încheierea mesei a ajuns să poarte numele de afikoman. Dar în sec. XIII suntem la capătul unui lung proces care a dus la schimbarea înțelesului pe care l-a avut termenul afikoman în perioada veche.
În Mișna, corpus legislativ iudaic sistematizat în primele decenii ale sec. al III-lea d.Hr., găsim termenul afikoman folosit cu alt sens.
Textul mișnaic din Pesahim 10.8 zice așa:
וְאֵין מַפְטִירִין אַחַר הַפֶּסַח אֲפִיקוֹמָן
Semnificația acestei recomandări și a termenului afikoman a dat multe bătăi de cap specialiștilor. Unii traduc așa: „Nu trebuie să urmeze după pesah (=masa cu mielul pascal) un afikoman.”
Cel mai probabil termenul ebraic אֲפִיקוֹמָן este adaptarea secvenței grecești ἐπὶ κῶμον („la chef”, „la banchet”, „la petrecere”). Cu alte cuvinte, în viziunea rabinilor din perioada Mișnei, Pesahul e o sărbătoare solemnă, care nu admite în prelungirea lui chemarea afikoman „la chef”. (Mai sunt și alte soluții propuse pentru elucidarea termenului buclucaș. Puteți citi, de exemplu, H.L. Strack, Pesahim – Der Misnatraktat Passafest, ad loc.)
Ar mai fi de comentat vreo câteva lucruri din expozeul lui Florin Antonie, dar mă opresc aici (deocamdată). Poate într-o postare viitoare voi face un pic de lumină în chestiunea celor patru pahare de vin folosite în timpul mesei pascale.
Îi recomand din nou lui Ciprian Luca să-și ia în serios misiunea de a informa corect publicul evanghelic căruia i se adresează. Transmiterea de informații care sunt în mod evident false este un deserviciu adus Evangheliei lui Hristos.
Disclaimer: opiniile exprimate în acest text (și pe această pagină) aparțin exclusiv autorului și nu angajează în niciun fel instituțiile cu care acesta are contracte de colaborare.
Nu mai știu câți ani au trecut de la discuția avută cu pastorul Cristian Roske (trecut între timp la Domnul), care îmi povestea o scenă petrecută în februarie 1989 la sediul redacției revistei bisericești „Cuvântul Adevărului”. Ioan Ceuță, personaj despre care se bănuia încă de pe atunci că este în strânsă legătură cu Securitatea lui Ceaușescu, îl amenința pe pastorul Roske că va face curățenie „cu măturoiul” în redacția revistei.
În decembrie 1989 a venit Revoluția, care a măturat de la putere o parte din personajele toxice ale epocii de tristă amintire, dând peste cap planuri și socoteli deșarte. Inventat și promovat de Securitate pentru a prelua conducerea Bisericii Penticostale, fratele „Pișto” și-a văzut planurile răsturnate. În iureșul evenimentelor de la începutul sinistrului anul 1990 au ars dosarele multor colaboratori sau lucrători ai fostei Securități. A ars și dosarul fratelui „Pișto”, care avea astfel șansa de a se reinventa în ipostaza de lider religios pentru „vremuri noi”. Dacă ar fi fost să-i dăm crezare, fratele „Pișto” rezistase în furnalul totalitarismului comunist cu o credință mai mare și decât cea a tovarășilor lui Daniel, pe care biblicul Nebucadnețar i-a aruncat în cuptorul încins pentru vina de a fi refuzat să se închine chipului de aur din Valea Dura.
Cu acest portret ajustat după vremuri și împrejurări, la începutul anilor ’90 Ioan Ceuță a reușit să atragă resurse financiare importante din partea Assemblies of God, a întemeiat un Institut Biblic și a ctitorit un campus universitar de invidiat. Pe scurt, și-a creat aura omului căruia Providența însăși îi înlesnește urcușul pe treptele abrupte ale piramidei succesului.
Totuși, pentru a putea pune în practică ambiția de a acredita Institutul Biblic înființat la jumătatea anilor ’90, Ioan Ceuță avea nevoie el însuși de niște galoane academice. Titlul academic pe care îl obținuse în 1990 în Statele Unite la Columbia Biblical Seminary (South Carolina) era din categoria „doctor of ministry”, așadar un doctorat pastoral, care nu corespundea exigențelor prevăzute de legea românească. Am văzut teza și am descris-o cândva pe blogul personal. Nu mai reiau aici chestiunea.
Dornic să remedieze acest mare neajuns din propriu său CV, Ioan Ceuță s-a înscris la doctorat în România și în anul 2000 a devenit doctor al Universității din București. Era epoca în care pentru candidații cu pârghii de influență și cu bani obținerea unui doctorat era floare la ureche. Titlurile academice se puteau culege mai ușor decât ciupercile. Totuși, nu puține dintre tezele „culese” în perioada asta au devenit între timp veritabile pietre de moară la gâtul impostorilor care s-au căpătuit academic prin furt. Acum bombele amorsate în bezmeticii ani post-revoluționari ticăie neliniștitor în depozitele Bibliotecii Naționale sau ale bibliotecilor universitare din țară. Doamna Emilia Șercan încă nu descoperise această „bonanza” jurnalistică, deci membrii frățiilor pseudoacademice puteau lucra în tihnă. Unii păreau imposibil de stăvilit.
