FILOSOFUL ȘI MOARTEA (ARS TRANSPOETICA)

„Omul este cel mai scurt drum între viață și moarte”
(Emil Cioran )
La început a fost Moartea,
Nu ca început, ci ca principiu.
Nimicul era viața morții
Și Moartea era Nimicul,
Dar moartea nu era singură
Pentru că nici măcar Nimicul
Nu poate răbda închiderea în sine.
Un fulger a străbătut negurile Nimicului(citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira).
Vasile Chira
Sibiu, 15 decembrie 2025
Emil Cioran and Friedrich Nietzsche: A Comparative Study

Abstract
This article offers a comparative analysis of Emil Cioran and Friedrich Nietzsche, focusing on their respective engagements with life, transcendence, morality, and metaphysical meaning. While Nietzsche, under the decisive influence of Schopenhauer, develops a philosophy of affirmative vitalism grounded in immanence, cosmic force, and the revaluation of values, Cioran subjects this very affirmation to a radical sceptical interrogation. The study argues that, despite important convergences—such as their shared critique of Christianity, morality, and rationalism—their philosophical trajectories ultimately diverge in an irreducible manner. Nietzsche seeks to overcome transcendence by desacralising the heavens and investing the earth with meaning, whereas Cioran persistently interrogates transcendence, rendering it problematic rather than simply negated. Central to this divergence are Cioran’s metaphysics of illness, his fascination with holiness and asceticism, and his conception of lucidity as arising from fracture and exhaustion rather than plenitude. By situating both thinkers within broader European and Romanian intellectual contexts, the article contends that Cioran’s work constitutes not a continuation of Nietzschean affirmation, but a radical inner critique of it, one that places the very possibility of meaning under question.
1.Introduction. Nietzsche under the Sign of Schopenhauer
Probably the most important thinker influenced by Schopenhauer—while in turn exercising a considerable influence on Western philosophy—remains Friedrich Nietzsche. Having undertaken but not completed theological studies, and subsequently shifting his centre of interest towards classical philology, Nietzsche, after his encounter with Schopenhauer’s work, would definitively convert to voluntarism. With this double orientation—towards classical culture and voluntarist metaphysics—Nietzsche interpreted Greek tragedy through the lens of Schopenhauerian metaphysical principles. Such a hermeneutical approach appeared original within the philological milieu, introducing a relatively unusual perspective in contrast to the clichés through which professional philologists had long constrained Greek culture.
In The Birth of Tragedy, Nietzsche articulates the principal obsessions that would mark his entire œuvre. It is here that the opposition between the Apollonian and the Dionysian first emerges. These two terms are elevated by Nietzsche to the rank of genuine aesthetic categories, while at the same time constituting a prolongation of the Schopenhauerian opposition between will and representation.
It should be recalled that, in Schopenhauer, a deeper stratum of the world as representation is that of the Ideas, which the artist contemplates sovereignly and with detachment. The Ideas, as a mediating term between the blind will and the a priori forms of representation—forms entirely subordinated to the ends of the will—produce a relative relaxation of the will’s tensions, allowing the contemplator a partial liberation from the shackles of these contradictions. The arts belong precisely to this territory of Olympian luminosity, serenity, and spiritual imponderability. According to Schopenhauer, music constitutes an exception, insofar as it penetrates beyond the realm of Ideas, revealing the intimate contradictions of the will itself. This distinction provides the point of departure from which Nietzsche constructs the antithetical pair Apollonian–Dionysian.
For Nietzsche, the Apollonian designates the static and geometrised component of beauty, characteristic of the visual field of the arts. The fundamental energy of tragedy, however, derives from the impersonal and formless reservoir of the Dionysian. Conceived as a life-force of cosmic proportions, the Dionysian erupts, drawing after it—through an ecstatic and orgiastic impulse—all forms of consciousness, plunging them back into its own matrix, to the point of annihilation. The suppression of individuation, through the dissolution of its contours within the lethargic element of the Dionysian, constitutes the primary, archaic foundation of tragedy.
As a terrifying force that periodically erupts, liberating itself from the rigid forms of consciousness, the Dionysian accumulates within itself the contradictory aspects of nature. One readily recognises here the entire terrifying power of Schopenhauer’s will, though with its value-sign reversed. If, for Schopenhauer, the will represented a metaphysical calamity for the destiny of the individual—awakening in the founder of voluntarism a profound existential horror—for Nietzsche, the contradictions of the will become affirmatively valorised. Far from fearing the terrifying character of life’s force, Nietzsche assumes and glorifies it. This plenary affirmation is precisely what brings Nietzsche into conflict with Christianity, a religion in which the German thinker discerned a form of repression and sabotage of instinctual energies.
One of the fundamental merits attributed by the contemporary age to Nietzsche’s work consists in its rupture with the Christian mode of assuming life. Although an apparent kinship exists between Christianity and the mythologies of death and cyclical resurrection—a kinship that the author of The Birth of Tragedy might have exploited—it must nevertheless be noted that an irreducible difference separates the two paradigms: namely, the irreversibility of Christian resurrection. This irreversibility alters the very character of the death that precedes resurrection.
This radical assumption of death is what drives Christianity to an extreme consciousness of penitence and self-mortification. The consciousness of penitence is generated by the theological thesis according to which evil entered cosmic and historical consciousness through a vitiated exercise of freedom. This act—by which the entirety of humanity, together with the cosmos itself, was cast into ontological bondage and through which contradiction was implicitly introduced as a universal active force—is at the same time transmissible at the level of the species. What was initially the election of a primordial couple becomes, for all descendants, a law of necessity. The Christian therapy for this state of metaphysical debility entails the mortification of the vital principle within the human being. It must be specified, however, that in a dialectical sense this mortification affirms a life far more plenary, purified of the conditions imposed by original sin.
2.Nietzsche: Morality, Immanence, and the Reconfiguration of Eschatology
Against the anticipation and internalisation of death promoted by Christianity, Nietzsche rises with polemical violence, affirming the immanent value of life. Although life remains immanent, Nietzsche invests it with a supra-human grandeur. This grandeur is sustained not so much theologically as mythologically—initially through Greek mythology and subsequently, under Wagnerian influence, through Indo-Germanic mythology. The supra-human exaltation of the vital force, which acquires cosmic proportions, does not function for Nietzsche as a negation of humanism, but rather as its amplification to the point of transcendence.
Nietzsche’s well-known dictum, that ‘man is something that must be overcome’, designates a condition for which history itself becomes insufficient—a condition for which only cosmic dimensions can provide an adequate horizon. Thus, while renouncing an eschatology of Christian provenance, Nietzsche nevertheless reprojects eschatology in an immanentist and cosmological key. Within this framework, moral consciousness appears merely as an artificial interruption imposed by reason upon instinct.
Because Nietzsche derives morality from a metaphysical model of transcendence, the deconstruction of morality must be preceded by a deconstruction of transcendence itself, and implicitly of any soteriology whose finality is transmundane. In Nietzsche, the distinction between good and evil no longer possesses a metaphysical status, but a purely conventional and historical one, bound to a solidarity with what he terms ‘slave morality’.
Morality thus appears as an artificial and peripheral brake, imposed upon strong natures by those whom nature has endowed with a precarious vital energy. Consequently, Christianity as a whole, together with the Judaic religious structure that made Christianity possible, becomes for Nietzsche an instrument of a formidable historical subversion. The awareness of this status of morality would have, as its immediate effect, its very demolition. The suppression of moral dichotomies constitutes merely a prelude to the affirmation of human individuality beyond its traditional limits.
The cosmic and anthropological projection of eschatology—that is, the comprehension of a plenary condition of humanity’s destiny in terms of immanence—entails the abandonment of the linear time of Judeo-Christian ontology in favour of the cyclical time of pre-Christian archaic cosmogonies. The myth of Eternal Recurrence is not a Nietzschean innovation, but rather the rediscovery of a universal archetype, present both in primitive cultures and in the highly articulated cultures of India and pre-Socratic Greece.
For Nietzsche, Eternal Recurrence possesses a distinctly prophetic dimension. The overcoming of man would only be possible against a grandiose background, in which the twilight and the dawn of nature are assimilated by the supra-human humanity prophesied by Zarathustra. Written in an abstruse metaphorical language reminiscent both of the Gospel parables and of the Avesta and the Upanishads, Thus Spoke Zarathustra holds the value of a testament for Nietzsche’s ontological vision.
In a world in decline, such as late nineteenth-century Europe, the message of this nostalgic affirmation of the cosmic force of life arguably constitutes the final word of Western metaphysics. It is no accident that Heidegger situates the immense digression of Western metaphysics—from Plato to Nietzsche—within this horizon. The impact of Nietzscheanism upon European consciousness was profound, particularly within the German intellectual space. Figures of the stature of Thomas Mann and Martin Heidegger were themselves seduced by the grandiose language of Thus Spoke Zarathustra.
3.Nietzsche in the European and Romanian Intellectual Context
Within the broader framework of a reaction against rationalism—a reaction that, throughout the twentieth century, exalted vitalism and the affirmation of the irrational dimension of existence—Nietzscheanism penetrated the interwar cultural space of Romania. What Romanian philosophical historiography designates as trăirism makes extensive use of Nietzschean theses.
Although frequently accused in contemporary cultural contexts of a lack of originality or of epigonism, Professor Nae Ionescu succeeded in conferring unity upon a generation of genuine creative value, namely the generation that manifested itself through the Criterion group. Nae Ionescu spoke of the paradoxical concept of an ‘epistemology of love’—a formulation that, in a Kantian sense, constitutes a contradiction, since knowledge, within the traditional framework of transcendentalism, is mediated logically and categorically.
Following Rudolf Otto’s identification of the thing-in-itself with the sacred, however, the idea of an experience that is not sensible except by analogy becomes theoretically desirable. This is the European theoretical context in which Nae Ionescu proclaims love as a means of knowledge. Given that, within Christian mysticism, love represented the sole modality of transgressing both the concept and any other form of cognitive mediation, nothing appears more natural than the identification of the thing-in-itself (the sacred, in Otto’s sense) with love.
In continuity with these attempts to remodel the theoretical infrastructure of Kantianism—attempts suggested by Nae Ionescu in order to legitimate love as a noumenal reality—the ontological and epistemological endeavours of his disciples emerge. From theoretically and existentially heterogeneous, at times almost opposing, perspectives, Nae Ionescu’s pupils—Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, and Emil Cioran—would differentially exploit the distinctions proposed by their mentor.
4.Cioran: Experience, Lucidity, and the Critique of Conceptual Coherence
For Cioran, the opposition between the mental constructions of logic and the reality of lived experience functions as a veritable reduction or bracketing. What constitutes gratuitous theoretical discourse, obsessed with formal perfection, suddenly becomes unreal; the only vital energy possessing incontestable consistency is that which is liberated from all categorical rigour. The Heideggerian opposition between existentials and categories is clearly recognisable here. At the same time, the Bergsonian opposition between intuition and intellect, as well as the Schopenhauerian opposition between will and representation—though sensibly different—may be synthetically identified within Cioran’s philosophical options.
Through his radical divorce from the obsession with conceptual coherence capable of satisfying logical-formal exigencies, Cioran approaches the polemic long carried on by Nietzsche against logic and reason, whether reason be understood operationally or metaphysically. Nietzsche declared war on both Platonism and Hegelianism, interpreting them as dissimulated modalities of theology. The idea of the Absolute—further sustained by the geometric corset of syllogistic thought—became untenable for Nietzsche’s anthropocentric wager.
The exaltation of vital force, of the energetic eruptions through which affectivity can assault reason, became a reflex of Nietzsche’s manner of identifying irrational human energy as the hidden force governing human actions. In this respect, a mediated metaphysical solidarity is established between Cioran, Nietzsche, and Schopenhauer—a solidarity mediated, for Cioran, by the manner in which his mentor, Nae Ionescu, understood the relationship between lived experience and concept. The formulation of this relationship allowed Cioran, during the Romanian period of his work, to freneticly exalt the vital force of life and its metaphysical value, in clear continuity with Nietzscheanism.
5.Transcendence, Skepticism, and the Metaphysics of Illness: Cioran against Nietzsche
The existential project of Nietzsche reaches Cioran only after passing through a series of filters that ultimately distance him from his German precursor. These filters pertain both to the mystics frequented by Cioran and to his fidelity to Nietzsche’s own master, Schopenhauer, as well as to the ancient sceptics. Moreover, Cioran was formed beneath the canopy of Pascalian metaphysics, a horizon for which an exuberant spirit such as Nietzsche possessed neither patience nor comprehension.
