Un an muzical din toate perspectivele, cu multe lecții noi învățate pentru care mă bucur. Cred că cea mai faină a fost să aflu despre mine că nu-mi mai e teamă de oameni. E drept că mi-am transformat casa într-un soi de colivie, lucru care mi-a slăbit tare inima, dar e a mea și voi ști să mi-o refac în locuință. Și să-mi reîntăresc inima, prea a visat să fie iubită și n-a avut parte. Poate că și asta e o lecție de învățat, să accept că nu va fi iubită. Voi afla în curând și asta. Să fie sănătate, zic. Și muzică, mai ales muzică. De ea nu mă voi sătura niciodată.

Întunericul…

îndoiala continuă a minutului următor…

lumina ce veghează capul patului învăluindu-l cu știință…

frica de noi ascunsă sub mii de măști frumoase…

teama că alții că ar pătrunde-n suflet să distrugă esența…

din nou, întunericul unui minut care va veni…

necunoscutul lui…

“Și ce-or să râdă!”

“Și ce bătaie de joc va fi!”

“Oare știe ce gândesc?”

“Oare știe cine sunt?”

“Sunt prea vulnerabil!”

“Mai bine singur!”

“De ce mi se întâmplă mie?”

‘De ce eu?”

Și nu e vers…

E doar o poveste despre noi, așa cum suntem.

Uciși de noi înșine…

de mâinile noastre proprii….

cu bună știință!

Mă-mbrac în paranteze să păstrez căldura

din trupul ce tremură infricoșat de friguri;

toamna aceasta a căzut ca dor neșlefuit pe suflet

și nicio frunză n-a trăit destul să-l înfrunte.

Sunt goală printre ploi și vânturi vâjâite-n urechi

gălăgioase, reci – turbate elemente-ale vremii –

vuite-n rafale, picate pe cimenturi gri în acolade,

și n-au să-și spună furia mult domolită de roșul ce-a căzut

din brațe ridicate de trunchiuri.

Mă leagănă, O, Toamnă!

Redă-mi privirea și soarele din flori,

nu mai lăsa să putrezească miliarde de lumini pierdute-n întuneric;

sunt doar a ta, îți aparțin la fel ca frunza ce-o să cadă an de an.

N-am să-ți mai dau dreptate azi!

N–am să-ți confirm că-s rest de soare

și că în pântec gol se nasc comete mii,

că-n ochii timpului apar luni vii și vechi

în care se citesc eternități.

Azi am să port cu mine clipa de acum

ce-n alte lumi fi-va moment trecut,

căci timpul trece și… nu ne-am fi născut

la fel ca miliarde de bucăți

ce zbor pribeag înspre necunoscut.

Am fost, sunt… am și trecut!

De parcă nu m-ai fi știut

și cum nici eu nu te-aș fi  cunoscut,

două semințe sterpe în arzând nisip

menite să se usce împreună

așa, încet… ținânduse de mână.

N-am mai trimis de mult la analiză o poezie și aș fi vrut să văd ce părere au criticii despre scrierile mele, așa că am trimis ultima scriere. Părerile sunt împărțite și e logic să fie așa, doar avem de-a face cu oameni și experiențe diferite. Pun aici comentariile:

“Sincer, în versul alb( ceea ce as vrea să fie aici) e bogat de metafore și esență, nu cuvinte aruncate asemeni A I ului, iar poezia este un tot, nu împărțirea textului în strofe! Metaforelor le lipsește legătura în curgerea versului, deși ele sunt foarte profunde!
Voi mai citi și revin, dar rămân la instinctul meu care îmi spune că numai AI ar scrie așa, incoerent, chiar dacă se vrea a fi o elegie modernă!( Cu scuzele de rigoare!)”