Ioan Ceuță a găsit un coordonator de teză, în persoana prof. Dumitru Popescu, fost rector al Facultății de Teologie Ortodoxă din București. Comisia de validare a tezei era compusă din Isidor Mărtincă (catolic), Ioan Ică Sr. (ortodox) și Vasile Talpoș (baptist).
După cum își aduc aminte foarte bine oamenii care se aflau în preajma dlui Ceuță la acea vreme, susținerea tezei de doctorat a avut loc în secret. Conform programului anunțat, ședința publică trebuia să aibă loc la ora 15.00, dar programul a fost schimbat în ziua evenimentului, susținerea tezei având loc la ora 10.00, pentru a zădărnici participarea eventualilor curioși care, cunoscând calibrul intelectual real al candidatului, ar fi fost foarte interesați să-l vadă pe doctorand prezentând cu aplomb o teză la care autorul contribuise doar cu numele. Din câte îmi aduc aminte, și în cazul Elenei Ceaușescu susținerea tezei de doctorat a avut loc în mare taină, după schimbări survenite în ultimul moment, pentru ca savanta de renume mondial să fie cruțată de emoțiile intense presupuse de înfruntarea cu ezoterica temă a polimerizării stereospecifice a izoprenului.
Pentru a urca treapta de conferențiar, Ioan Ceuță mai avea nevoie de alte cărți. O mică armată de negrișori s-a pus pe încropit o carte de omiletică, publicată în final sub titlul „Arta de a predica” (Editura Lumina Evangheliei, 2000). Un titlu mai potrivit ar fi fost „Arta de a plagia”, fiindcă lucrarea este o compilație din fragmente prost traduse, extrase din cărți publicate în limba engleză. Expresiile trase la indigo după original, topica „englezită” și numeroasele greșeli de traducere fac această lucrare inutilizabilă. În plus, unele greșeli creează efecte comice nedorite. Despre Augustin citim că „predica de obicei fără notiție, iar predicile lui au fost înregistrate de secretarele lui din audiență”. Nu-ți trebuie program anti-plagiat sofisticat ca să descoperi imediat că originalul englezesc zice așa: „Augustine’s preaching was usually without notes, recorded at the time by secretaries in the audience” (Wayne McDill, „The Moment of Truth: A Guide to Effective Sermon Delivery”, p. 136). „Secretarii” din engleză (în fapt, niște stenografi, nu secretari în sensul modern al termenului) au devenit, prin traducere „secretare”, iar „audience” a devenit „audiență”. Secțiunea despre Augustin se încheie apoteotic: „lucrarea lui ca pastor și predicator a avut o adâncă penetrare interioară în natura umană și divină.” Cam ăsta este spiritul întregii cărți.
În 2010, când a apărut lucrarea „Răscumpărarea memoriei”, scrisă de pastorul Vasilică Croitor, cel mai virulent detractor al demersului propus de această carte-manifest a fost – ați ghicit! – pastorul Ioan Ceuță, care anunța așa într-o scrisoare dată publicității: „Noi, Adunările lui Dumnezeu din România ca organizație penticostală, îi vom intenta proces lui Vasilică Croitor și Editurii și vom cere daune morale. Deja am discutat cu mai mulți avocați legat de procesul care va avea loc.”
Din motive evidente, mult trâmbițatul proces n-a mai avut loc. Praf și pulbere s-a ales de amenințările domnului Ceuță, cum praful s-a ales și de ambițiile sale academice. Nicio surpriză însă, fiindcă orice demers construit pe impostură este condamnat să se prăbușească.
Domnul Ceuță se dorește a fi liderul unui nou cult religios, al nouăsprezecelea, iar afișele pe care le-a dat publicității anunță deja public înființarea lui, în ciuda faptului că Secretariatul de Stat pentru Culte încă nu a publicat decizia de recunoaștere. În orice caz, faptul că în România este în curs de înființare un cult condus de un personaj care, potrivit analizei CNSAS, are în mod oficial eticheta de colaborator al fostei Securități nu poate fi de bun augur.
P.S. Decizia emisă de CNSAS poate fi atacată în instanță de dl. Ioan Ceuță. Din informațiile pe care le dețin, în peste 90% din cazuri instanța menține decizia stabilită de Colegiul CNSAS.
A apărut ediția a doua a cărții Noul Testament de la Alba Iulia (1648) și Reforma. Studiu istorico-filologic. Câteva secțiuni au fost revizuite. Volumul beneficiază și de 30 de fotografii.
Reforma protestantă a modelat decisiv spațiul religios, cultural și politic al Europei Apusene. Deși tributari surselor clasice și patristice, reformatorii le-au reinterpretat critic, în funcție de propriul context, formulând răspunsuri noi la întrebările și problemele specifice secolului al XVI-lea.
Influența culturală a Reformei în Transilvania a însemnat, în practică, înțelegerea că orice limbă poate fi vehiculul revelației dumnezeiești și că în biserică „mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțeles, decât zece mii de cuvinte neînțelese în limbă străină”.