Consequently, Cioran appears as a thinker descending less from Nietzsche than from figures such as Kierkegaard, Pascal, Dostoevsky, and Schopenhauer. Nietzsche’s frenzy, which in a late episode appeared to Cioran as proof of supreme superficiality, becomes the object of explicit critique: ‘He demolished idols only to replace them with others. A false iconoclast with adolescent traits […] He observed human beings from a distance. Had he looked at them more closely, he could never have invented and glorified the Superman—a ludicrous, ridiculous, if not grotesque vision.’
This alleged superficiality is, for Cioran, the fruit of Nietzsche’s lack of scepticism—of an immediate, unmediated trust in the irrational force of life. Such confidence, unmarked by schism or doubt, could only appear to Cioran as a failure to adhere to the very aristocratic spirit to which Nietzsche so frequently appealed. For Cioran, the absence of doubt constitutes a sign of naivety and of theoretical plebeianism.
A further major difference between Cioran and Nietzsche concerns what might be termed Cioran’s metaphysics of illness. For Cioran, illness fulfils the function of a veritable ontological ‘operator’. Just as, for Constantin Noica, the distinction between ‘in’ and ‘towards’ (în and întru) aimed at a transfer from a logical to an ontological operator, so for Cioran the dissolution and schism of being are what fertilise the spirit, granting it access to the privilege of lucidity. This privilege belongs to those spirits capable of even minimal access to metaphysical interrogation—that is, to the ultimate springs of existence.
Within this context, a metaphysics that seeks to denigrate illness, as Nietzsche’s does, could only appear to Cioran as the manifestation of an epidermic nature devoid of depth. Nietzsche may be accused of a similar absence of metaphysical horizon in his persistent inadequacy before the phenomenon of holiness. For Cioran, the experience of holiness represented perhaps the most intimate ontological experience, alongside that of music.
If one may speak of a nostalgia for paradise in the case of Cioran’s musical experience, one may equally speak of a veritable metaphysical envy that Cioran harboured towards the saints. This envy may be understood simultaneously as a reflex of Cioran’s desire to be a mystic and as a reflex of his secret admiration for those capable of accepting what he himself could not assimilate within a religious and ontological order.
Although, during his French period, Cioran became an apologist of doubt, on another level he experienced this doubt as the sign of an infirmity that the saints had overcome. More than Nietzsche, Cioran was able to discern in mystical ecstasy a spiritualised form of eros—an experience entirely foreign to Nietzsche. An advocate of an immediate and plenary experience of life devoid of any transcendent opening, Nietzsche becomes a profound and consistent adversary of the ascetic spirit.
For Cioran, however, the nostalgia for asceticism is directly bound to the nostalgia for extinction. Faced with a universe riddled with contradictions and immediately tragic, extinction appears as the sole solution. As in Schopenhauer, asceticism in Cioran emerges as an alternative to suicide; and insofar as extinction may become an existential finality, asceticism suddenly acquires legitimacy in the face of all clamorous proclamations exalting the virtues of the will to power.
In a cosmos contaminated by death, the will to power can appear only as an anthropocentric claim emptied of significance. Here, ultimately, lies the decisive caesura separating Cioran from Nietzsche—and, at the same time, separating Cioran from his own youth, as crystallised in his Romanian-language works. If, in those works (most notably The Transfiguration of Romania), Cioran still permitted himself the prophetic delirium of an intra-historical messianism, an eschatology without transcendence, the French period—expression of a weary and refined maturity—manifests a decent, sceptically motivated distance from all forms of vitalist ontological naivety.
6.God, and the Question of Meaning
Unlike Marx and Nietzsche, Cioran does not replace the traditional certainties of metaphysics—affirmative certainties—with other certainties of inverted sign. For Cioran, the existence of Divinity is not simply negated, but rendered problematic; nor does the acceptance of its existence coincide, in any sense, with the acceptance of a benevolent God who would regulate the course of things towards a harmonious end.
Thus, rather than proclaiming the death of God, as Nietzsche famously does, Cioran asks whether this God might not possess a monstrous nature. The figure of the evil demiurge—a syntagm Cioran borrows from Gnostic traditions and, to a certain extent, from Descartes—progressively shifts from a merely possible explanatory term to a probable, and eventually even a necessary one.
At this stage of the analysis, one may conclude that, for Cioran, it is not so much the idea of a heaven emptied of meaning by the absence of God that constitutes the fundamental theme of reflection, but rather that of a heaven emptied of meaning by the presence of a cynical God or of a God withdrawn from the world. By contrast, in Nietzsche’s case one witnesses a desacralisation of heaven and a corresponding investment of meaning in the earth, conceived as the existential foundation of the Übermensch.
It is therefore symptomatic that, in Heidegger’s The Origin of the Work of Art, the ontological duality is not articulated through the pair heaven–earth, but through the pair earth–world. In this respect, Heidegger displays a stronger metaphysical and existential solidarity with Nietzsche. For Cioran, however, heaven remains the counter-term of the world, in a manner far closer to Pascal.
7.Conclusion
The comparative analysis undertaken here reveals that, despite undeniable points of convergence, the distance separating Emil Cioran from Friedrich Nietzsche is both profound and irreducible. While Nietzsche seeks to overcome transcendence through an affirmative revaluation of immanent life, Cioran subjects transcendence to an unrelenting interrogation, refusing both its dogmatic affirmation and its triumphant negation.
Nietzsche’s vitalism, his faith in the regenerative power of the will and of cosmic life, ultimately appears to Cioran as a form of metaphysical naivety, insufficiently tempered by scepticism. Cioran’s thought, by contrast, remains suspended within an unresolved tension: between the nostalgia for extinction and the impossibility of assent, between the fascination with holiness and the incapacity for belief, between lucidity and despair.
If Nietzsche desacralises the heavens in order to endow the earth with meaning, Cioran continues to gaze towards the heavens—not in hope, but in accusation. This fundamental divergence situates Cioran less within the lineage of Nietzschean affirmation than within that of the great sceptical and tragic thinkers of Western metaphysics. In this sense, Cioran’s work does not merely continue Nietzsche’s project; it subjects it to a radical inner critique, one whose stakes concern not the future of humanity, but the very possibility of meaning itself.
Lecturer, PhD Vasile Chira
Department of the Faculty of Theology “Andrei Șaguna”
“Lucian Blaga” University of Sibiu/Romania
Notes
- Objectively speaking, the Nietzschean Apollonian–Dionysian dichotomy represents a historico-philological reworking of Schopenhauer’s distinction between the ‘world as will’ and the ‘world as representation’. Schopenhauer already identified within the ‘world as representation’ a form of escape from servitude to the hypnotic force of the will conceived at cosmic dimensions. The Apollonian thus becomes the equivalent of representation in the metaphysics of the ‘pessimist’ philosopher, the fundamental form of liberation from the obscure and contradictory tensions of the will, within a domain of contemplation.
- Nietzsche’s project aims at deconstructing both the transcendent origin of ethics as postulated by Platonism and Christianity, and the transcendental origin of ethics as formulated in Kant’s Critique of Practical Reason.
- All Indic cosmologies are traversed by the same theme of periodic cosmogonies and cosmic extinctions. In pre-Sophistic Greece, cyclicality is constantly affirmed, particularly within the ontology of the physiologoi. Cyclical time is also present in the vision of the classical Greek philosophers (Plato and Aristotle), through the pre-eminence of circular motion over rectilinear motion.
- Both Thomas Mann and Martin Heidegger wrote extensively on Nietzsche, thereby endorsing his philosophical authority within twentieth-century European thought.
- The problem of the meaning of history is developed to its extreme limits by Hegel, who identifies a providential meaning in the total unfolding of history, such that history itself becomes a theodicy. For Marx, the meaning of historical becoming is generated by the internal dialectic of the mode of production, which functions as the principal force driving history forward. As Nikolai Berdyaev observed, the contradiction of Marxism lies in the fact that it derives a finality of history—the communist society in which class contradictions disappear—from radically anti-finalist premises. Historical materialism thus conceals a secularised form of eschatology. An immanent meaning of history cannot be obtained without an indirect reference to transcendence. A similar difficulty arises in the case of vitalism. While Schopenhauer denounces the contradictions of the vital force and the absurdity of life as resulting from its lack of transcendence, Nietzsche confronts the problem of the meaninglessness of life defined within a cosmic immanence, marked by cyclical time and Eternal Recurrence. Cioran’s presupposition of a solidarity between the meaning of the world and the meaning of transcendence thus appears justified at a deeper level.
- On the relationship between Uranian symbolism and the idea of transcendence, Mircea Eliade offers an extensive morphological analysis. At a primary mythical level, the motif of Deus Otiosus—the deity who withdraws into the heavens after the creation of the world—is universally disseminated. Analogies and significant differences may be established between the meanings of Deus Otiosus and Mors Dei. The paradox consists in the fact that both the presence of divinity within a defective cosmos and its absence from such a cosmos generate a crisis of meaning.
- Eliade’s analyses likewise suggest that the archetypal pair heaven–earth functions as a constant within archaic analogies. In a Heideggerian spirit, one might comment that this possesses a quasi-transcendental value. If, for Heidegger, ‘world’ is a transcendental structure of Dasein, heaven remains absent from his phenomenological developments. In this sense, one may speak of a withdrawal of deity—a Deus Otiosus—within a transcendental order as well: the divine may be absent not only from a categorial transcendentality, but also from an existential one.
- Emil Cioran, cited by François Bondy in Akzente, February 1980, cited in Gabriel Liiceanu, The Quarrel with Philosophy (Bucharest: Humanitas, 1992), 146.
- From Nietzsche, Cioran inherits the irreconcilable quarrel with Christianity, insofar as Nietzsche’s work inaugurated the philosophical and literary scandal of contesting transcendence. While Cioran draws extensively on the rhetorical violence of Nietzschean contestation—refining it stylistically through the aphoristic elegance of the French moralists—the decisive difference remains his constant reference to a transcendent instance, incomprehensible and capricious. Cioran could not forgive Nietzsche two things: the affirmative valorisation of life, which nourishes the latent project of the Übermensch and betrays a lack of sceptical aristocracy; and the impossibility of transcending the purely human problematic. To remain preoccupied with humanity, in the presence of an infinite cosmic and supra-cosmic horizon, appears to Cioran as a manifest proof of metaphysical provincialism.
Fenomenul matern între revelație, transcendență și abis

„Inima mamei este un adânc abis la capatul caruia gasesti de fiecare dată iertare.” – Honore de Balzac
„Dumnezeu nu putea fi pretutindeni, asa ca a creat mamele.” – Rudyard Kipling
„Mama este singurul om din lume care te poate iubi înainte să te cunoască.” – Jodi Picoult
„Mama a fost prima mea intalnire cu un inger.” – Neale Donald Walsch
Cuprins :
Introducere
Mama ca început al ființei
Fecioara Maria, model teologic al maternității spirituale
Mama ca ontologie a alterității
Maternitatea, icoană a creației
Fenomenologia maternității (Merleau-Ponty, Levinas): mama ca prim „Altul”, dar și ca „interior absolut”.
Simone de Beauvoir și critica maternității ca destin impus
Diferența dintre creația biologică și creația literară.
Mama ca spațiu semiotic, pre-lingvistic, corporal (Julia Kristeva)
Maternul și experiența finitudinii .
Maternul ca metafizică trăită în carne
Arhetipul Mamei în mitologie: zeițele-mame (Gaia, Isis, Demetra, Maria, Marea Mamă).
Ritualurile legate de naștere.
Dualitatea „mama pământ” vs. „mama devoratoare” (Bachofen, Neumann).
Maternitatea ca loc de trecere între natură și cultură
Mama, arhetip și traumă
Arhetipul mamei în inconștientul colectiv. Imaginea protectoare și imaginea devoratoare.
Mama ca prim obiect al iubirii și al despărțirii (Freud)
Mama simbolică și riscul absorbției eului(Lacan )
Mama ca metaforă a transcendenței imanente
Maternitatea ca experiență a golului plin
Fenomenul matern între creație, transcendență și abis
Maternul ca energie de dăruire și de dominație.
Fenomenologia corpului matern (Merleau-Ponty)
Carnea ca loc de manifestare a ființei.
Mama ca principiu ordonator al haosului vital.
Instituționalizarea maternității: norme culturale, idealuri, presiuni.
Mama, metaforă a transcendenței imanente.