” “Nu ştiu alții cum sunt”…vorba lui Ion Creangă, dar mie îmi place acest poem!
E nostalgia asta…care ne bântuie pe toţi, când vine toamna! E teama asta inexplicabilă, de trecerea implacabilă a timpului! E-acel ceva misterios…care se cuibăreşte în sufletul fiecărui muritor!
Această metamorfoză a anotimpului este reprezentată de un adevărat “sistem de oglinzi”, de lacrimile care se preling pe obraz, căpătând dimensiunile unui ocean! El capătă valențe neaşteptate; “construieşte soarele între nori” şi “va să vină cu ploi multe,/ să judece fiecare început de zi/ pe care toamna a decis să-l ucidă criminal.” Dar asta nu se rezumă doar la atât; se naşte un alt ocean îmbrumat “uitat printre grămezile de frunze/ ce va aduce bulgări de frig.” Întregul poem e bine regizat…Parcă şi vezi venind spre tine, valul cel viu! Ultimul vers ; “E toamna lumii…şi e rece în suflet!”…mi se pare apocaliptic!”

“Ai dreptate.
Și mai ales,
„și valul… care vine spre noi, viu,
să ne respire ca pe plămâni.”
Precum și
„pe care toamna a decis să îl ucidă criminal.”
Ar fi putut să zică drăgăstos, nu criminal.”

“Are anumite construcții (ex bulgări de frig risipiți printre respirații aburinde) care dovedesc că autorul are potențial. Însă trebuie lucrat la modul în care ideile sunt legate, la fel și frazele între ele. Construcții de genul ,, să respire plămâni ” sau ,, ucidă criminal” sunt tautologice. Aș accepta asemenea inserții într-o bijuterie temă-sens-vers, dar aici, mai ales după cum sunt legate frazele, trimit la greșeli serioase de exprimare. Succes”

“O poezie ce m-a înfiorat. O poezie gravă, am avut impresia că mă aflu într-o catedrală, undeva, într-un decor al ghețurilor și al tristeții. O toamnă care ne acaparează și ne preface în mod obligatoriu. Da…am simțit regret, durerea care aparține numai ființei umane. De ce toamna ne trece prin atâtea stări? Poate ca aș spune ,,ca din plămâni”, în loc de ,, ca pe plămâni”. O poezie care începe cu începutul și…ne termină, realmente, printr-o rugăciune. Sună bizar? La un moment dat am avut impresia că recit versuri din ,,Crezul” Ortodoxiei. ,,va să vină cu ploi multe,/ să judece fiecare început de zi/ pe care toamna a decis să-l ucidă criminal.” alias ,,Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. ” Iar oglinzile surprinse atât de calculat, arată că ce e sus e și jos. Dacă e așa, mie mi-a plăcut poezia. Așază Toamna într-o poziție a începutului și sfârșitului, o determinantă a reînnoirii perpetue. Oceanul, în imensitatea lui, infinitul în care apare viața , se și ne consumă, ducându-ne spre nimicnicie și regret. A se vedea ultimul vers, sufletul e singur, toamna distruge, totul e doar materie, spiritul se roagă întru explicație deoarece aici…e doar trecere. Ce-mi se pare edificator este că fadul se transformă în sacru. Pe mine,, poezia m-a prins. Poate că scriitorul, doar a privit marea, de pe mal, într-o noapte rece de sfârșit de septembrie, iar sufletul lui, a scos din adâncuri o perlă. Felicitări!”

“Eu mă întreb care e sensul celor trei “oceane de septembrie”. Mă refer la numărul 3 (trinitate?) și sper să-mi poată da o explicație autorul.
Poezia mi se pare ciudată, ca o prevestire apocaliptică (dacă mă iau după titlu), cu formulări un pic cam forțate, unele chiar ilogice.
Un sentiment de nostalgie indus de imaginea frunzelor căzute, a cocorilor și a ploilor de toamnă cred că reușește să transmită.
Expresia fatalistă de la final (“toamna lumii”) mă înfioară, dar nu în felul în care prefer eu să mă impresioneze o poezie.
Poate n-am înteles ce trebuia înțeles… Și asta e posibil.”

“Eu am vazut cele 3 oceane, ca si cele 3 dimensiuni ale Constiintei umane, unde este Tradare, Tripla gandire, Tripla respiratie…etc
Asa a simtit autoarea…respirant ca prin plamani!Curaj spre deschiderea inimii filosofice!”