Reforma protestantă și-a făcut simțite efectele în Transilvania la doar câțiva ani de la publicarea de către Martin Luther, în 1517, a celebrelor sale teze privitoare la practica indulgențelor. Dinspre Wittenberg, ideile și toposurile protestante au pătruns în orașele transilvănene (Sibiu, Brașov), producând mutații importante în mentalul clericilor și al enoriașilor racordați la noile mentalități. Nu întâmplător, Sibiul și Brașovul sunt centrele tipografice în care apar primele tipărituri românești. Sub patronaj luteran se vor tipări primul catehism românesc, primele versiuni românești ale Evangheliilor, prima traducere integrală a Apostolului (Faptele Apostolilor și Epistolele Noului Testament) și prima versiune completă a Psaltirii. După ascensiunea politică a calvinismului în Transilvania, membri ai nobilimii maghiare, superintendenții Bisericii Reformate maghiare sau chiar principele însuși se angajează în acțiuni de patronaj cultural care îmbogățesc lista tipăriturilor românești, după cum urmează: prima carte de predici (Tâlcul evangheliilor), prima carte de slujbe (Molitvelnic românesc), primul efort de traducere a Vechiului Testament (Palia de la Orăștie, cuprinzând Geneza și Exodul), noi ediții ale Psaltirii, prima versiune integrală a Noului Testament (Alba Iulia, 1648). Lucrarea de față se concentrează asupra acestui monument tipografic, alocând secțiuni ample surselor care au alimentat conținutul teologic al amplelor prefețe ce însoțesc textul biblic propriu-zis.
Luna viitoare se împlinesc 15 ani de când, prin circumstanțe nesperate, am ajuns la Cambridge pentru a studia o săptămână în arhiva Societății Biblice Britanice, găzduită în prezent de Biblioteca Universității.
Eram încă doctorand și încercam să lămuresc, măcar în linii mari, istoria traducerii Bibliei în limba română. Un capitol important îl ocupa versiunea care anul acesta împlinește o sută de ani. Fiindcă le creasem unor prieteni impresia că, deși nu mă pricep la acest subiect, sunt foarte interesat de aprofundarea lui, unul dintre ei mi-a cumpărat biletul de avion pentru Stansted. Alți prieteni mi-au asigurat o mică „diurnă”. Printr-o cunoștință din Cambridge am reușit să găsesc cazare pentru câteva zile, undeva în afara orașului. Din fericire, locuiam în apropierea unei stații de autobuz de pe linia celui care ajunge pe West Road, la doi pași de impozanta clădire a Bibliotecii Universității din Cambridge.
Nu se punea problema să mă cazez la un hotel din oraș, fiindcă prețurile erau astronomice pentru remunerația mică după buget de care dispunea un doctorand. În România, din păcate, cercetarea a fost și a rămas o Cenușăreasă.
Cum zic, la vremea respectivă mă interesa în mod deosebit istoria versiunii Cornilescu, dar știam că există în arhiva SBB și documente privitoare la versiunile mai vechi. SBB a publicat prima versiune românească în 1817, însă această venerabilă istorie a SBB este puțin cunoscută. Dacă mai ajung la pensie, promit că o să mă ocup de remedierea acestui neajuns.
De pe West Road, unde m-a lăsat autobuzul, am luat-o la picior pe aleea străjuită de gradul viu înalt de trei metri. M-am oprit din drum preț de câteva momente ca să admir cedrii de Atlas sădiți la capătul drumului, precum și tufele ornamentale tunse „la rotund”, dinspre aripa vestică a clădirii Bibliotecii.
În 2009, când am pășit eu prima dată în Sala Manuscriselor de la etajul al III-ea al Bibliotecii universitare, epoca digitală încă nu începuse. La „Manuscrise” nu intrai decât cu creionul și cu laptopul (pe care îl cărai într-o pungă de plastic transparentă, achiziționată loco). Fiindcă pe atunci fotografierea documentelor nu era permisă, m-am văzut nevoit să iau notițe în neștire, de dimineață până la ora 19.00, când se închidea sala. Eram disperat că nu voi putea citi într-o săptămână toate dosarele care îmi fuseseră aduse și pe care voiam să le parcurg filă cu filă. Am rugat-o apoi pe doamna Rosemary Mathew, bibliotecara care îngrijea colecția BFBS, să facă niște fotocopii care mi-au fost trimise prin poștă după vreo câteva săptămâni. Dacă îmi aduc bine aminte, m-am dus apoi la Banc Post (da, pe atunci încă exista Banc Post!) pentru a plăti contravaloarea serviciului făcut. Nu a fost ieftin, dar cu pasiunile arzătoare nu te pui.
La vremea aceea interesul meu pentru versiunea Cornilescu era pur cărturăresc. Nu puteam bănui că vor apărea organizații românești care să pună în discuție problema copyrightului versiunii Cornilescu. Ce am descoperit atunci în documentele studiate mi-a dat posibilitatea de a recunoaște și de a contrazice toate legendele urbane (sau suburbane) care circulau (și încă mai circulă) în legătură cu Biblia Cornilescu.