Introducere
Fenomenul matern este un subiect legat de înțelegerea existenței umane, nu doar la nivel biologic, dar și arhetipal, simbolic și cultural pentru că mama nu este doar purtătoarea vieții, ci și un agent al formării sinelui și un reper al relației ființei cu lumea. Prin urmare, un studiu serios al maternității ncesită o abordare pluridisciplinară: teologică, filosofică, antropologică și psihologică, fiecare disciplină oferind o perspectivă distinctă, dar complementară la conturarea acestui topic.
În fenomenul matern, sfera biologicului se intersectează cu simbolismul arhetipal, dimensiunea vizibilă cu cea invizibilă, simbolică și ontologică.
Mama nu dă naștere doar unui copil, ci unui univers. Nu este doar genitoare biologică, ci și metafizică deoarece odată cu nașterea, își face loc în ființă o nouă viziune asupra realului. Prin urmare, actul nașterii nu este doar biologic, civil, juridic, ci și cosmogonic, teogonic, antropogonic, anthropologic. Ea nu este doar o persoană, ci și un spațiu edenic, o matrice ontologică.
Cu mama avem o relație în primul rând biochimică, pentru că am stat în gazdă în pântecul ei, în garsoniera uterină timp de 9 luni.Ne-a hrănit cu trupul ei, iar după naștere a continuat să ne alimenteze cu lapte fizic și spiritual făcut în laboratorul ei somatic și sufletesc.
Limba nativă mai este numită limba maternă, pentru că ne-a învățat primele cuvinte, în timp ce cuvântul “patrie”, de pildă, vine de la cuvântul “tata” pentru că tatăl avea un rol public.
Întreaga noastră viață stă sub semnul chipului matern. Bărbații proiectează imaginea mamei asupra femeii cu care se căsătoresc, caută calitățile sufletești și inclusiv trăsăturile fizice ale mamei.
Maternitatea nu poate fi redusă la o funcție biologică, ci este o categorie a ființei, o teofanie a vieții care se naște din altă existență. În mama care își poartă copilul, lumea se repetă ca un miracol al continuității. Acolo, în acel întuneric cald, ființa învață pentru prima dată ritmul, bătaia inimii, fluxul sângelui, chemarea tăcută a lumii.
Maternul este, înainte de orice, o geografie a începutului. Dar începutul, în orice formă a sa, nu este niciodată pur, este ambivalent un amestec de lumină și abis.
În tradiția creștină, maternitatea a fost privită prin lentila teologiei creației.Dacă Dumnezeu aduce lumea din nimic, mama aduce viața din propriul trup. Dar, spre deosebire de creația divină, actul matern nu se împlinește prin cuvânt, ci prin golire de sine. Nașterea echivalează în plan simbolic, metafizic cu un gest sacrificial, cu o chenoză: ea își sacrifică viața și se golește pe sine pentru a face loc micii ființe .
Deci mama creează nu prin putere, ci prin renunțare. În ea se repetă kenosis-ul divin, acea coborâre a spiritului în carne, acel mod de a face loc celuilalt.
Fecioara Maria este imaginea supremă a acestui mister, este maternitatea fără eros, fără posesie. Ea arată că a fi mamă înseamnă a purta ceva care nu-ți aparține, a deveni pură locuire a unui alt sens.
Astfel, maternul nu este doar un fapt natural, ci o formă de revelație, actul prin care transcendența se face imanentă. Trupul femeii devine templu al creației unui alt eu, athanorul ființei, locul unde eternitatea se amestecă în mod aproape neverosimil cu sângele, toposul unde Dumnezeu respiră prin carne.
Mama mijlocește copilului prima experiență a alterității. Înainte de a întâlni lumea, mica ființă se întâlnește cu un „altul”, dar nu cu un „altul” ostil, nu cu o alteritate malefică, sartreiană („L’enfer c’est l’autre”), ci cu una care hrănește și protejează. Prin faptul că dăruiește viața, fără condiționări, mama întruchipează forma absolută a eticii, imaginea sfințeniei feminine.
De-a lungul istoriei, maternitatea a făcut obiectul unor diverse interpretări filosofice, psihologice, teologice sau sociologice.
În opinia filosofului francez Emmanuel Levinas, atitudinea etică se legitimează doar în raport cu responsabilitatea față de viața celuillalt. Mama experiază această responsabilitate la nivel biologic deoarece poartă în cavitatea uterină o ființă diferită de ea, pe care ar putea-o suprima, dar preferă să îi poarte de grijă, să se sacrifice pentru ea.
Pentru Merleau-Ponty, în maternitate corpul devine „vizibilul invizibilului”, adică acel loc în care sineitatea maternă și puiul de om ca “altul” nu pot fi separate.
Semioticiana Julia Kristeva identifică în maternitate o “zonă pre-lingvistică”, un spațiu semiotic care precede procesul rațional, care este anterior capacității epistemologice de a cunoaște prin noțiuni, judecăți, raționamente și gândire, deoarece la nivel intrauterin sensul se naște prin comunicare nonverbală, prin sunet, respirație și flux sanguin.
Maternitatea a fost văzută și ca o formă de captivitate.Activista feministă Simone de Beauvoir opina că femeia este condamnată biologic și cultural să fie „pământul care primește”, nu spiritul care zboară.
Imaginea arhetipală a Mamei este prezentă în toate mitologiile antice. Ne amintim de Gaia, Isis, Demetra, Maria.
Mitologia legată de fenomenul matern este o încercare de a ordona misterul nașterii în general, pentru că „Marea Mamă” nu este doar femeia ca particular care aduce altă ființă pe lume, ci este și un simbol cosmic, un principiu metafizic al continuității vieții.
Dacă zeița Gaia simbolizează materia care se auto-naște, substratul din care provin toți zeii și toate formele de viață, Isis este zeița-magiciană care reîntregește trupul lui Osiris și îl aduce la viață, este arhetipul Mamei-salvatoare, care protejează și vindecă, este ordinea care se restabilește, Demetra, ca zeiță agriculturii și a recoltelor, este Mama care hrănește, arhetipul mariologic, al maternității sacre, al mamei divine reprezintă transcendența întrupată, în definitiv, sensul ființei.
În psihologia junguană, arhetipul Marii Mame se manifestă în două direcții polarizate: una maternă pozitivă (protecție, hrană, creație) și una maternă negativă (înghițire, devorare, anihilare).Gaia hrănește totul, dar este și o entitate impersonală care înghite. Isis vindecă, protejează, dar și manipulează, este capabilă de magie coercitivă.Demetra asigură prin hrană supraviețuirea comunității, dar și pedepsește cosmosul cu iarnă atunci când își pierde copilul. Fecioara Maria manifestă compasiune, față de cei ce împărtășesc doctrina Fiului ei, dar este capabilă și să pedepsească pe cei ce nu o adoră și îi neagă statutul de mamă a lui Dumnezeu.
Aici trebuie spus că și imaginea tatălui, nu doar a mamei, are o valoare simbolică, arhetipală, chiar dacă sunt adesea tratate separat :Mama ca matrice originară și Tatăl ca autoritate transcendentă . De altfel ele sunt principii ontologice complementare, cu roluri diferite în constituirea realului. Deci pe lângă figurile mitologice feminine( Gaia, Isis, Demetra și Maria), avem și zeități arhetipale paterne: Uranus, Ra, Zeus și Dumnezeu-Tatăl cu rol de legislator cosmic, de garant al ordinii lumii, ca sursă a luminii.
În mitologiile grecești dar și egiptene, „Mama” reprezintă o forță primară, în timp ce „Tatăl”apare ca instanță secundară.Ulterior, creștinismul reia această dualitate, dar o reinterpretează diferit, în sensul ă Fecioara Maria devine mama divină, iar Dumnezeu-Tatăl este garantul ordinii cosmice, proniatorul grijuliu al lumii.
Dacă în filosofia presocratică, Mama este asociată cu natura(physis ), iar Tatăl corespunde structurii ordonatoare (logos sau nous), în gândirea aristotelică, principiul matern este asimilat lui hyle, materiei, substratului potential, iar cel patern lui morphe, adică formei, actului pur, actualizării, legii.
În Grecia antică , Zeus impune legea și separă ordinea cosmică; zeii egipteni Osiris și Amon-Ra exercită control asupra regenerării și stabilității lumii, iar în tradiția iudeoo-creștină, Dumnezeu-Tatăl ordonează cosmosul și instituie legile morale.
În înelepciunea lor, grecii n -au greșit cu nimic atunci când au zeificat pământul, când l-au considerat o ființă vie, pentru că el este fără îndoială o figură maternă. Ne ține suspendați în univers și ne hrănește ca în cele din urmă, când ne încheiem odisssea terestră, să ne reîntoarcem în uterul lui.
În urma experiențelor clinice, Freud a constatat că unele tulburari de comportament la barbat apar după moartea tatălui. Când tatăl părăsește această lume, se modifică metabolismul emoțional al fiului. La nivel inconstient, bărbatul se simte neprotejat în univers. Nu mai este fiul cuiva, ci al nimănui. Ceva se rupe in el, devine trist, fără apetit de viață
Același lucru este valabil și în cazul morții mamei, chiar dacă Freud nu a insistat pe acest subiect.
Prima moarte pe care o trăim cu adevărat nu este a noastră, ci a mamei noastre deoarece în acea clipă, ne pierdem nu doar pe cea care ne-a născut și ne-a iubit necondiționat, infinit, ci izvorul, locul din care provenim.În orice caz, moartea mamei, acest dureros moment de dezîncarnare a originii este începutul celei de-a doua nașteri: nașterea în singurătate.
A trăi fără mamă înseamnă, în definitiv, a te naște în singurătate fără un martor, înseamnă a pluti in derivă pe oceanul acestei lumi, ca o corabie fără cârmă.
Când bărbatul își pierde mama, se confruntă cu o ruptură profundă în universul său interior. Mama reprezintă sursa primordială de siguranță, protecție, nutriție fizică și emoțională de aceea dispariția ei lasă un gol existențial în care securitatea psihică și sentimentul de stabilitate sunt profund afectate.
În mod inconștient, adultul simte că nu mai este protejat în univers, că nu mai este fiu, iar această pierdere poate activa o profundă stare de anxietate și un sentiment de singurătate originară.
În cazul femeii care își pierde mama, efectele au o nuanță diferită. Mama constituie pentru femeie nu doar sprijin emoțional, ci și primul model de feminitate și de continuitate afectivă.
Pierderea ei poate declanșa crize de identificare, întrebări profunde despre propriul rol de femeie sau viitoare mamă și anxietăți legate de capacitatea de a crea și de a susține relații afective.
Când mama moare, lumea se schimbă profund . Nu mai este cine să ordoneze haosul interior și exterior.Întreg universul devine mai ostil, mai străin.
Doliul copilului sau adultului după moartea mamei este infinit pentru că odată cu plecarea ei din lume pierdem definitiv acel punct de întoarcere spre început, spațiul ontologic al primei locuiri, adevăratul și singurul „acasă”.
Mama nu este doar Dumnezeul terestru al copiilor, ci și a celor adulți. Ea veghează asupra noastră atunci când se odihnește Dumnezeu !
Mamă nu ține ține în mâinile ei doar propria odraslă. Ea l-a învățat să meargă chiar și pe Dumnezeu când a fost mic.Ea continuă să țină lumea în brațe, să legene pământul, ca pe un copil adormit în întunericul dinaintea ivirii luminii.
Dacă un adept al filosofiei schopenhaueriene ar citi aceste rânduri despre fenomenologia și metafizica mamei ar putea replica că iubirea ei este o expresie exclusivă a speciei, a instinctului matern prezent și în lumea animală și că în consecință femeia care naște nu are nici un merit pentru grija pe care o are pentru copil.
În principiu, acest lucru este adevărat insă noi ar trebui să apreciem la mamele noastre ceea ce depășește sfera acestui instinct, ceea ce mama face în plus pentru noi, iubirea ei subiectivă, particularizată, dăruirea ei transinstinctivă, contribuția ei extra specie, la profilul emotional, cultural, spiritual și material al copilului.
Personal am avut șansa de a fi născut de o astfel de mamă iubitoare, hipergrijulie și ultrasensibilă, de o dumnezee terestră, ceea ce de altfel m-a și determinat să scriu acest text.
Având parte de o astfel de genitoare, m-am întrebat adesea dacă nu cumva Dumnezeu a creat mamele ca o extensie a lui.Sau poate că mamele l-au inventat pe El, ca pe o ființă iubitoare asemenea lor, ca să aibă cu cine să-și lase pruncul, atunci când ele se odihnesc.
În concluzie, mama este imaginea vie a transcendenței imanente, este infinitul care se face leagăn.
Mama, numai mama ne învață că iubirea nu înseamnă să ai, să posezi, ci să dărui.