“Să fie vu iertare, dar e poezie extrem de slabă! Nu transmite nimic!”

“Oceanul “prelins printre degete” îmi inspiră un fel de micșorare a lumii în câteva nuanțe ce scapă, ce alunecă printre degete… Un sentiment aproape nesemnificativ în acest “sfârșit” care acaparează întregul poem.
Nu îmi pot imagina cum zboară “cerurile de cocor”, nu înțeleg sensul acestei metafore, care se vrea auzită…
Este un amestec ciudat de teamă și speranță, dar înfiorător de apocaliptic…
Îmi place “oceanul de oglinzi care construiește soarele între nori”, dar nu înțeleg cum valul ne poate “respira ca pe plămâni” Sunt sensuri bizare care nu reflectă nimic, din punctul meu de vedere…
Această “toamnă criminală” nu poate fi decât târziul unei vieți, așa vreau să cred. Altfel, coerența se pierde ușor și este destul de firavă în contextul dat.
Dar, poate ne explică autorul esența mesajului.”

“Şi mie mi-a plăcu! Pentru că dacă luăm strict, logica fizică a versului şi sensul strict, atunci ce rol ar mai avea, metafora? Atunci, poezia n-ar mai exista! Respect fiecare punct de vedere! Nici”pieptănată” …nu mai trebuie, această poezie! Mie îmi place aşa! Felicitări!”

Acestea au fost comentariile, m-am bucurat să văd că oamenii reacționează și că spun ce cred, neștiidu-mă pe mine. Mai jos las explicațiile mele:

“Vă mulțumesc pentru analiză. Îmi place mult că ați avut păreri diferite legate de scrierea mea. Ideea era de sfârșit de viață, distrugere a tot pentru o presupusă reclădire doar pe baza unei, viața.
Oceanul care poate fi redus la o “lacrimă” care se scurge printre degete a vrut să arate că măreția poate dispărea în fața dispariției și că se poate pierde dacă nu există grija reală pentru viață. Valul care vrea să ne respire se referea la dorința oceanului de a exista și că noi am putea fi o sursă de viață. “Vedem atingându-ne pielea sărată/ auzim zburând cerurile de cocori” e o atitudine a celor care nu văd la propriu, ei spun “văd” folosindu-se de toate celelalte simțuri în lipsa vederii. Eu folosesc des astfel de idei pentru că-mi plac și pentru că le simt puternice.
A doua strofă e cu trimitere la Crez, nevoia de speranță și credință. Oglinzile care construiesc soarele între nori se referea la Dumnezeu nevăzut, dar existent și că doar dorind ca el să existe îl putem readuce în noi.
A treia strofă e doar o reflectare a pierderii noastre, cam aceeași ca în prima strofă. Finalul pare apocaliptic, dar e doar o constatare a stării noastre încrâncenate și avide de putere și cum ne va pierde pe noi “toamna” dacă nu ne încălzim de la soarele dintre nori.
Da, ar mai trebui lucrată, sunt conștientă de lipsa unei coerențe în versuri, a abruptă și greoaie, dar a fost un moment de filosofie slab scris oe drum dintre București spre Pitești. Vă mulțumesc încă o dată pentru analiză. Da, trei oceane e despre trinitate: soarele ascuns e Dumnezeu, oglinzile sunt fiul care-l reflectă, iar oceanul care se naște uitat între frunze e duhul sfânt.”

Uite, e abia începutul!

Un ocean ni se prelinge pe degete ca lacrimi pe obraz;
vedem atingându-ne pielea sărată,
auzim zburând cerurile de cocori…
și valul… care vine spre noi, viu,
să ne respire ca pe plămâni.

Un alt ocean de-oglinzi
ne construiește soarele între nori,
și va să vină cu ploi multe,
să judece fiecare început de zi
pe care toamna a decis să îl ucidă criminal.