Uneori sunt întrebat în ce calitate mă pronunț pe o temă sau alta legată de istoria versiunii Cornilescu. Răspunsul ar trebui să fie evident pentru orice om de bună credință: mă pronunț fiindcă știu despre ce vorbesc. Sunt unul dintre puținii români care au făcut efortul de a studia sursele primare care ne spun istoria primelor decenii ale acestei versiuni. Un alt excelent cunoscător al acestui subiect a fost istoricul Mihai Ciucă, trecut la Domnul în 2021. După ce am publicat documentele din dosarele BFBS, i-am pus lui Mihai la dispoziție copii ale documentelor pe care am reușit să le fotografiez în 2012 și mă bucur că le-a folosit în scrierea unui capitol din monumentala sa „Istorie a baptiștilor”, publicată recent.
O noutate importantă în evoluția procesului de revizuire a Bibliei Cornilescu: 5 cărți istorice sunt acum disponibile în YouVersion: 1 Samuel, 2 Samuel, Ezra, Neemia, Estera.
Versiunea românească a celor cinci cărți a fost revizuită în prima etapă de Gelu Păcurar și Silviu Tatu. O verificare suplimentară a fost făcută de Florin Laiu. Stilizarea finală a fost făcută de Dragoș Ștefănică și Cristi Sava. Mici contribuții, pe parcurs, a avut și subsemnatul.
Când e vorba de tipărirea și difuzarea Bibliei subzistă în mințile multor oameni idei eronate, precum cea conform căreia “Biblia nu este sub copyright”. Cei care afirmă acest lucru fac confuzie între “original” și “traducere”.
Evident că cine vrea să traducă textul grec al NT este liber să o facă, dar, odată făcută traducerea, ea devine proprietatea traducătorului și nu poate fi multiplicată fără acordul autorului. Autorul poate ceda la rândul lui traducerea unei organizații de profil. Așa s-a întâmplat cu versiunea Cornilescu în 1923.
Fiindcă nu toată lumea pare să fie la curent cu bunele practici în domeniu, voi prezenta diverse proiecte care pot fi date ca exemplu pozitiv.
Orice traducere trebuie să aibă o pagină de copyright, unde este menționat deținătorul traducerii.
Dacă ediția este tipărită pentru a fi difuzată gratis, acest fapt este trecut pe copertă și pe pagina de copyright. În felul acesta este redus riscul de speculă sau folosire neetică a exemplarelor tipărite. (Nu de puține ori se întâmplă ca exemplare destinate difuzării gratuite să fie vândute pentru profit).
Felicitări Societății Biblice Interconfesionale pentru exemplul de bună colaborare cu organizația Dunamos, care a strâns banii necesari pentru cele 20.000 de exemplare ale NT EDCR.
Proiectul EDCR, lansat în 2015, are girul principalelor confesiuni neoprotestante din România.
Am promis că voi reveni cu „fapte” privitoare la plagiatul din cartea lui Sorin Săndulache. Am luat la întâmplare secțiunea despre anxietate și am constatat că primele cinci pagini ale acestui capitol sunt plagiate după doi autori importanți: Howard John Clinebell (1922–2005) și Gary R. Collins (1934–2021). Textul plagiat este marcat cu roșu. Galbenul indică citate (plagiate și ele) sau variații în raport cu originalul englezesc.
În prefață Sorin Săndulache afirmă că lucrarea sa este „o sinteză a celor mai importante contribuții în domeniul consilierii și psihoterapiei creștine”. În fapt, avem de-a face cu un plagiat „di granda”, în care textele din Clinebell, respectiv Collins, sunt preluate tale quale, fără niciun fel de sinteză. Autorul traduce pur și simplu paragraf cu paragraf, preluând inclusiv unele note explicative ale autorilor.
Cel mai șocant aspect în legătură cu acest plagiat este faptul că autorul român a desființat majoritatea citatelor pe care le folosesc Clinebell și Collins, dând impresia că textul i-ar aparține lui. Spre deosebire de Săndulache, cei doi americani semnalează în mod clar, prin ghilimele, contribuția autorilor de care se folosesc.
Clinebell (autorul lucrării „Basic types of Pastoral Care and Counseling”) este mai filozofic în abordare. Citează din Tillich, Heidegger, Kierkegaard și Jung. Uneori își permite și câte un citat dintr-o operă literară, cum ar fi „Zorba grecul”. Fragmentul din romanul lui Kazantzakis este marcat clar, iar cititorul este informat că viziunea din citat îi aparține episcopului.
Când citești secțiunea corespunzătoare din Săndulache, ai impresia că și el i-a citit pe Tillich, Heidegger, Kierkegaard, Jung și Kazantzakis. În realitate, autorul român nu i-a citit. El pur și simplu preia munca făcută de Clinebell. Uneori face textul lui Tillich să sune mai evlavios și adaugă ici și colo câte o cugetare proprie. Dacă o referință culturală (Tennessee Williams, „Cat on a Hot Tin Roof”) este prea sofisticată pentru publicul românesc, o suprimă.
Curios, Săndulache păstrează anumite greșeli din originalul englezesc. De pildă, Clinebell îl citează pe J.F.T. Bugental („The Search for Authenticity”) și dă anul de apariție al cărții ca fiind 1956. În realitate e vorba de 1965.