Înainte de a respira, mama a respirat pentru noi.Înainte de a iubi, am fost iubiți de ea. Înainte de a gândi, am fost gândiți de mintea ei. Iată de ce, maternitatea nu este doar o problemă de biologie, ci este o ontologie trăită la nivelul chimiei și geografiei somatice.
Mama este o școală a ființei, în care noul om învață să fie.
Mama este diferența care nu doare, alteritatea care hrănește, locul în care , în mod paradoxal libertatea copilului se definește prin dependență, unde ființa umană devine “sine” prin “altul”.
În brațele mamei, viața nu este ruptură, aruncare absurdă în timp, ci legănare și sens.
Numai lacrimle mamei ne fac să realizăm că am fost odată copii.Pănă și Dumnezeu, când aude plânsul mamelor, își amintește că a fost om(citeşte mai mult pe https://www.patreon.com/VasileChira)
Vasile Chira
Emil Cioran: Between the Obsession of God-Seeking and the Powerlessness to Believe

“God exists even if He does not.” — Emil Cioran
“I do not know how people can believe in God, though I think of Him every day.” — Emil Cioran
“Everything without God is nothingness; and God is nothingness itself, the supreme one.” — Emil Cioran
“All my life I have searched for God, yet I have done everything not to meet Him.” — Emil Cioran
“Lord, without You I am mad, and with You I go mad.” — Emil Cioran
Table of Contents
Introduction
- Cioran and the European Philosophical Tradition – Existentialist and Vitalist
1.1. Pascal
1.2. Schopenhauer
1.3. Nietzsche
1.4. Kierkegaard - The Existential Analytics in Cioran
- The Principal Themes of Cioran’s Thought
3.1. Eros
3.2. Time and Historicity
3.3. Boredom
3.4. Illness and Death
3.5. The Absurd
3.6. Suicide - The Problem of Transcendence in Cioran
4.1. The God of Theologians and the God of Philosophers
4.2. Cioran and the Negative Rehabilitation of Theological Transcendence
4.3. Cioran’s Position Regarding the Antithetics of Transcendence
4.4. Cioran’s Apophaticism
4.5. Cioran, the Inverted Mystic - Holiness and Mystical Ecstasy
- Cioran and Western Mysticism
- Cioran and the Burden of Lucidity
- The Musical Phenomenon as Divine Blackmail
- Conclusions
Introduction
As a writer and philosopher, it is relatively easy for me to speak about the work of Emil Cioran; yet as a theologian, I must confess that doing so is exceedingly difficult — if not risky, even provocative.
To attain even a minimal degree of comprehension of the author’s assertions and intentions — to decipher the ideational codes of one of the most lucid, strange, and antithetical noetic and mystical equations ever to emerge in the history of the spirit — I must, at least temporarily, lay aside the mantle of one who speaks of and with God.
Cioran’s thought is, by its very nature, antinomic and paradoxical — a form of dialectical reflection that contradicts the logical principle of the excluded middle (tertium non datur). Ultimately, it expresses the indeterminacy of the ultimate ground, the metaphysical contradictions born of the human being’s lack of access to divine intellection — a feedback, as it were, from an ontologically flawed yet lucid creature to the ktisiological decision of the Absolute.
Antinomy and paradox, after all, belong to the dialectical method as used by Heraclitus and Plato, by Hegel and, later, by Marx — who interpreted it in a materialist sense, claiming that it is not ideas which determine the course of history, but the economic infrastructure of society.
Cioran, however, develops a sui generis dialectic, one that reflects his own spiritual metabolism — his aphoristic, fragmentary, essayistic, and impassioned style of philosophising, tinged with gnomic and proverbial accents, yet perfectly coherent with the fragmentation and fractures of human knowledge, and with the contradictions of divinity and of the universe itself.
Cioran was opposed to everything theoretical or abstract — whether theological or philosophical: “I have learned more from an indigestion than from a treatise on philosophy,”
declared the sceptic from Rășinari with typical sententious irony.
Consequently, Cioran prefers raw, existentially grounded thought to categorical or speculative reasoning — such as that promoted by the representatives of German philosophical idealism: Kant, Fichte, Schelling, and Hegel.
The same applies to theology. A mere physical discomfort — an aching tooth, an organic unease — can mediate access to divinity more effectively than dry dogmatic statements or the rationalistic acrobatics of academic theology. At another level, such abstract, syllogistic discourse risks denying the personal character of transcendence, the sensitive, anthropomorphic image of God:
“Theology is the negation of God. The absurd idea of seeking arguments to prove His existence presupposes such inner poverty that it becomes overwhelmingly evident that all theological treatises combined are worth less than a single exclamation of Saint Teresa. Since theology first appeared, no conscience has ever gained a new certainty nor organised its doubts in any meaningful way. With God, things are simpler: you find yourself in His midst when you least expect it. Here begins the painful and complicated moment; theology lags behind, for it is but the mode of believing proper to atheists. The most clumsy mystical stammering is closer to God than the Summa Theologica, and the improvised prayer of a child offers greater ontological assurance than all the ecumenical councils. Without mystical confessions, religion — and with it the Church — would be no more interesting than some economic or fiscal question: the evolution of salaries or taxes. Everything that becomes institution or theory ceases to be life. The Church and theology have ensured God a lasting agony — or perhaps have long since embalmed Him. Only mysticism has revived Him, each time it wished. Theology would have value only if a theoretical relationship with the Divinity were possible. Yet it is far easier to find a physiological one. Just as, in the disaster of all convictions, the appetite sustains us more swiftly than the saints, so too an organic discomfort may bring us nearer to God than all the abstract constructions of theology. That maid who said she believed in God only when her teeth hurt would have made a mockery of theologians.” [1]
Such reflections, revealing the antinomic, apophatic, and paradoxical nature of Cioran’s thought, abound throughout his work:
“Religious is he who can do without faith, but not without God.” (The Twilight of Thoughts)
“Theology has preserved for God nothing but the respect of the capital letter.” (The Twilight of Thoughts)
“One must think of God, not of religion; of ecstasy, not of mysticism. The difference between the theoretician of faith and the believer is as great as that between a psychiatrist and a madman.” (The Evil Demiurge)
“In all honesty, a man can speak only of himself and of God.” (The Twilight of Thoughts)
“The philosopher thinks of the Divinity, the believer of God. One of essence, the other of person. Divinity is the abstract and impersonal hypostasis of God. Faith, being a transcendent immediacy, draws its vitality from the ruin of essences. Philosophy is but an existential allusion, just as divinity is an indirect aspect of God.” [2]
“Religious is he who can do without faith, but not without God.” [3]
“If I were certain [of my indifference to salvation], I would be by far the happiest man alive.” [4]
1. Cioran and the European Existential / Existentialist / Vitalist Philosophical Tradition
Beyond his style, his defiant tone, his nihilistic appetite and impassioned delivery, Emil Cioran stands within a millennial tradition, a lineage of sceptical, nihilistic, existential and vitalist philosophers: Gorgias, Pyrrho of Elis, Sextus Empiricus, Diogenes the Cynic, Nāgārjuna, Pascal, Schopenhauer, Kierkegaard, Dostoevsky, Nietzsche, Lev Shestov, Berdyaev, Sartre, Camus, Heidegger, Gabriel Marcel, Spengler, Bergson, Klages, Simmel, and others.
It is, of course, impossible to ignore such cultural determinisms or the philosophical currents that influenced his creative metabolism. Yet Cioran’s negating impulse, his scepticism, would have manifested itself regardless of the era in which he might have lived, for he possessed both the intelligence and the gift of always going straight to the essence of things — a gift that condemned him to lucidity.
Cioran’s ideas flourished upon the background of an irrationalist current that emerged in Europe as a reaction against Auguste Comte’s positivism, but also against the horrors of the two world wars, which once again brought to the fore the question of evil (ponirology) and the justice of God (theodicy).
In contrast to earlier centuries, in the twentieth century the relationship between rule and exception was inverted: the exception supplanted the rule, producing a radical axiological upheaval. Consequently, the rebels became the classics of that century. This is the European historical context in which Cioran composed his work.
In the Romanian philosophical landscape, however, Cioran remains an exception. No one before him had expressed, with such clarity, completeness and consistency, the metaphysical crisis of meaning. There were, of course, certain precedents in Eminescu and Bacovia, but they maintained a form of equilibrium through an alternation of scepticism and a certain ontological and axiological positivity. Whereas in Eminescu nihilism was a lyrical component, and in Bacovia a lyrical dominant, in Cioran scepticism and nihilism become the very generative marks of his work. [5]
1.1 Blaise Pascal
Modernity becomes, from its very beginnings, the territory of ultimate tensions — generated above all by the collapse of the Christian Weltanschauung and by the displacement of the Earth and of man into an infinite cosmological context. The invocation of the cosmic infinite by Giordano Bruno and the transfer from theological infinity (God) to cosmic infinity becomes a source of existential schisms for those who shared the premises of Christian cosmology.
After the seventeenth century — the inaugural century of modernity — scientific attacks upon theology multiplied, as biology and geology joined astronomy and cosmological science. Thus, thought of Christian inspiration retreated from the position of theoretical supremacy before the sciences, to the terrain of existential questioning — the questioning of a man cast into a universe emptied of divine Presence.
This draining of meaning constitutes a constant feature of the existential crisis in relation to Divinity — a crisis that becomes the foundation of an age defined by the separation between the existential and the categorial. This is the cultural and scientific context in which thinkers such as Blaise Pascal, Arthur Schopenhauer, Søren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche, and the questioning spirit of the Dostoevskian novel emerge. [6]
The dethronement of man from his position as the cosmic centre, brought about by the Copernican model, was then cosmologically extended by Giordano Bruno, who saw in man a fleeting existence situated at the periphery of the universe. If, in the geocentric cosmological model, man stood at the centre of divine attention, he now becomes a being exposed to extreme fragility and ontological precariousness.
The paradox lies in the fact that this very ontological fragility becomes the background for the revelation of man’s uniqueness. Pascal’s affirmation that “man is a reed, but a thinking reed” becomes intelligible only in light of this altered metaphysical and cosmological horizon. [7]
Metaphysical and cosmological anxieties, and the image of the infinite, drive Pascal towards a negative perception of divinity — one centred upon its radical transcendence and upon the evacuation of divine presence from the cosmos. In this respect, Pascal proves to be the precursor of all negative theologies — of those metaphysical positions that affirm not only the transcendence of God but also His ontological withdrawal, His nature as Deus otiosus.
Mircea Eliade would later demonstrate that the figure of the withdrawn God possesses an almost archetypal value, being widespread across the planet. Pascal, however, re-thematizes the idea of the Deus otiosus from the more theoretically refined standpoint of the seventeenth century, against the background of cosmological paradigm shifts that substituted the Ptolemaic model with the heliocentric one. [8]
For Pascal, man occupies an intermediate condition, being situated between infinity and nothingness:
“For, after all, what is man in nature? A nothing in relation to the infinite, a whole in relation to nothing, placed in between nothing and all.” [9]
This contradictory condition of man becomes, for Pascal, a source of metaphysical questioning and unease.
Starting from a set of similar questions, “Pascal and Cioran reach a common mode of expression. Cioran learned from Pascal not only metaphysics but also a certain stylistic dexterity. There are, indeed, many points of contact between Cioran and Pascal. The theme of absent transcendence, of Deus otiosus, and the sense of being cast into the cosmos — of the sum of abjection and sublimity that man represents — are shared motifs between the two thinkers.
For both Cioran and Pascal, the human condition is defined as a median term between All and nothing — an ontological hybrid that carries within itself both nothingness and Eternity. The difference between Pascal and Cioran lies in the fact that the former embraces the wager of faith (which has remained known as Pascal’s Wager), while the latter is consumed by the incapacity to believe.
We are thus faced with inner schisms of a different nature. In Pascal, inner tension is fuelled precisely by the tragedy of faith, by the sacrifice that the Christian Divinity demands of the believer; in Cioran, unease arises from the impossibility of certainty, from the spiritual void in which, in the absence of faith, doubt flourishes.
A man tormented by Pascalian anxieties could be described as a ‘sceptical believer’. Although this expression is, in itself, contradictory, it is not implausible, since faith is constantly constructed upon antinomies. Even so, the phrase ‘sceptical believer’ does not quite encompass the full spectrum of Pascal’s inner unrest.
Every Christian existential trajectory must inevitably pass through the moment of doubt. Doubt, in Christianity, does not play a merely methodological role as in Descartes; it represents a psychological tension that fortifies the spirit. In Christianity, access to mystical ecstasy passes through a succession of inner clarifications that test one’s fidelity to Transcendence.
