Duci de o vreme o viață plină de “aș fi vrut să știu”. Să știi că ai să te împiedici de un alt împiedicat ca tine dacă stai cu ochii în telefon când mergi pe stradă. Sau că ai să te lovești la fiecare pas greșit. Că nu ai să îți ții promisiunile sau că n-ai să ajungi la timp. Să știi că nu ai niciodată nimic de pierdut sau că unele decizii nu ai de ce să le iei singur. Să știi cum ar fi fost dacă te-ai fi întrebat “cum ar fi” atunci când trebuia. Cum ar fi fost să spui tot ce aveai de spus sau să fi simțit tot ce îți era frică să simți. Să fi ascultat tot ce ai auzit. Cum ar fi ca fiecare alegere pe care nu ai făcut-o să fi primit propria viață doar pentru că merita. Cum ar fi fost să știi ce era în capul celor care te-au făcut să simți sau ce ar trebui să simți.

Și poate te uiți de două ori stânga-dreapta și te minți că așa-i mai bine. Că ai făcut alegerile bune și că n-ai de ce să simți ceva. Până când te uiți în ochii celui de lângă tine. I-ai mai văzut, acum chiar îi privești și începi să te prinzi de unde ai pierdut șirul poveștii. Nici măcar nu l-ai pierdut, te-ai concentrat să-l scrii conștient și l-ai scris prost.

Fugi

Printre toate variantele de tu pe care credeai că le-ai îngropat

uite-te-n ochii pe care credeai că i-ai închis,

Sau pe care știi că nu îi poți închide cum ai închis geamul de la balcon, și nu îți poți ascunde

Frica și așteptările și frica de-așteptări

Așa cum ai ascuns cioburile paharului de vin de ieri

de azi, de mâine

De tot ce-ți rupe inima-n bucăți și-ți arde nervi și-ți forțează o lacrimă iar cioburile par să-ți fi ajuns la oase

Și până la urmă oasele rămân

Oasele și o amintire incertă a unui zâmbet fugitiv, o reputație pe care n-ai vrut s-o-nțelegi vreodată

o schimbare de care nu-și aduce-aminte nimeni

Și poate 4 lalele negre, plantate fără sens la umbra unui pin

“viața e plină de cuvinte fără rost, sau care au avut rost, dar nu mai au, oricare pe care-l pronunțăm ia locul altuia mai merituos, nu prin el însuși, ci prin consecințele rostirii lui”

Era genul de frază pe care a trebuit să o mai citești o dată. Ai ridicat ochii din carte și ai repetat-o în gând de câteva ori, cu privirea vag defocalizată și încercând, inconștient, să-ți dai seama ce melodie ai în căști și din ce direcție bate vântul. Te-ai trezit ușor la realitate, te-ai uitat rapid stânga-dreapta, căutând cu privirea o figură cunoscută, parcă încercând să maschezi asta. Dar erai doar tu, în fața unei clădiri impunătoare în care se zice că îți faci veacul. Ai privit-o în înălțime și ai încercat să numeri cuvintele pe care le-ai rostit inutil. Începi cu seara trecută “un shot de tequila, vă rog”, “îmi amintești de cineva la care am ținut mult”, “mi-am băut banii de taxi”, nu, nu, stai, pe astea nu le-ai rostit sigur, când ai conștientizat nu mai aveai cui să-i spui, și erai suficient de treaz cât să nu arunci cuvinte în mijlocul străzii. Dar azi dimineață? Azi n-ai vorbit mai deloc. Te-ai trezit cu gura uscată și au început să-ți lăcrimeze ochii când ai tras draperiile și dormitorul a început să-și piardă din atmosfera funebră. Ai încercat să deschizi geamul, mințindu-te că puțin aer o să-ți vindece durerea de cap și ai dat peste vaza cu lalele ofilite. Ai privit absent cioburile și ai înțeles că un geam deschis n-o să te scape de mirosul de apă stătută care acapara încet camera. Ți-ai turnat în cană cafeaua rămasă de ieri și ți-ai aprins țigara dinainte să ajungi pe balcon. Te-a lovit în față căldura finalului de mai și aproape ai zâmbit la gândul că iar bei cafeaua rece. Te-ai întins pe gresia balconului mimând un cadavru în descompunere. Voiai să spui ceva dar nu știai ce sau cui. Întârziai din nou.