Suprimarea de către autorul român a ghilimelelor indică faptul că nu avem în niciun caz o „sinteză”, ci o încercare deliberată de a masca plagiatul. Dar și dacă autorul român ar fi păstrat ghilimelele, tot am fi avut o problemă morală majoră: absența oricărei munci de cercetare, absența oricărui efort de sinteză și de creativitate.
Greșelile de traducere sunt legiune: „permeates” e tradus prin „penetrează” („această anxietate penetrează întreaga ființă”); „defense” (în context, „mecanism de apărare”) e tradus prin „defensă” („utilizarea acestei defense conduce inevitabil…”). Secvența „ultimate concern” („preocupare supremă”) e tradusă prin „ultima preocupare”. Adverbul „usually” este tradus prin „uzual”, iar secvența „for many years” (i.e. „multă vreme”) e trasă la indigo: „pentru mulți ani” („Pentru mulți ani, această anxietate a fost considerată…”).
A doua parte a secțiunii este luată cu ridicata din Gary Collins, p. 77-79. Întrucât Collins nu e așa de „cultural și filozofic”, autorul îl plagiază mult mai fidel. În cazul lui nu prea are „goz cultural” pe care să-l dea la o parte
Pe scurt, „Manualul de Consiliere” publicat de Casa Cărții în 2009 și republicat de curând, în ciuda tuturor avertismentelor, este un dezastru. Un dezastru pentru autor și un dezastru pentru editura care l-a luat pe „NU” în brațe.
La semnalele de alarmă repetate pe care le-am tras, Editura Casa Cărţii a a oferit o explicație ridicolă:
„Autorul și-a asumat conținutul cărții, dând creditul cuvenit autorilor de specialitate pe care i-a consultat și ale căror nume și lucrări sunt menționate atât în lista bogată de note, peste 30 de pagini, cât și în bibliografia cărții, care se întinde pe mai mult de 20 de pagini”
Ce înseamnă că autorul „și-a asumat conținutul”? Adică oricine e liber să-și însușească munca altuia, să o dea sub nume propriu, să facă bani din asta, iar la final se scuză că „și-a asumat conținutul”? În română vorbim de „asumarea unor responsabilități” sau de „asumarea unui rol”. Un „conținut asumat” în mod imoral este un plagiat. Conținutul nu se „asumă” pur și simplu, ci se elaborează cu efort intelectual.
Autorul nu dă creditul cuvenit autorilor „consultați”. De fapt, nici nu vorbim de „consultarea” lor. El îi traduce pur și simplu, elimină ghilimelele, ca să nu se mai vadă munca lor, iar uneori preia inclusiv notele acestora.
Lista bogată de note este cea elaborată de autorii plagiați, nu de Sorin Săndulache. În secțiunea verificată de mine, singura contribuție a lui Săndulache a fost să mai taie o parte din notele prea filozofice.
Închei prin a spune că un manual de felul acesta nu se publică pur și simplu. Trebuie cerută și părerea unor referenți științifici de specialitate.
În perioada următoare voi continua munca de verificare pentru tot capitolul, dar ceea ce am găsit constituie temei suficient pentru ca o editură serioasă să retragă titlul de pe piață și să-și ceară scuze de la cititori pentru un plagiat de asemenea proporții.
Cei care vreți să verificați analiza făcută de mine aveți mai jos paginile din Săndulache și paginile din Clinebell.
Volumul lui Gary Collins se găsește și el pe Archive.org. Cartea poate fi împrumutată în format digital.
Toate argumentele invocate de Editura Casa Cărţii pentru a menține în portofoliu un manual care conține ample secțiuni plagiate sunt nule.
Ideea că “se cere” acestă carte nu exonerează editura de responsabilitate etică. Există o mare cerere de droguri în România. Să ne reprofilăm oare pe domenii mai rentabile doar fiindcă “e mare cererea”?
Este regretabil că direcțiunea Editurii Casa Cărții nu a înțeles miza acestei dezbateri. Cred că autorul comunicatului nu cunoaște (sau se face că nu cunoaște) definiția plagiatului.
Urmează etapa confruntării cu faptele. Voi reveni cu anatomia plagiatului comis de Sorin Săndulache și publicat de Editurii Casa Cărții.
Vom vedea de ce faptul că “îți asumi” furtul nu te scutește de efectele produse de furt în plan moral și legal.
În comunicatul publicat astăzi de Editura Casa Cărţii apar niște informații calomnioase cu privire la mine și la presupusa mea participare într-un proiect care ar fi leza drepturile respectivei edituri. Resping integral, ca mincinoase, afirmațiile din paragraful respectiv și cer retragerea lor, însoțită de scuzele de rigoare.
Spre știință: eu colaborez cu trei edituri mari: Humanitas, Societatea Biblică Interconfesională și Ratio et Revelatio. În plus, sunt și redactorul-șef al Jurnalului Pleroma, care apare sub egida ITP. Îl invit pe directorul editurii Vasile Gabrian să spună clar, cu subiect și predicat, ce proiect “am asumat eu” și în ce fel i-am lezat interesele.