One of the most difficult trials of the consciousness of homo religiosus is the experience of divine abandonment. This experience is unknown to a profane consciousness whose existential projects are constituted autonomously from the presence of Transcendence in human destiny. Yet it is lived with great intensity by the believer.
One could say that the suffering of the believer — who endures these tests of faith’s constancy — is as great as that of the man incapable of believing yet yearning to do so. Cioran clearly belongs to this second category. Thus, though equal perhaps in the quantity of suffering, he differs from Pascal in the quality of it.
This obstinate absence of divine presence from Cioran’s life makes his expression so violent. To Pascal’s profundity, Cioran adds religious and metaphysical impertinence — the defiant spirit with which he dialogues with Transcendence. Pascal, no matter how tormented, never resorts to invective, never turns aggressive toward Heaven. Cioran, however, elevates defamation to the rank of a ‘method’ of theological inquiry.
Here we have an existential position as risky as it is self-destructive — one that intensifies suffering without offering a solution. Though akin in metaphysical pathos, in depth and expressivity, Pascal and Cioran differ profoundly in their responses to the suffering and misery of the human condition.” [10]
In conclusion, compared to Pascal, Cioran lacks access to two of the coordinates of the spirit — mathematics and mysticism. The Romanian philosopher is incapable of assuming the wager of faith, which becomes for him a cause of perpetual quarrel with Divinity. His position as a metaphysical rebel, unreconciled with his own existence and with cosmic order, leads Cioran to stand in opposition to the “God of the Patriarchs” whom Pascal adored.
1.2 Schopenhauer
Cioran was influenced by Schopenhauer particularly in regard to the meaninglessness of existence. For Immanuel Kant, the phenomenon was merely a diversity organised by the forms of intuition and intellect; for Schopenhauer, the phenomenon becomes invested with the painful value of illusion. This negative valuation of phenomenality preoccupied Cioran as a premise for his critique of the meaning of existence.
The difference between Cioran and Schopenhauer, however, lies in Cioran’s appeal to Christian, Gnostic, and especially mystical sources. [11]
Schopenhauer’s conception represents an intelligent synthesis of Plato, Kant, and Buddhism. From Plato, he inherits the nostalgia for contemplation and the idea of transcendence; from Kant, the prescription that limits the exercise of intellect to the field of possible experience.
Starting from the Kantian distinction between noumenon and phenomenon, Schopenhauer maintains that will is the thing-in-itself — yet he understands will in terms very different from Kant’s. For Kant, will signified freedom itself, which gives laws unto itself in the form of categorical imperatives; for Schopenhauer, will represents an irrational, blind, obscure force, endowed more with cunning than with intelligence — akin to the intentionality of instinct within us.
For this reason, the thing-in-itself, instead of becoming the instance of our freedom, becomes the instance of our enslavement. This theme of enslavement brings Schopenhauer closer to Buddhist metaphysics. [12]
For both Cioran and Schopenhauer, woman is the bearer of the contradictions of the species — of the cosmic and metaphysical contradictions that humanity must actualise. Yet, in contrast to Schopenhauer, Cioran attributes to femininity a transcendent dimension. Influenced by the Christian doctrine that speaks of the supra-individual and transcendent character of feminine essence, the Romanian philosopher defines woman as “music strayed into flesh.” [13]
From Schopenhauer, Cioran inherits misogyny and horror of life:“For both, life is absurd by essence, not by accident. Life is not a divine gift, but a blind force manifesting itself in individuals, a form of the enslavement of the spirit’s freedom. If Cioran glorifies suicide, Schopenhauer believes one must first conquer the will to exist — the force that brings one into life. Without that preliminary victory, suicide has, for Schopenhauer, no value as liberation.” [14]
1.3 Nietzsche
From Nietzsche, Cioran inherited his quarrel and divorce with Christianity, for Nietzsche’s work inaugurated the contestation of transcendence. Cioran draws upon this Nietzschean rhetoric of rebellion, refining it stylistically through the aphoristic elegance of the French moralists.
What differentiates Cioran from Nietzsche, however, is his surpassing of the anthropological perspective and his constant reference to a transcendent, incomprehensible, and capricious instance.
Cioran reproaches Nietzsche on two counts: his affirmative valorisation of life — the vitalism that nourishes the project of the Übermensch — and his inability to transcend the problematics of the human. To concern oneself with man, when faced with both a cosmic infinity and a supra-cosmic, divine Infinity, and when the frail human being is situated within a space of crushing vastness, is, for Cioran, proof of a kind of metaphysical provincialism.
Another difference between Cioran and Nietzsche lies in the meaning of the interrogation of Transcendence. Having deprived transcendence of its metaphysical sense and declared deicide, it was only natural that Nietzsche should cease to question it.
Cioran does not deny the existence of Divinity; rather, he problematises its ontological regime — its intentions, its honesty, its impotence. Thus, instead of proclaiming the death of God, Cioran wonders whether this Demiurge might not possess a monstrous nature — the phrase “the Evil Demiurge”, borrowed from the Gnostics, becoming Cioran’s way of characterising the Divinity, its withdrawal from the world, and its cynicism.
If, in his youth, Cioran frequented Nietzsche, later he amended some of the German’s adolescent superficialities:
“He destroyed idols only to replace them with others. A false iconoclast with the traits of an adolescent. […] He observed men from afar. Had he looked at them more closely, he could never have conceived or glorified the Übermensch — a ridiculous, even grotesque vision.” [15]
1.4 Soren Kierkegaard
Another thinker — this time also a theologian — who influenced Cioran was Kierkegaard. There are many similarities between the two philosophers, but what stands out upon a comparative reading of their works is the problem of anxiety and original sin. It is true that the way these themes are handled and metabolised differs, at times radically.
In Kierkegaard, original sin has a transcendental character. The author of The Concept of Anxiety accepts the consequences of primordial guilt; he does not rebel against it, even if it creates a certain spiritual unease.
Kierkegaard situates the guilt of the Fall entirely on the side of man, whereas Cioran shifts it to the other side of the man–Transcendence dyad — a move that fuels both his anxiety and his revolt against a Demiurge who chose to compromise Himself through a flawed creation.
Another aspect that brings Cioran close to Kierkegaard concerns their attitude towards the aesthetic stage of existence. The difference lies in Cioran’s almost total commitment to the aesthetic sphere and Kierkegaard’s caution toward it.
For Kierkegaard, the aesthetic stage blinds and enslaves the spirit and must therefore be transcended in favour of the religious stage. Cioran, educated in the tradition of the French moralists, takes a different stance: for him, the aesthetic becomes an expression of the ontological, since the experience of suffering and cosmic disaster must be expressed in lyrical form.
Of course, Cioran does not dismiss Kierkegaard’s third stage of existence — the religious one — but rather cultivates it without renouncing the aesthetic component of life. [16]
2. The Existential Analytics in Cioran
After the period of German Idealism, European philosophy witnessed a series of reactions against that systematic, logical, and categorial way of doing philosophy. Among the figures who embodied this opposition were Schopenhauer, Kierkegaard, and Nietzsche. These thinkers, in turn, inspired Heidegger, who, in Being and Time, sought to develop not an analytics of categories but an analytics of existentials.
Heidegger identifies two categories of existentials:
“1. Existentials that reveal the relationship of Dasein to ‘being-at-hand’ (equipmentality), and the relation of Dasein to the Dasein of others: ‘being-alongside entities’ (das Sein bei) and ‘being-with’ (das Mitsein);
2. Existentials that make possible the openness of Dasein, bringing it face to face with its own selfhood: affective disposition (Befindlichkeit), thrownness (Geworfenheit), projection (Entwurf), understanding (Verstehen), and fallenness (Verfallen).” [17]
The most profound of these existentials is Angst — Care (Sorge) — as the essential structure of Dasein’s being.
The ontological difference marking the singularity of Dasein as a privileged being among beings requires, according to Heidegger, not a categorial but an existential analytics. Consequently, the existentials constitute the correlative and complementary terms of the categories and are concerned with man’s relationship to nothingness, to death, and to the world (Angst, Sein-zum-Tode, and Sorge).
Having encountered existential thought as a student under the guidance of his professor Nae Ionescu, Cioran, too, opposed this logistic, speculative manner of philosophising. Through his aphorism — “The universe moves not towards formula but towards poetry” — Cioran defines both his existential and his cosmological attitude.
Thus, Cioran offers a Latin and more expressive counterpart to Heidegger’s analytic of Dasein, perhaps even more vivid than that of Sartre. The absurdity of the universe and of life, boredom, suicide, despair, and the apologia of failureall situate Cioran among the great existential thinkers of Europe.
At the same time, *“the antinomy of Transcendence is the decisive attribute through which all the existential structures of Cioran’s metaphysics may be deduced and understood. Because of this antinomy, erotic ecstasy, musical ecstasy, and finally, in their culminating sense, mystical ecstasy, can be explained through a luminous and generous attribute of Transcendence — one that generates in man the desire to be liberated from his own condition and to unite ecstatically with the Absolute. The same antinomic character of Transcendence makes possible the existence of nonsense, absurdity, illness, limit-situations, and, in general, of suffering.
Just as in Heidegger all the existentials were reducible to the nuclear existential of Care, we maintain that all of Cioran’s existentials are derivable from the fundamental and profound existential of Transcendence.
The term ‘existential’ should, in fact, be reserved only for those dominant themes in Cioran’s thought that show a visible affinity with Care and, above all, with what Heidegger called being-towards-death — boredom, illness and death, absurdity and suicide. Nevertheless, Eros and Time possess a dual condition: Eros is linked not only to being but also to nothingness, to death; and historicity, grounded in temporality, is not limited to the individual sense of existence, but through its collective dimension, consumes something of Transcendence’s destiny within history.” [18]
3. The Principal Themes of Cioran’s Thought
Although not organised into a system, Cioran’s oeuvre nevertheless possesses several “metaphysical constants” which cohere the entire mass of fragments around a constellation, around certain centres of force: God, eros, sanctity, mystical ecstasy, music, time, history, boredom, illness, death, the absurd, suicide, etc.
If sanctity, mystical ecstasy, or music were points at which Cioran’s thought touched Eternity, while death, boredom, and the absurd became points of tangency with nothingness, eros has a dual condition, being in essence a sum of contradictions.
3.1. Eros
Continuing Schopenhauer’s philosophy across the years, Cioran links eros to the Buddhist metaphysics of the void. Consequently, love is a defensive reflex in the face of the consciousness of the void, a “horror vacui” enacted at the carnal level: “The deeper meaning of love is intelligible neither through the ‘genius of the species’ nor even through the overcoming of individuation. Who could believe that it would attain such stormy intensities, of an inhuman gravity, if we were merely instruments in a process in which we lose personally? And who could admit that we would engage in sufferings so great merely to be victims? The sexes are not capable of such renunciation nor of such deception! In the end, we love in order to defend ourselves against the void of existence, as a reaction against it. The erotic dimension of our being is a painful plenitude that fills the void within us and outside us. Without the invasion of the essential void, which gnaws at the kernel of nature and collapses the necessary illusion of being, love would be an easy exercise, a pleasant pretext, and not a mysterious reaction or a crepuscular writhing. The nothingness that surrounds us suffers from the presence of Eros, which itself is a deception touched by existence. Of all that offers itself to feeling, love is a minimum of void, which we cannot renounce without opening our arms to the natural, banal, and everlasting emptiness. Being the maximum of life and of death, love constitutes an irruption of intensity into the void. And every intensity is a suffering of the void. Would we endure the torment of love if it were not a weapon against cosmic boredom, against the immanent rot? Or would we glide towards death with delight and sighs, if we did not find in it a way of being towards non-being?” [19]
Eros pertains to the voluptuousness of extinction, being an unconscious thanatic structure, a sliding into death, camouflaged and sustained by the power of ecstasy. Without eros we could not know the nuances of agony: “One can verify distance from the world only in love. In a woman’s arms, the heart submits to instinct, but thought wanders near the world, a diseased fruit of erotic uprooting. And thus, in the sensual boiling of the blood a melodic and rending protest rises which we do not always discern, yet it is present within the space of a flicker, reminding us in passing of the tender transience of voluptuousness. How else could we pluck the rosy death from every kiss, shrouded agonisingly by embraces? And how could we measure our solitude, if we did not look upon it in the lost eyes of the woman? For through her, isolation offers itself a spectacle of infinity.” [20]
Cioran sees transcendence and destruction, abjection and transfiguration engaged simultaneously within eros: “A fulfilled love, a voluptuousness that is not a delicious disaster, compromises man and woman alike. Love cannot be borne, only suffered. With your brow upon breasts, you disearth yourself along with all the earth. […] Sexuality is an operation in which you are by turns surgeon and poet. An ecstatic butchery, a grunting of stars. — I do not know why in love I have sensations of a former saint…” [21]
The woman’s “anaesthetic” effect is sabotaged, falsified by the ontological schism that marks being and things: “When you no longer feel yourself at all to be a man and yet you continue to love, the contradiction grows into an unspeakable, infernal suffering. Love — for better or worse — derives from the condition of life as such, and in man it is not fulfilment save in belonging, through all its weaknesses, to the form of life he represents. Woman — this human being par excellence — you cannot raise her to yourself, still less can you descend to her. Then you live near her and you suffer, enveloping her in inhumanity. This perversion of loving a human being when you no longer have human sensations, when you are neither above nor beneath but outside the human lot! And the woman’s illusion of believing she offers you oblivion whilst doing nothing but verifying your distance from all and everything!” [22]
Marriage becomes a space of solitude, a commerce of non-fulfilment, an anguish consumed by two: “To trample upon the delight of dying daily within yourself, to share in two the burden of being, to have a neighbour for disappointments! Woman commercialises the unintelligible, and in marriage you sell portions of solitude and the curse of being becomes merchandise. The source of unhappiness in love is the fear of being loved, the voluptuousness of solitude surpassing embraces. Woman does not leave of her own accord, but senses all too well the blot of lucidity upon the deception of the double swoon. To be sure, she will never understand how a man can be a practitioner of unhappiness nor in what way her presence harms the perfection of isolation.” [23]
3.2. Time and Historicity
With regard to time and history, in Cioran’s existential vision, the fall from the Edenic space is not compensated by salvation, but has a definitive and irreparable character, which means we are dealing with a Christianity without redemption and without resurrection.