Acum nu poți stabili exact dacă acel “îmi pare rău că am întârziat” a meritat spus. Nu știi exact nici dacă ai mai spus ceva după. Părea doar că poți adăuga la lista de cuvinte inutile fiecare salut semi-rostit, fiecare zâmbet de “te cunosc de undeva”, fiecare contact vizual prea lung, fiecare sărut sau îmbrățișare.

Poate încă nu știm ce sunt cuvintele.

E ceva foarte fain în a fi singur într-o mulțime de oameni. Ca atunci când mergi singur la bibliotecă sau la un spectacol. Sau chiar atunci când urci în metrou sau aștepți la coadă la coffee shop-ul ăla care îți place. Și nu mă refer la momentul în care te uiți la cei din jur și le conștientizezi existența sau faptul că au și ei gânduri și responsabilități și conștiință. Altceva vreau să înțelegi, și anume momentul în care te trezești holbându-te la un punct fix, cu privirea defocalizată și nu găsești energia să îi schimbi direcția sau să îți dai seama la ce te gândeai. E un moment în care nu te concentrezi la nimic și ți se derulează prin cap un soi de film mut care îți arată ce s-a întâmplat într-un trecut incert, ce ai fi vrut tu să se întâmple și ce crede subconștientul tău că ar fi trebuit să se întâmple. Și starea aia, videoproiectorul acela primitiv stă într-un echilibru extrem de precar. Ca visul pe care îl ai în secundele dinainte să te trezești. Știi că e acolo, că se întâmplă, dar ești mai mult decât conștient că ai să îl uiți. Și uneori se stinge lumina de lângă tine în bibliotecă, se termină spectacolul, metroul oprește în stație și vine rândul tău la cafea. Dar nu e un moment de trezire din visare și nu te întrebi “la ce mă gândeam”. Nu te mai surprinzi așa. Șocul mai mare îl ai când te trezești fumând patru țigări una după alta căutând cu privirea prin marea de oameni care se deplasează haotic, o persoană anume. Sau când te întrebi dacă să cumperi și a doua cafea, cu lapte, de data asta, ca să-i faci dimineața mai bună. Și e ciudat, pe bune, cum îți rămân oameni fixați în minte, cum apar în fiecare gând din miez de zi, printre “unde trebuia să ajung acum?” și “oare am mâncat azi?”, printre “am învățat la un moment dat formula asta” și “are sens să merg la cursul ăsta?”. Sau poate e stupid de normal și comun. Și poate e momentul în care încerci să te convingi împotriva voinței tale să scrii acel “îmi lipsești”.

Te bucuri că ești unde ești, și pentru un moment pare bine și după vezi un om pe trotuarul paralel. Nu-l cunoști, se grăbește spre probabil nici el nu știe exact ce. Îți seamănă, nici el nu se uită în ambele direcții când traversează. Îl vezi alergând printre mașini, auzi simfonia traficului din București deși ai căștile în urechi. Te-a fascinat atât de tare derutatul grăbit încât te-ai uitat în spate și ai început să fii atent la melodia pe care o ascultai. Nici pe aia n-o știi, ai descărcat la un moment dat niște discografii și azi te-ai lăsat pe mâna shuffle-ului. Ai schimba-o, dar n-ai timp să-ți faci un playlist de primăvară și parcă nici la ăla din octombrie nu te-ai întoarce. Te apasă prea tare. Și te-ai prins săptămâna trecută că nu contează ce ascultai în acel 17 martie de acum câțiva ani, chiar dacă asculți tot aia, timpul tot nu ți-l dă nimeni înapoi. Dar hai, schimbă melodia. Uite-te și în față dacă tot ai zis aseară că vrei să schimbi câte ceva. Încă un derutat grăbit, de data asta așteaptă la semafor. Treci tu pe roșu, sau nu, nu, ia-o la fugă prin mijlocul intersecției. Așa sigur ajungi mai repede acolo unde ai vrea să fii. Sau, parcă erai deja acolo. Cât dădeai skip la melodie te-ai decis că nu-ți mai place, și nu era de vină aglomerația. Nici măcar derutatul. Era faptul că aveai să alergi prin intersecție singur. Urai asta și-ți plăcea atât de mult încât n-ai mai răspuns la un mesaj de ieri. Voiai să fii în altă parte dar nu fizic. Voiai să ieși din tine, voiai să fii printre oameni fără să-ți simtă cineva prezența. O hologramă, o imagine pe un ecran, o pată de cafea pe mâneca dreaptă e celui ce-ți lipsește. Sau un nor. Să fii peste tot. Să vezi tot și să te descompui încet sub greutatea propriei conștiințe pe care n-ai cum să o simți. Hai uite-te și la cer, alege-ți norul și continuă să alergi. Ai și puțină grijă. Sau nu. Cerul e senin.