Autorii comunicatului anunță că nu vor mai polemiza public pe această temă în spațiul public. Eu, dimpotrivă, îmi rezerv dreptul de a face publice rezultatele anatomiei plagiatului adunat între coperțile Manualului de Consiliere publicat de Editura Casa Cărții. Sunt foarte curios ce explicații publice va da Editura.
Revin cu niște clarificări privitoare la postarea mea despre cartea „Consiliere și psihoterapie pastorală”, republicată în 2023 la Editura Casa Cărții.
Precizez din capul locului că nu am nicio miză personală în această chestiune. De altfel, două dintre traducerile mele (Exegeza Vechiului Testament – Douglas Stuart; Exegeza Noului Testament – Gordon Fee) sunt publicate la această editură în condiții excelente.
Am aflat despre plagiatul din Manualul de consiliere al lui Sorin Săndulache de la studenți, în 2012. Am scris atunci pe blog un text intitulat „Omagiu plagiatorului cinstit”. Plagiatul fusese publicat în 2009.
Cum se întâmplă în România, câinii latră, plagiatorul cinstit trece…
Volumul de „Consiliere și psihoterapie pastorală” continua să apară la standul „Casa Cărții”, ori de câte ori această editură ne trecea pragul la ITP. Ca președinte al Comisiei de Etică și ca titular (o vreme) al cursului de Metodologie a cercetării științifice, am început să ridic din sprâncene. Adică noi le spunem studenților că plagiatul este inacceptabil, dar permitem unei edituri să vină cu produse plagiate? Oricât de util va fi fost acest volum acelor studenți care nu știu limba engleză, am hotărât că prezența lui la stand este inacceptabilă.
L-am informat pe directorul editurii în legătură cu plagiatul comis de Sorin Săndulache, în speranța (dovedită între timp deșartă) că acest volum va fi retras din catalogul editurii. În lumea editurilor preocupate de finețuri etice, astfel de incidente duc la realizarea unor anchete interne și la niște comunicate publice. Tirajul existent este retras din circulație și trimis la topit. (Editura Eerdmans a avut un incident de felul acesta și a retras comentariile afectate de plagiat.)
În pofida discuțiilor pe care le-am avut cu directorul Editurii „Casa Cărții”, plagiatul lui Săndulache a rămas neclintit și inamovibil. Intrigat de faptul că inclusiv în mediul evanghelic apar „plagiate inoxidabile”, am decis să urmăresc atent evoluția pe piață a acestui produs despre care ajunsesem să cred, ca despre Titanic, că numai Dumnezeu îl poate scufunda.
Prin 2021 din cartea lui Săndulache mai rămăseseră doar câteva exemplare la vânzare. „Așa deci! Unii balauri sunt sortiți să moară răpuși nu de sabia dreptății, ci de moarte bună, cu toate capetele pe umeri”, mi-am spus atunci.
Acum, în 2023, când am văzut din nou titlul în catalogul editurii, am crezut că halucinez. După toate semnalele de alarmă pe care le-am tras, cartea a reintrat în circuitul editorial! Un strigoi care refuză să moară!
Pentru ca totul să fie anapoda pe de-a-ntregul, ediția din 2023 are ISBN-ul ediției din 2009. Potrivit normelor în domeniu, fiecare nouă ediție a unei cărți trebuie să aibă o nouă casetă CIP și un nou ISBN.
Constatarea că o editură evanghelică ajunge să publice cu bună știință o carte despre care se știa că are secțiuni plagiate mi-a lăsat un gust amar.
Pentru ca demersul meu să fie nu doar zadarnic, ci și sentențios, mai am o singură observație: pe lumea asta cam orice se poate cumpăra cu bani. Dar există și lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Între acestea se numără și reputația.
Despre activitatea lui Doru Motz ca traducător al Bibliei am citit în scurta lui autobiografie, disponibilă cândva pe internet. Recent am descoperit un articol mai amplu care mă ajută să înțeleg mai bine activitatea lui de traducere. Noul Testament pe înțelesul tuturor nu a fost un succes în comunitatea evanghelică. Ideea de a angaja pe cineva din America să facă o versiune „pentru publicul larg” nu a fost prea strălucită. În 1980 versiunea Cornilescu era deja bine împlântată în conștiința cititorilor evanghelici, prin urmare apariția unei noi versiuni (radical diferită ca stil) nu avea cum să fie întâmpinată cu simpatie.
Un aspect pe care Doru Motz nu îl atinge deloc în articolul scris de el este problema copyrightului. Folosirea versiunii Cornilescu fără acordul Societății Biblice Britanice a creat un precedent periculos. Multe organizații s-au apucat să tipărească acest text fără să discute în prealabil această chestiune cu deținătorul drepturilor. Din 1924 și până în prezent, BFBS a tipărit textul lui Cornilescu în urma unui acord explicit cu traducătorul. Nicio altă organizație creștină nu poate invoca o istorie similară.
Nu știu dacă cineva s-a apucat să facă o evaluare sistematică a versiunii produse de Doru Motz. Eu unul am făcut verificări în câteva locuri și am observat că traducătorul a păstrat parțial stilul lui Cornilescu, dar a fost adesea inconsecvent. De pildă, în Epistola către Romani, același verb, dikaióō, este tradus prin „a declara neprihănit”, „a fi dovedit drept”, „a fi socotit neprihănit”, „a justifica” și „a îndreptăți”. Pentru termenul sárx sunt folosiți trei termeni: carne, firea veche și firea pământească.