The passage from Eternity to time is the very essence of the fall. A cosmos in disintegration becomes for the nihilist Cioran rather a blessing, for it offers matter for a negation which in Paradise would have remained without an object.
Cioran identifies a second stage of the fall, namely the “fall into sub-time”, which is an infernal form of Eternity. In the final phase of history, man will replace the nostalgia of paradise with the nostalgia of time: “After he corrupted true eternity, man fell into time, where he managed, if not to prosper, at least to live: what is certain is that he grew accustomed to his new condition. The process of this fall and of this habituation is called history. But behold, he is threatened by another fall, whose extent is, however, hard to gauge. This time he will no longer fall from eternity, but from time; and to fall from time means to fall from history, it means, with becoming suspended, to be mired in inert and drab monotony, in the absolute of stagnation, where language itself gets bogged down, unable to rise either to blasphemy or to supplication. Imminent or not, this fall is possible, indeed inevitable. When it is granted to him, man will no longer be a historical animal. And then, after he will have lost even the memory of true eternity, of his first happiness, he will turn his gaze towards the temporal universe, towards that second paradise from which he will have been expelled.” [24]
3.3. Boredom
The most acute form of boredom, a stagnation of being, remains the ascetic, monastic one, acedia: “The weariness in the shadow of the monastery and the immensity of the void spread through the tissues, a dull sadness and a wordless melancholy engendered in the monks’ souls that monastic emptiness which the Middle Ages called acedia. It is an Eleatic disgust, arising from the desert of the heart and the petrifaction of the world, a religious spleen. Not a boredom of God, but from God, who seems to have laid all his deserts upon the solitary. Acedia is all the truths of Sunday afternoons in the oppressive silence of monasteries and all that is not vibrant in God. Baudelaire’s soul in the Middle Ages. Ecstasy, in its first ascents, creates a divine landscape, a pastoral ideality raised in mystical accords; the Eleatic disgust of acediadisfigures the landscape to the point of the phantasmal and, robbing nature of all sap, introduces a flatness into existence out of metaphysical excess. A boredom full of venom, which only our curse as graceless mortals can still understand. Modern acedia is no longer monastic solitude — though each of us carries a monastery in the soul — but the void and the terror of the inefficiency of a decrepit God. True, there is in the monkish spleen too a decrepitude of heaven, yet it is attenuated by the expectation of a future plenitude and by all the promises of a possible ecstasy. God is, even when he is dull, comfortless, or absent. Our acedia turns him into an ornament of doubts. In any scepticism, the absolute has an ornamental character. It is indifferent which mode of destruction you choose. One buries himself in a library, another in a tavern. The result is the same. The mode of self-destruction proves something only about a man’s manner. Tell me how you wish to collapse, that I may tell you who you are. That is, tell me how you fill your solitude: with books, women, ambitions. In all cases, the starting-point is boredom and the end-point, destruction. That one would have himself scattered in ribbons of azure, and another in tenderness with worms — what does this prove about the curse of the human trajectory? The symbol of our fate? A sky swarming with worms. From Baudelaire I learnt that worms have neither eyes nor ears. I had not thought of that. I had not thought that life is nothing but an ecstasy of worms in the sun. Happiness? A minuet of worms.” [25]
Boredom is in fact a secularised acedia, deprived therefore of the proximity of the Absolute: “Does not this stagnation of the organs, this blissful befuddlement of the senses, this petrified smile often remind you of the boredom of monasteries, of the hearts from which God has departed, of the dryness and stupidity of monks who hate themselves in the ecstatic surge of masturbation? You are nothing but a monk without divine hypostases and without the pride of solitary vice. Earth and sky are the walls of your cell, and in the congealed air reigns only the absence of prayer. Betrothed to the hollow hours of eternity, to the periphery of tremor and to the mouldy desires that rot at the approach of salvation, you set out towards a judgement without pomp and trumpets, your thoughts imagining as solemnity only the unreal procession of hopes. Through sufferings, souls once throbbed towards the vaults; you dash against them. And fall once more into the world. A monk without faith wandering the Boulevard. An order of lost women — and of your own perdition.” [26]
Boredom has the force to transgress the level of the individual, drawing entire communities into its abysses, especially in epochs of historical decline. Boredom is present at each decadence, at a people’s agony: “A people enters into decadence when it begins to be bored. So long as it does not wear out the possibilities of its becoming, it is active automatically, under the terror of its own values and contents. Too much grandeur and glory gives rise to a reflexive weariness, the fatal basis of boredom. The twilight of a people is identical with a maximum of collective lucidity. The instincts that created the ‘historical facts’ and the glory bound to them lose their resilience, and upon their ruins boredom emerges. The English are a people of pirates who, after plundering the world, began to be bored. An excess of barbarity accelerates vital exhaustion and negates the taste for life at the peaks of vitality. The Romans did not disappear from the face of the earth as a result of barbarian invasions nor owing to the Christian virus; a far more complicated, inward, and fatal virus ruined them at the core: boredom. They began to have time, which they could no longer fill with anything. Leisure is a curse bearable by a thinker, but a unique torment for a people. What is leisure, if not duration without content, devoid of substance? The emptying of temporality is boredom’s characteristic note. Dawn knows ideals; dusk, only ideas, and in place of passion there appears the need for entertainment. The descending curve of a people’s fate can be tracked through the variations in the intensity of boredom. Decadence begins. Irremediable, sinister. For intoxication by the Saturnine virus is fatal to any organism. Peoples die without escape, like the isolated individual who languishes, dizzily savouring his agony hot or cold. Through Epicureanism and Stoicism, Greece attempted to heal this ‘mal du siècle’ specific to all historical sunsets. Mere palliatives, like the abundance of religions in Alexandrian syncretism. The ‘evil’ was covered, falsified, or diverted, without its subterranean virulence being annulled. Boredom enters the blood or even departs from it. A people that has had everything begins to be ‘weary,’ just like an individual who has ‘lived’ too much or ‘knows’ everything. And what can you do to extirpate weariness from the blood? All the imagined legions of angels can no longer revive souls touched by the disgust that follows knowledge and satiety. There exists only organic boredom, that is, the disgust of the flesh at its own satisfactions; and when it dilates to a feeling for life or to a pitiless vision, boredom shows us how much flesh there is in spirit.” [27]
Between the organic Slavic boredom and that linked to the intellectual refinement of the French salon there are no significant differences, for regardless of the mode and place of its consummation, spleen reveals to us our own corporeality and the cosmic voiding: “Between the boredom that smells of earth of the Russians and that perfumed boredom of English or French salons, the differences are smaller than they seem, for in both the source is the same: the non-adherence of the blood to the world. That it expresses itself in drawn-out melodies, in telluric sighs, or, on the contrary, through the useless grace of intelligence, the differentiation concerns refinement only, not essence. Boredom, in whatever form, does not have at its base the gratuitous undulation of the heart, and whether telluric or spiritual, an organic antinomy ensures its disquieting ‘secretion,’ its corrosive toxins. Hence there is no boredom that does not reveal to us two things: our body and the void of the world. The liver absorbs the rays, the kidneys strip the greens, and the stars rot between the gums.” [28]
3.4. Illness and Death
Health is, in Cioran’s view, the vegetal form of life, the unconscious state by which we ignore our anatomy. Only pain, as the symptom of pathology, assaults consciousness and compels us to take account of our own physiological architecture: “Flesh that emancipates itself, revolts, and no longer wishes to serve — illness is the apostasy of the organs; each understands that it must act alone, each, suddenly or gradually, ceasing to play the game, to collaborate with the others, throws itself into adventure and caprice. Consciousness can attain a certain intensity only if the organism suffers and even disintegrates; consciousness, at its beginnings, is a consciousness of the organs. As long as we are healthy, we ignore them; illness reveals them to us, makes us understand how important and fragile they are and how much we depend on them. The insistence with which it reminds us of their reality has something relentless about it; in vain we wish to forget them, it does not allow us; this impossibility of forgetting, which expresses the drama of having a body, fills the space of our nights of vigil. In sleep I participate in universal anonymity, I am all beings; if pain wakes and shakes me, I am nothing but myself, struggling alone with my illness, with the countless thoughts it awakens in me and against me. ‘Woe to this flesh that depends on the soul, and woe to this soul that depends on the flesh!’ — on certain nights we understand fully the meaning of these words from the Gospel of Thomas. The flesh boycotts the soul, the soul boycotts the flesh; hostile to each other, they are incapable of cohabiting, of elaborating in common a salutary lie, a fiction of great scope.” [29]
Cioran speaks of the cognitive function of illness, of suffering as the medium through which Divinity is revealed: “Leukaemia is the garden in which God blossoms.” [30] ; “Any sick person thinks more than a thinker. Illness is a fissure, hence reflection. It always tears us away from something, and sometimes from everything. Even an idiot who experiences a violent pain thereby transcends his idiocy; he is conscious of his own sensation and places himself outside it, and perhaps even outside himself, since he feels that he is the one who suffers. Likewise among animals there must be degrees of consciousness corresponding to the intensity of the afflictions they endure.” [31]
Illness has, moreover, the capacity to draw one out of anonymity, for which reason Cioran sees in it an achievement: “He who has long dragged an infirmity behind him can never be taken for a dilettante. In a certain sense, he has realised himself. Any illness is a title.” [32]
The stage at which illness becomes mature is, for Cioran, death. Illness is nothing other than the overture to death: “The revelation of the immanence of death in life is realised in general through illness and depressive states. […] For in illness death is always present in life. Truly morbid states bind us to metaphysical realities which a normal and healthy man can never understand. It is evident that among illnesses there is a hierarchy in their capacity for revelation. Not all present with the same duration and intensity the experience of the immanence of death in life, and not all manifest themselves in identical forms of agony.” [33]
When it becomes the subject of meditation, death may also have a therapeutic function. Thanato-reflection, thanatosophy may heal the individual of the illusions of existence. “Without the obsession with death, however intellectually refined a man may be, he is a metaphysical infant.” “Too often have I cured my appearances by means of death. It is, to be sure, an elixir of time, for it redeems you from all the ailments tied to transience. On the other hand, time is only a palliative against death, whereas death has discovered the ‘philosopher’s stone’. Time is only a framework for solutions; death is the solution itself. At whatever level of culture and capable of however many subtleties, if you do not think intensely about death, you remain an unconscious being. A great mathematician — and who is only that — is far inferior to a peasant who suffers primitively over ultimate matters. In general, science has brutalised men by reducing metaphysical consciousness. Were the word ‘death’ to be uttered at a certain moment within mathematical constructions, then I would abandon everything for the uselessness of that science! But it is recommended precisely in order to forget cosmic terror. Men of science are old children who should be taken seriously only in the ‘civic’ moments of life. The universe moves not towards formula, but towards poetry.” [34]
Excessive meditation upon death can cure thanatophobia, can ultimately lead to detachment, indifference, to a “bourgeois settling in the Abyss”: “As an adolescent, the prospect of death filled me with a dreadful fear; to escape it, I would run to the brothel or call the angels to my aid. But, with time, we grow accustomed to our own fears, we do nothing more to escape them, we settle down in the Abyss. And if there was a time when I envied the Egyptian anchorites who dug their graves so as to drip their tears into them, now, were I to dig mine, I could only let cigarette ends fall into it.” [35]