Acting as you’ve lost your senses,

you’ve dreamed of another heaven.

scared to count all the expenses

for the sins you now don’t reckon.

for the times you were defenseless,

for what’s never been forgiven,

you still build up all those fences,

let desire have you driven,

lose notion of consequences,

never find another vision.

 

And once again you hear the sound,

of those footsteps on the stairs;

still, you know they’ll turn around,

run in circles, run in squares;

yet you know the voice will drown

in another sea of tears,

as another head is crowned,

and your heart still power bears,

you will feel the souls as bound,

you will still know the frontiers.

 

Învățasei la un moment dat că oamenii vin și pleacă, chiar și că nimeni nu e de neînlocuit, sau că de cele mai multe ori apar și dispar tocmai ca să îți fie ție mai bine. Și te-ai consolat câțiva ani de zile și cu ideea că totul face parte dintr-un plan mai mare, că există un scop pe care n-ai să îl înțelegi până n-ai să poți să te trezești într-o dimineață de marți cu un soare puternic și un buchet de lalele pe noptieră pe care ai uitat să îl pui în apă și ai să te uiți la persoana care ți-a făcut cafeaua suficient de tare, fără zahăr, deși ea bea ceai negru cu lapte, ai să zâmbești involuntar și ai să te gândești că ai tot ce ți-ai dorit vreodată. Și oricât de bine sună, poate ăsta nici nu e scenariul tău ideal. Poate te-ai obișnuit cu o cameră de hotel, cu scrumiera plină până la refuz pe care te încăpățânezi să nu o golești, parcă ai colecționa bucăți de suflet ars. Poate a început să îți placă privirea obosită și încercarea de a zâmbi politicos a tipei care încă te întreabă dacă vrei ristretto sau expresso dublu în fiecare joi și se încruntă la fiecare “fără zahăr, te rog”. Poate ai învățat să mergi prin ploaie în fiecare vineri seara spre un alt acasă, privind filmul vieții tale pe fiecare stradă obscură pe care ajungi. Uneori nici nu îl privești. Îl rescrii, îi dai sens și te întrebi unde te-ar fi dus firul ăla de poveste. A devenit un soi de plăcere vinovată să alergi după tramvaie care nu duc nicăieri sau să te urci în ultimul metrou într-o seară de duminică doar ca să ajungi de unde ai plecat. Și cel mai mult îți place că nu-ți zice nimeni că ai să răcești iar, că guma de mestecat, pachetul de Parliament și energizantele nu înlocuiesc mâncarea sau că fratele tău nu te-a recunoscut pe stradă. Îți place că nimeni nu știe exact ce faci sau îți înțelege stilul de a trăi. Îți permiți luxul de a nu datora explicații și te hrănești din tine. Știi că ai mai puțin timp la dispoziție decât alții, și ai impresia că asta e cea mai puternică scuză. Ai ajuns să vrei să fii singur pentru alții pentru că știi că oricum ai să fi primul care pleacă. Te obsedează timpul, felul în care trece și nu știi să profiți de el decât scurtându-l. Nu mai încerci să prinzi acea marți dimineață și îți faci anii din seri de vineri și cafele cu zahăr. Lalelele tale vor fi doișpe trandafiri galbeni cu spinii rupți în partea de jos. Și până la urmă nu depinde de tine nimic. Ești un pion pe o tablă de șah jucată de un copil de 6 ani și bunicul lui. Și nu știi dacă acel copil va avea norocul începătorului sau va învăța să joace pierzând. Știi doar că jocul va fi scurt. La finalul zilei, tu tot ajungi în metrou, ascultându-l, privind reflecțiile celor 3 oameni de lângă tine, decupându-te din cadru și visând la dimineața aia de marți.