Și încă un ocean se naște îmbrumat –
uitat printre grămezile de frunze –
ce va aduce bulgări de frig
risipiți printre respirații aburinde…

E toamna lumii… și e rece în suflet!

încep să scriu așa cum cuvintele-mi dictează
fără discriminare conștiincios ca ideile
care mi se perindă prin piele ies pe gură și se cer strigate
și trimise nu prea departe unde iubirea e trăită și nu doare
niciodată așteptândă și plină de firimituri ca de pâine
căci cine sunt eu să nu simt amalgamul de stări
care mă-ngână la ivirea lor asupra ființei
eram bezmetică translucidă în lipsa lui
se vedeau prin mine cuvinte nespuse
blocate în gât când mă lua în brațe și mă strângea
de parcă se apropia finalul vieții și și-ar fi dorit
să mă amintească o mie de vieți după noi doi
să fac parte din trupul lui la fel ca universul
nu știu ce război se duce în sine cu arme de foc și bombe ce ard
mereu uituc până la rătăcirea de el și de mine
amestecați îngurgitați în acelaș stomac frământat de emoții
tot liberă să cuget și să strig și să urlu mă simt
picioarele merg tot pe drumuri neștiute de frici și angoase
și-am inima plină de mine și nu-i duc lipsa
vreau doar să aleg căci mă iubesc.

Venit-a toamna iar dintre-amintiri,
cu zgomot surd de frunze căzătoare
și țipete-n ecou de migratoare
pe care cerul le-a păstrat în el.

Și-au mai sosit cu ea ploile reci
ce-i lasă văl pe ochi – sumbre și dese
cețuri opace, virginei mirese…
Condu-o tu prin lume dacă poți!

Bea mustul crud și-ai să încălzești
sângele viu și roșu,-ți curge-n vene,
și n-ai să te mai plângi nici de migrene
când aromatele gutui te-or adormi.

Nu-ți speria timidul gând de gheața
ce va să vie, căci încă n-a venit!
Și pân’ la iarnă mai e timp de-urnit
toți sacii grei de bogății alese.

Tu stai un timp ca s-o privești cum trece,
măreața toamnă își așterne drumul,
și-n suflet vei trăi doar cu parfumul
a ce-ai simțit atunci când a venit.

Zilele astea am tot avut de lucru, ba cu școala, ba cu radio. De un lucru am uitat eu: de volumul în lucru. Mi-l doresc tare, dar îmi lipsește forța, muza (care numai de șotii se ține) și nevoia mea de cuvânt scris.

Deocamdată muzica îmi ține loc de creație, emisiunile îmi sunt de ajuns acum, dar când nu vor mai fi? Voi fi eu capabilă să scriu iar?

Sau poate că mi-e atât de bine cum nu mi-a fost de foarte multă vreme și nu simt să mă așez să scriu. Cine m-a citit în ultima vreme mi-a zis că încep să scriu mai luminos, lucru care pe mine mă amuză teribil pentru că nu am crezut că voi ajunge vreodată aici. La mine era totul întunecat și sumbru, pesimist. Acum nu știu cum să mă port, parcă versul meu îmi e străin și îmi place tare mult. Să-l las să curgă? Ce să curgă dacă e firicel? Și nici ăla continuu.

Aștept și nu știu ce. Să mă panichez? Sunt eu autoarea doar a două volume? Numai atât să pot? Cam puțin!

Marțea devine mai frumoasă atunci când muzica îți ține companie! Emisiunea „Întâlnire muzicală de marți seară” este spațiul în care ritmul, melodia și emoția se întâlnesc pentru a crea o atmosferă unică, relaxantă și plină de vibrații pozitive.

Vali Vitan vă invită într-o călătorie sonoră printre cele mai frumoase piese din toate timpurile – de la hituri internaționale, la șlagăre românești care ne-au marcat amintirile. Veți descoperi povești din culisele muzicii, momente nostalgice, dar și surprize care vă vor face seara de marți una memorabilă.

https://radioteador.com/intalnire-muzicala-de-marti-seara-cu-vali-vitan/