Out of a kind of ontological jealousy, being incapable of detaching himself from existence and assuming the eschatological and anastasic wager, Cioran wishes that once he departs, the entire world should vanish with him: “I cannot die before having killed everything within me. With the conscience of a cosmic criminal, I would have a complete satisfaction and a total remorse. Nothing could bind me any longer to the world, to my victim… Alone, I would no longer need solitude and myself. You cannot die with the thought that even a worm might survive you. I shall kill within me the laments of space, I shall smash the cosmic organ and the frozen tears so they do not reflect a dying sun!” [36]
3.5. The Absurd
Life is absurd because its finality is wretched, a finality that does not seem to be the work of a god who manifests a minimum of respect for man. This is the association that Cioran binds to the ultimate sense of religiosity: “The absurd and the ultimate — these are the two elements from whose proportionality the equivocal depth of religion is born. For it is nothing but a smile over a cosmic nonsensicality, a final perfume over an undulation of nothingness. Hence, when religion has no argument left, it resorts to tears. Only they still keep the universe in balance and still sustain God in being. When they are exhausted, regret for Him will also vanish.” [37]
The face of an old man, furrowed with wrinkles, becomes a “treatise on the absurd”, a form of nonsense visible at the biological level: “You begin to be troubled by Time long before you read the philosophers, by looking attentively, in a moment of weariness, at an old man’s face. The furrows deepened by troubles, by hopes, and by phantoms blacken and seem to lose themselves without trace into a background of darkness which the ‘face’ scarcely conceals, the uncertain mask of a grieving abyss. In each crease time seems to have gathered, becoming rusted becoming, duration grown old. Does not time hang in the wrinkles of old age, and is not each crease a temporal cadaver? The human countenance is used by the demon of time as a demonstration of vanity. Can anyone look upon it serenely in its dusk? Incline your eyes towards an old man when you do not have Ecclesiastes at hand; his face — from which he himself may be estranged — will teach you more than the wise. For there are corrugations that unveil the action of Time more pitilessly than a treatise on vanity. Where find words to paint its implacable erosion, its destructive advance, when the open and accessible landscape of old age offers itself on every corner as a decisive lesson and a sentence without appeal? The restlessness of children in their grandfathers’ arms — is it not the instinctive horror of Time? Who has not felt, in the kiss of an old man, the infinite futility of time?” [38]
3.6. Suicide
Having at one’s disposal the possibility of exiting being through suicide, existence becomes somewhat bearable: “When the idea of suicide takes hold of us, there stretches before us an unbounded space, a vast possibility outside time and outside eternity itself, a dizzying opening, a hope of dying by circumventing death. To kill oneself is to rival death, it is to demonstrate that you can do more than it, it is to wrong-foot it and, notable success, to redeem yourself in your own eyes. You grow calm, you convince yourself thus that you are not quite the vilest man, that you deserve a certain respect. You say to yourself: Until now, incapable of taking an initiative, I had no consideration for myself; now all changes: in annihilating myself, I annihilate all the reasons I had to despise myself, I recover my assurance, I am someone for ever…” [39]
In Cioran’s vision, the instinct of self-preservation must be occluded, for it possesses only the value of a biological drive, a software of fear installed in the human being: “The instinct of self-preservation — mere stubbornness and nothing more — must be combated, and its ravages denounced. We shall do so all the better the more we rehabilitate suicide, the more we bring out its superiority, the more agreeable and accessible to all we make it. Far from being a negative act, it is, on the contrary, that which redeems, which transfigures all the acts committed before it. By the most inexplicable of misunderstandings, existence has been declared sacred; not only is it not sacred, but it holds interest only to the extent that we strive to tear ourselves from it. Existence is at most an accident — an accident which, little by little, everyone converts into fatality.” [40]
The justification of suicide is linked, for Cioran, to the idea of a precarious cosmos, of a world gangrened, saturated with illness and death: “If this world were the work of an honourable god, suicide would be an insolence, a terrible provocation. But since everything leads us to believe that we are dealing with the work of a demigod, we see no reason to hold back. Whom should we spare? Fully exploiting the eclipse of faith, suicide will have been easier to accomplish and thereby less mysterious, for it will have worn out the prestige offered by anathema. Once extravagant and meritorious, it now penetrates into morals, gains ground, and if it ceases to be unusual, its future seems assured. Within the religious universe it appeared as madness and betrayal, it was the crime par excellence. How to believe and to kill yourself?” [41]
Co-habitation with the idea of suicide helps the mortal even if this metaphysical resignation is not carried out, in the sense that we can negotiate with destiny, with life, on equal footing: “It does you good to think that you will kill yourself. There is no subject more soothing: as soon as you enter it, you feel that you can breathe. Meditation upon it makes you almost as free as for the act itself. The more I live at the margins of moments, the more the prospect of tearing myself from them for ever reintegrates me into existence, places me on the same level as my fellows, confers upon me a kind of respectability. This prospect, without which I cannot do, has saved me from all my crises of despair…” [42]
4. The Problem of Transcendence in Cioran
The interrogation concerning the metaphysical ground runs through the history of philosophy, from the Milesian philosophers to Heidegger or Emil Cioran. In Plato, transcendence is thematised when the philosopher raises the question of the ontological condition of the Good, which is transcendent not only to the sensible but also to the intelligible.
In Aristotle, the Substance of the Prime Mover is pure act, uncorrelated with potentiality, transcendent to the world, which does not think the world but thinks itself. It is true that Aristotle does not speak of a transcendence expressed in terms of distance; nevertheless, by the distinction sublunary–superlunary, Aristotelian doctrine still preserves something of Plato’s intelligible–sensible binome.
By means of the distinction between the transcendent and the transcendental, “Immanuel Kant partitions the territory accessible to knowledge according to the field of possible experience. The limit of the field of possible experience is a barrier separating the territory of what can be known from that inaccessible to knowledge. What lies beyond the field of possible experience is called by Kant transcendent, while the principles that give the formal structure of possible experience are called transcendental. This delimitation operated by Kant characterises, at the level of the faculties, only intuition and the understanding, with their a priori aesthetic and analytic forms. There is in Kant, however, also a faculty superordinate to the categorial understanding. Just as the understanding unifies the manifold of sensibility, reason unifies the multiplicity of the pure concepts of the understanding. The supreme idea of reason is the idea of totality which, hypostasised and represented as an individual, becomes the transcendental Ideal. This ideal represents a hypostatisation of the matter of predicates from which determined predicates are selected and constitutes, ultimately, an absolutely perfect Being which possesses all attributes, all affirmative predicates, excluding negations. Owing to the cumulation of all affirmative predicates, this idea of totality, this transcendental Ideal, is called by Kant ‘ens realissimum’, a Being with the highest degree of reality. Kant further maintains that this idea of totality best saturates the concept of the unconditioned necessary Being. We intuit here the speculative source of the ontological argument. Although Kant does not acknowledge the necessary existence of this totality, adopting critical positions with respect to the ontological argument, he acknowledges the sublime character, the grandeur, of such an overwhelming idea.” [43]
By the idea of undetermined Being, Hegel eliminates both negations and affirmations at the level of Divinity, which means that pure Being contains within itself its difference from itself and simultaneously its own identity. Therefore, to be identical with oneself means, in Hegelian terminology, to be different from oneself. Through this speculative gesture, Hegel introduces into the field of Western philosophy a special type of transcendence. In other words, by suppressing the difference between Being and non-being, through this inverted relation of interior and exterior, the old type of transcendence disappears as well, since in Hegel’s logic everything becomes at a certain level immanent. Of course Hegel’s assertions—the coincidence of pure Being with pure Nothing—acquire sense only through an understanding of the concept of coincidentia oppositorum and of the Areopagitic theological apophaticism. [44]
In Heidegger, likewise, the transcendence of Dasein does not take place outside it but in its depth, for it does not have its ground in something given, but only in itself; the ground of Dasein is precisely groundlessness, that is, the abyss. Consequently, that which transcends is Dasein and that towards which transcendence is effected is also Dasein; in other words, in Heidegger we do not have a transcendence in the direction of a transcendent alterity such as Divinity. In the author of Being and Time, divinity “is an esse which is not equivalent with Deus, although it has all the revelatory instances of Deus without possessing the theological attributes of the Christian God. Heidegger’s Being is finite. This change of direction is not the result of an avowed atheism in Heidegger. For this reason, the expression ‘atheist existentialism’, with which his thought has been labelled, is inaccurate.
Heidegger’s divorce from theological modes of defining transcendence originates in his critique of the ontic concepts of post-Aristotelian metaphysics. Transcendence seen as an interval separating man from Divinity would be an ontic (categorial) concept, not an ontological (existential) one. The renunciation of the theological concept of transcendence would thus result from the necessity of refusing a manner of thinking that operates with representations and thinks Being in terms of beings. Theology and atheism would be, in equal measure, modes of such a thinking that operates with representations and has lost original access to Being. After Heidegger effected perhaps the most radical historical reduction of Western metaphysics, astonishing the theoretical space of Germany with the bold idea that Europe thought Being ontically for two thousand years, and after the drafting of Being and Time, the Freiburg philosopher admits that access to the temporal horizon of Being, through the mediation of the privileged being which is Dasein, seems to lead to an impasse.
The interrogation concerning the meaning of Being, as well as that concerning the relation between sacrality, temporality, and abyss, will be continued after the Kehre, more deeply and more fruitfully, through the investigation of poetic saying and through the attempt to reveal the intimate relation between Being and logos. Only here does the question of the absence and awaiting of the God seem to become possible, just as only within the horizon of this awaiting can the meaning of the poet’s existence be understood. For Heidegger, the God is absent, withdrawn from this ‘night of time’, and awaits that men prepare Him a dwelling.
Men, however, cannot prepare the God a dwelling until they reach the abyss, until they bring this night of time to completion.” [45]
As will be seen in the following pages, the idea of an impoverished, senseless temporality, of a divinity withdrawn from the world, on an ontological holiday, recurs frequently in Cioran’s aphoristic writing. We shall witness, therefore, in Cioran, the absconditas of the Absolute, a negative rehabilitation of the theological concept of transcendence.
4.1. The God of the Theologians and the God of the Philosophers
The divinity of the religions is distinguished from that of metaphysics by its personal character. Personhood, substantial subjectivity, is a characteristic of theological Divinity. Thus, not a non-substantial karmic aggregate, as in Buddhism, nor an impersonal substance as in Spinozist metaphysics, but a personal entity, a transcendent Superego.
If theology hypostatises Divinity, philosophy captures only its character as substance, a substance that can be revealed not through mystical experiences but through abstract conceptual structures. In fact, this is the sense of the distinction made by Blaise Pascal between the God of the philosophers and the God of the Bible. [46]
The God of the philosophers is a deductive spectre, a supra-categorial, abstract entity: he may be fire as in Heraclitus, number for Pythagoras, the idea of the Supreme Good as in Plato, the Plotinian One, the noumenon, Kant’s thing-in-itself, Hegel’s pure Being, etc., whereas the God of the theologians is personal, hierophanic, concrete.
Cioran relates predominantly to the theological Divinity and less to the conceptual one because, ultimately, Cioran’s nihilism is nothing other than the reverse of an inverted mystical appetite.
The idea of a solitary God or of a God whose sadness rivals human sadness cannot be sustained without the Christic torment, and above all without its paroxysmal point, without that cry of pain of the God-Man crucified on Golgotha: “Eli, Eli, lama sabachthani?!” (My God, my God, why hast Thou forsaken me?!). Through this metaphysical lament, Golgotha becomes a paradigm not only of divine loneliness but also of human loneliness.