Mai jos e un fragment din articolul publicat de Doru și Maria Motz în revista Door of Hope, vol. 14 (1987), nr. 6.
Scotocind prin publicațiile periodice penticostale din perioada mai veche, am descoperit și câteva informații legate de liderii penticostali români timpurii.
În revista Church of God Evangel (vol. 37, nr. 34) apare o scrisoare a lui Pavel Budean care îi informează pe cititori că Gheorghe Bradin a primit ajutorul trimis din SUA și că guvernul român le-a acordat penticostalilor români o libertate religioasă fără precedent. Condițiile actuale, spune Budean, sunt posibile ca urmare a victoriei americanilor în război.
Fiindcă parcurg zilele astea Carte și tipar la Bălgrad, voi face din când în când observații cu privire la unele idei întâlnite în cartea dlui Eugen Pavel.
Am sărit direct la capitolul despre modelele și izvoarele tipăriturilor de la Bălgrad (=Alba Iulia), fiindcă mă preocupă de multă vreme problema influenței protestante în tipăriturile românești timpurii.
Dl. Eugen Pavel înclină către ipoteza că unele dintre aceste tipărituri (între care și Tâlcul evangheliilor) sunt rodul compromisului dintre ortodoxie și Reformă. Autorul presupune că prima Cazanie coresiană va fi fost tradusă după un original slavon care a fost supus unei cenzuri calvine. Ca exemplu, savantul clujean menționează „elogiul crucii” din predica la duminica a II-a din Post. Această predică, spune cercetătorul, nu putea fi un adaos făcut de traducători sau revizori.
Fiindcă nu-mi aduceam aminte să fi citit în Cazanie vreun „elogiu” privitor la cruce, am luat din raft volumul ca să mă edific. Recitind omilia (bazată pe îndemnul lui Hristos din Marcu 8:34 „Cine va vrea după mine să meargă, să se leapede de sine și să ia crucea lui și după mine să vie”), am rămas cu impresia distinctă că autorul tâlcuirii nu elogiază crucea ca obiect de cult, ci purtarea crucii în spiritul celor spuse de Mântuitorul. Nu e nimic în această omilie care să sugereze că ea ar fi fost scrisă de un autor ortodox și „cenzurată” de un calvin. Omilia este, de la început până la sfârșit, un produs al gândirii reformate, după cum voi arăta mai jos. Asta înseamnă că „teza compromisului” sau al unei „cenzuri” aplicate conștient asupra unor texte ortodoxe este problematică, fiindcă ea contrazice faptele din text.
Autorul omiliei încearcă să extragă din textul biblic mai multe învățături, pe care le folosește ca principiu organizator: „învățătura dentâi… a doua învățătură… a cincea învățătură”. Avem, așadar, un reflex organizatoric specific omileticii reformate.
În „învățătura dentâi” autorul lămurește „cum se poate lepăda omul de sineș”. Lepădarea înseamnă în primul rând renunțarea la propriile interese: „nu gândești nemică pre viiața ta, ce numai să faci voia Domnului; gândul și înțelesul tău [=mintea ta] și toate pohtele tale ai ucis ș-ai legat și te-ai lăsat pre putearea a lu Hristos.”
În „a doua învățătură” autorul comentează expresia „să ia crucea” și împarte subiectul în trei secțiuni: (1) semnificația crucii, (2) cele două tipuri de cruce și (3) consecințele practice ale purtării crucii („învață-te, creștine, ce e crucea, câte fealuri, și când luom crucea”.
În viziunea autorului, termenul „cruce” acoperă o gamă largă de necazuri: „dosadă, ocară, rușine, chinul, gonitul, bătăile, și după toate relele și dureare – munca și moartea oare cât de grozavă și grea”.
Este limpede că o asemenea viziune asupra crucii este condiționată de contextul religios și politic în care au trăit protestanții în sec. XVI, când au fost persecutați de establishment. Dacă citim „elogiul crucii” din Institutio (III.8.7), de Jean Calvin, găsim o înțelegere similară. În opinia reformatorului, purtarea crucii înseamnă, între altele, să accepți necazurile care apar când încerci să trăiești drept, anume sărăcia, exilul, disprețul, temnița, rușinea și, în cele din urmă, moartea.
În secțiunea privitoare la cele două tipuri de cruce, autorul omiliei observă că putem vorbi despre o cruce cea pe care trebuie să o poarte orice creștin („a toți creștinilor depreună”), în conformitate cu principiul enunțat de Pavel în Gal. 5:24: „Carei sânt ai lu Hristos, trupulu ș-au răstignit cu râvnele și cu pohtele” (i.e. „cu patimile și poftele lor”).
În afară de această cruce obștească, există altele care sunt rânduite de Dumnezeu fiecărui om în parte, „care omului usebi cuiș pune Dumnezeu a purta și a păți [=suferi]: au boală, au alte nevoi și greale [=greutăți]”. Urmează un atac frontal asupra pietății tradiționale: „Nu grăiaște Hristos să purtăm crucea de lemn ce-au purtat el ș-au murit pre ea, nici grăiaște de crucea făcută de aur sau de argint, ce lesne e a purta fățarnicilor”.