Auzi tot timpul că ești făcut din povești. Din ceea ce ai trăit, din ce ți-ai dorit și poate nu ai avut. Că ești făcut din oamenii care acum poate nu te salută pe stradă, din cei a căror voce îți lipsește și din cei a căror imagine îți apare în minte în miez de zi, când alergi după tramvai. Ești făcut din fiecare drum grăbit între două versiuni incerte de “acasă”, din fiecare idee briliantă ce s-a pierdut între “ce tare bate azi soarele” și “era să mă împiedic” și din tot ceea ce ai crezut că nu merită rostit. Și din exces de zel, sau poate din dorința nebună de a te simplifica, a te reduce la ceva cât mai transparent, mai ușor de înțeles, nici nu ai încercat să aflii ce ești. Ai lăsat oameni să plece la fel de repede cum au apărut în viața ta, ai pus prea puține întrebări și ai ucis orice fel de sentiment odată ce ți s-a părut că îți încolțește în suflet. Și uneori teama poate fi un motiv suficient să vrei să faci lucrurile altfel, să nu-ți repeți propria istorie. Nici n-ai îndrăznit să o numești teamă, orgoliul tău n-ar suporta-o oricum.

Și poate poveștile pot fi uneori uitate, poate chiar există ceva incredibil de frumos și pur la cei care nu au povești de spus, cei care au mers pe drumuri drepte și au făcut totul ca la carte. Și poate îți dorești al naibii de tare să fii ca ei. Să nu simți nevoia să te uiți în sus și să clipești de două ori când ți se întâmplă ceva bun, sau să îți permiți din când în când să îți creezi așteptări. Până acum te-ai obișnuit să îți anticipezi momentele de vulnerabilitate, momentele în care ai să o dai în bară sau ai să cedezi în fața tuturor. Te-ai obișnuit să te pregătești pentru ele. Și e un cerc vicios până la urmă. Îți sugrumi emoțiile și le arunci într-un râu care revarsă la un simplu “aș fi vrut să nu văd asta”.

Și știi ce e cel mai mișto, la toată treaba asta? Că ai să te identifici cu ce am scris mai sus, oricine ai fi, și orice povești ai avea în spate. Pentru că ai să te simți un complicat care vrea să fie simplu, care tânjește după monotonia pe care nu a apreciat-o niciodată. Și poate nu ești nici atât de complicat, și nici atât de simplu, dar până la urmă cine a scris vreodată despre oameni fără poveste?

please, keep another open door

to a dark and scary hallway

where you might meet a broken soul

take a piece; now throw it away.

take another, paint it blue,

leave it up there in the clouds

the next one might be a clue

for you to find me in the crowds

for you to find another reason

to try and build me up from scratch

to make this last another season,

’cause matches burn, love; we’re a match

and I don’t wish for you to fix me,

just to stay around, a while,

keep the habits, keep the whiskey,

keep the rumours we’ll deny.

but the words are strong and heavy

even the ones we never said

for our souls are loud and ready

to slowly rest our feelings dead.

and as we’d rather keep the silence,

for we couldn’t bear mistakes,

when we’d touch, I’d hear the violins,

you’d feel how my body aches.

but, God, much better must it feel,

knowing that no one gave in,

that neither soul will get to heal,

that we’ll stay few and far between.