Nu găsesc în acest paragraf un compromis între spiritualitatea ortodoxă și cea calvină, ci o contestare radicală a unor practici devoționale întâlnite în creștinismul tradițional.
Comparați perspectiva de mai sus cu cea a lui Varlaam, din secolul următor: „Pre eretici să-i proclețim, pre jidovi să-i ocărâm, pre păgâni să-i batgiocurim, ce ne râd pre noi că ne închinăm lemnului și aurului și argintului” (Carte românească de învățătură, ed. Stela Toma, p. 41). În același context, Varlaam scria: „Că săvai să iaste și de lemn Svânta Cruce, sau de aur, sau de argint, sau și de altă de ceva, iară puterea Celuia ce s-au răstignit pre dânsa tot lăcuiaște într-însa”.
O altă învățătură extrasă din textul biblic de către autorul omiliei vizează maniera de a purta crucea: „învățăm de aicea cum cu veselie cine poartă crucea și nevoia, acela ia crucea”. După o serie de argumente biblice privind importanța de a ne păstra bucuria interioară în fața suferinței, autorul conchide că poartă cu adevărat crucea „cine pate [suferă] bucuros și cu pace, nu cu murguitură [=cârtire] și cu greață.”
În fine, ultima idee din „a doua învățătură” are de-a face cu importanța purtării crucii pe care a rânduit-o Dumnezeu, nu a celei pe care o alegem noi. Urmează un atac voalat asupra monahismului, întrucât membrii cinului călugăresc își aleg ei singur crucile: „munca, foamea și oare ce greale [greutăți], de mintea și de capul lor”. Autorul îl sfătuiește pe cititor să nu-și adauge singur alte necazuri, fiindcă „destulă nevoie veri avea în lume, numai să poți purta”. Viața de credință în civilizație este uneori mai grea decât cea a eremiților: „între oameni sau în oraș mai multă dosadă și greață poți afla decât în pustie și în chilia ta”. (Fiindcă locuiesc de douăzeci de ani în București, și călătoresc cu RATB-ul, nu pot decât să confirm.)
Termenul „fățarnici” necesită și el câteva observații. Judecând după maniera în care este folosit, aș spune că el îi denumește peiorativ pe membrii clerului și pe monahi. Deduc asta din felul în care sunt folosite cele trei ocurențe ale termenului în omilia coresiană. Astfel, conform „tâlcului” la Marcu 8:34, „fățarnicii” sunt cei care poartă cruci de aur sau de argint, care își aleg singuri crucea „în pustie și în chilie” și care greșesc când „zic că pot dereage, descumpăra și a iușura după moarte, că Dumnezeu nu e lacom cum sânt acei fățarnici”.
După un lung și anevoios proces de revizuire a „Dilemelor”, pot în sfârșit să anunț apariția ediției a treia a acestei lucrări. O găsiți pe site-ul Editurii Ratio et Revelatio (AICI), împreună cu o mostră de text. În curând exemplare din noua ediție vor fi disponibile și în librării.
Mai jos un fragment descriptiv.
Chiar și un cititor neavizat este, de regulă, conștient că versiunile ortodoxe ale Bibliei au un specific al lor și că cele protestante au, de asemenea, caracteristici care le deosebesc în mod evident de cele ortodoxe. Cititorii familiarizați cu Scriptura sesizează diferențele, dar rareori pot oferi explicații pentru ele, deoarece în numeroase cazuri rădăcinile fenomenelor care au dus la apariția divergențelor dintre două sau mai multe traduceri ale Bibliei coboară adînc în istorie, iar lămurirea lor presupune o cercetare pe măsură. Un astfel de studiu stă la baza lucrării de față, situată la confluența dintre mai multe domenii de studiu.
Cartea reprezintă o adaptare pentru un public mai larg a tezei de doctorat a autorului, în care acesta investighează tradiția biblică românească (circa 40 de ediții biblice) din perspectiva unor termeni sau sintagme (unsprezece la număr) care de regulă sînt subiect de controversă între confesiunile creștine. După un capitol care prezintă în rezumat istoria traducerii Bibliei în românește, autorul analizează diverse condiționări culturale, ecleziologice, mariologice, soteriologice, respectiv eshatologice. Analiza biblico-exegetică amănunțită a fiecărui termen este însoțită de o incursiune în istoria interpretării și în dogmatică, incursiune menită să pună problema în context. Această cercetare acoperă un gol în filologia românească, deoarece în prezent nu există lucrări similare, situate la interferența dintre filologie, traductologie, teologia biblică și teologia istorică.
Vaisamar este cetăţean al României cu drept de vot şi scaun la cap (crede el), iar responsabilitatea pentru toate postările “social-politice” îi revine în întregime lui!
Nimeni altcineva nu poate fi făcut răspunzător pentru "methoughts" exprimate pe acest blog!
Copyright
Niciun text (exceptând ştirile) nu poate fi preluat de pe acest blog fără permisiunea autorului.
Vezi Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, art. 7. — "Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor"
Vaisamar 