Cioran does not avoid in his soliloquies the solitude and sufferings of the infinite—equally the divine solitude and the human solitude—yet this suffering is understood through the gnostic optics of a botched cosmogony. In the face of this ontological hiatus, nothing consoles us save the celestial and terrestrial dialogue, the divine and human dialogue of solitudes: “One day the ramshackle shed of this world will collapse. How, no one knows. And it is, in the end, indifferent. For since everything has no quality and life is a pirouette in the void, beginning and end alike prove nothing. An immense instant like a universal tomb. And God? Tombstone, vault over our nothingness, or shepherd of a frozen flock… And if I try to see how I might draw closer to him, it is a wave of pity that rises towards his abandoned heights. You would like to do something for this lonely, sombre, embittered God, to caress the metaphysical void, to dispel the mist from this celestial Siberia. Pity for God is the creature’s last solitude.” [47]
For Cioran, God’s presence is as unbearable as his absence: “Lord, without you I am mad, and with you I go mad.” [48] To be mad without anchoring oneself in God means to risk the decentring of consciousness, for without a supra-rational polarisation of consciousness, any autonomous subjectivity dissolves. Thus, if God’s absence can induce the madness of the irrational, His presence is capable of inducing the madness of the supra-rational. [49]
Cioran’s revolt against Divinity is fuelled by the contrast between the moral attributes with which theology armours God and the factual, historical evidences. To uphold the goodness of God in a universe full of suffering and dominated by death is a terrible metaphysical challenge, a problem that cannot be resolved by a homiletic discourse, however impassioned it might be. This, moreover, is the moral of the Book of Job. To the theologically correct discourse of Job’s friends—Eliphaz, Bildad, and Zophar—there stands opposed a suffering which has no need of apologies, sermons, arguments, or biblical citations. Angered by the manner in which His three defenders spoke, God ultimately invalidates their discourses. God has no need of advocates, and least of all of advocates who do not understand His antinomic nature. He can prefer—even comprehend—the rebel whose questions spring from suffering. [50]
In conclusion, Cioran relates to a transcendence without God, more precisely to a non-personal divinity, or, if it is personal, it is in no case good, affective, loving, providential—leading to a painful metaphysical orphanhood.
4.2. Cioran and the Negative Rehabilitation of Theological Transcendence
Without the possibility of an absolute Being—that is, one possessing the infinity and the attributes identified by the patristic authors—neither is access to the ultimate levels of the abyss possible. Disavowing the absolute character of the Divinity of Western metaphysicians, affirming the constitutive finitude of being, it is natural that Heidegger cannot experience nothingness in a radical form. Only “that form of nothingness is radical which becomes the oppositional term of the All, but not of a cosmological totality—rather of an absolutely infinite theological totality. This is why Cioran’s anguish becomes possible only when the theological concept of transcendence is recovered and only in the context in which the consciousness arises that we live in a cosmos flung out of the luminous horizon of such a transcendence. To a sublunary cosmos hurled into darkness there can correspond only a man who is witness to this decline. For Cioran, cosmological immensity becomes an equivalent of the Nowhereness of Divinity and of man. A gigantic and impersonal cosmos becomes a universe in which one can only be at the periphery. To the impersonal nature of this cosmic immensity—witness to the omni-absence of the divine—there corresponds the being-thrown-into-the-world in which beings reveal themselves as emptied of meaning. Thus, in such a radical form of nihilism, not only existential signification but even the cosmological one is struck by a fracture of meaning.” [51]
Nonsensicality is possible only through the dislocation of that metaphysical axis which centres man in Divinity: “Sorrows throw into your soul the shadows of monasteries. And through these you begin to understand the saints… However much they would wish to accompany us to the edge of bitterness, they cannot, and thus they leave us on the road, amid our bitternesses and repentance. Their heart has another inclination, being with its axis in God. Ours seeks a support in an infinity of unfolding, inclining to vertigo.” [52]
Without the idea of a personal, just, providential, loving God, nihilism cannot exist. Authentic, radical nihilism is born only under the condition of a paradisiac anamnesis which amplifies the contrast between our cosmic condition and Divinity.
4.3. Cioran’s Positioning with Respect to the Antithetics of Transcendence
The origin of the nihilism practised by Cioran may also be elucidated from the perspective of a metaphysical topography if we consider that Cioran related more to theological Being than to the phenomenological one, to Heideggerian Dasein.
Cioran relates not only to man’s position before transcendence, but also to a botched cosmic condition. Cioran’s ontology takes over from Christianity the idea of the primordial fall; yet, unlike the Christian scenario, for Cioran the culprit for that catastrophe illo tempore is not man but God, who chose to make the world since, according to an Oriental idea, any form of temporality is ultimately a form of metaphysical degradation.
In Cioran’s vision, the impotence of Divinity is not an accident; it is constitutive of it. This internal imperfection of Divinity had to be consumed and expiated cosmologically. Under these conditions, cosmogony is the consequence of a divine katharsis: “God has placed in man all his possibilities of imperfection, all the rot and all perdition. The purpose of our appearance is the salvation of divine perfection. That which in the Almighty was ‘existence’, temporal infection, fall, was channelled into men, and God rid himself of his void, we serving him as a derivative, he remaining empty of anything. History would be a God in putrefaction, had we not been there to wash away his shame by having accepted to be. Through life we saved the absolute from gangrene.” [53]
Cioran’s nostalgia for the pre-cosmic nothingness stands antinomically with his longing for the Infinite which undergirds his mystical and musical sensibility. In this way Cioran is placed in an ambivalent position with respect to God: in contesting His cosmogonic work, he disregards the divine attributes; on the other hand, mystical and musical ecstasy awaken the consciousness of a transcendent, solar, infinite reality of such vastness and depth that, in the moment of such experiences, cosmological and existential contradictions cease: “I sought Doubt in all the arts and found it only in disguise, hidden, structured among the pauses of inspiration, springing from a stifled élan; but I gave up seeking it—even in that form—in music; here it cannot blossom: ignoring irony, it proceeds not from the wiles of the intellect but from the loving or vehement nuances of Naïveté—the folly of the sublime, the heedlessness of the infinite…” [54]
The proximity of nihilism to mystical experiences recalls an entire tradition of thinkers who developed the idea of coincidentia oppositorum, from the Areopagite to Nicholas of Cusa and Hegel. Probably “it is precisely this superposition between Being and nothingness that would explain, in a speculative descent, both the contradictions inherent in the divine cosmogonic manifestation and the incapacity of an antinomic Absolute, understood as a simultaneous vacuity and plenitude, to conserve itself in the immanence of its own perfection, to preserve itself enstatically in its own aseity.” [55]
Creatures are nothing else, in Cioran’s view, than reflections of the divine nothingness: “Everything without God is nothingness, and God is nothing but the supreme nothingness.” [56] Accordingly, the nostalgia for non-being is justified not only by the creature’s longing for the nothingness inherent to it, but also by the longing for the intra-divine nothingness which the creature’s nothingness incarnates.
4.4. Cioranian Apophaticism
When we speak of the antinomic character of Cioran’s thought, and likewise of the antinomianism and nihilism that characterise his entire oeuvre, we cannot ignore apophaticism, because, as we know from Hegelian logic, every negation is at the same time an affirmation, just as any affirmation is, at another level, a negation.
Derived from the Greek noun ἀπόφασις (apóphasis), which in turn comes from the verb ἀπόφημι (apophēmi) “to deny”, apophaticism refers to the negative, translogical manner of knowing Divinity.
In the history of the spirit, there is not only a theological apophaticism, but also a philosophical one, as there is a mathematical, scientific, epistemological, literary, and artistic apophaticism.
Philosophical apophaticism begins in the Greek sphere with Parmenides of Elea, who affirmed that “only being is, and non-being is not possible” (“what cannot be thought does not exist”), continuing with the Neoplatonist philosophers—with Plotinus, with his disciples Porphyry, Iamblichus, Proclus—and with Damascius, a defender of pagan ideas in the late Greek Antiquity.
A kind of apophaticism is also to be found in the works of certain Jewish philosophers, more precisely Philo of Alexandria and Maimonides, and in other religious traditions, such as Sufi mysticism within Islam, Taoism, Hinduism, or Buddhism.
In modernity we speak of a scientific, epistemological apophaticism in the founders of science, in Francis Bacon and in Descartes. Bacon urged men of science not to focus on arguments that confirm a theory’s hypotheses but on those that refute them, which means that one must rid oneself of false ideas, prejudices, illusions that dominate the human mind. These are the four categories of idols: the idols of the tribe, which pertain to human nature, to the senses and the understanding; the idols of the cave, determined by education; the idols of the forum or of the marketplace, by which the empiricist philosopher understands the incongruences between language and real life; and finally the idols of the theatre, represented by the authority of the old philosophical systems.
In Descartes, apophaticism is linked to “methodical doubt”, to the Cartesian cogito: “Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.” (“I doubt, therefore I think. I think, therefore I am.”). In other words, everything in this world is uncertain, with the exception of the fact that I am. If I exist as a thinking being, God also exists, who has brought me into being. Therefore, Cogito ergo sum. Ergo Deus est.
Apophatic ideas are present even in the works of certain modern philosophers, such as Hegel, or contemporaries, such as Wittgenstein or Heidegger.
When we speak of artistic and literary apophaticism, we refer to abstract art—to the painters Kandinsky, Kupka, Malevich, Mondrian—to the literary avant-garde, to Dadaism—to the writers Tristan Tzara, André Breton, Louis Aragon, etc., and to the painters Francis Picabia, Marcel Janco, Pablo Picasso—, to Surrealism—to the writers Philippe Soupault, Paul Éluard, Benjamin Péret, García Lorca, Gherasim Luca, Gelu Naum—, or to the painters Victor Brauner, Salvador Dalí, Giorgio de Chirico, Paul Delvaux, Max Ernst, etc.
It is true that these writers and artists initiated their respective literary and artistic movements as forms of boycott against bourgeois order, as an attitude of disdain for society at the time; yet we cannot ignore the apophatic dimension of their work, the fact that ultimate reality is inexpressible.
Negative theology (via negativa) is a way of knowing God by negation, whereas cataphatic theology (positive theology) refers to the cognitive approach by affirmation.
In Christianity, apophatic ideas are found in Clement of Alexandria, Gregory of Nyssa, yet the father of classical theological apophaticism is the Neoplatonic philosopher Pseudo-Dionysius the Areopagite, who lived in the fifth century. Areopagitic apophaticism presupposes also a form of intellectual ascesis, for it concerns the question: “What is God not?” In other words, concerning God one must assert all that is asserted in general of all things that exist; however, because the affirmed predicates are only predicates by analogy, concerning God we must at the same time not only affirm but also deny all things that are. What is sought through apophatic negation is not nothingness, but an affirmation of infinite character, in fact a super-affirmation, since God is above any affirmations and negations. [57]
Between Areopagitic apophaticism and Buddhist logic there are several historical correlations, mediated most probably through Neoplatonism, owing to the penetration of Buddhist ideas into the Hellenistic sphere following Alexander the Great’s expedition to the Orient. Yet Plato’s oeuvre is itself a source of Dionysius’s apophaticism, if we think of the Parmenides, where the One is stripped, one by one, of all determinations, and ultimately even of Being.
Indeed, among the Greeks, apophaticism can be discerned even in Anaximander, who uses for the concept of apeiron (the indeterminate) only negative attributes. Xenophanes of Colophon, with his thesis of the One, may also be integrated within an apophatic mode of knowing, for if we withdraw plurality from the One, then the One becomes, to a certain extent, indeterminate.
In the Orient, as we have already noted, apophaticism is present in India in the Hymn of Creation from the Rig Veda(Hymn X, 129), and in the formula “Neti-neti”, by which one of the oldest Upanishads, the Bṛhadāraṇyaka, characterises the spirit (puruṣa). [58]
Another apophatic development belongs to Buddhism. Nāgārjuna characterised the state of Nirvāṇa by coincidentia oppositorum, coming to uphold the identity of Nirvāṇa with Saṃsāra, with the illusory cycle of causality.
The concept of coincidentia oppositorum, as an expression of the transcendent and total character of divinity, is also present in the Bhagavad Gītā, where Kṛṣṇa is identical with himself, being the cause of any ontological cycle.
Yet the developments closest to Western apophaticism remain those of Vedānta, which upholds the transcendence and total isolation of Brahman with respect to Māyā.
In ancient China, apophaticism is present in Taoism, in the Tao Te Ching (c. 600 BCE), the fundamental work of this religion. Here too Tao, the Principle, the equivalent of τὸ ἀρχή among the Greeks, was devoid of determinations. Paradoxes were expressed more through metaphors than through concepts or logical mechanisms.
Finally, going back towards the beginnings of history, archaic forms of apophaticism may be identified in the symbolism of the watery abyss that precedes any mythical cosmogony, and in the motif of Deus otiosus, which mythologically has a planetary diffusion. [59]
In the Middle Ages, a certain apophatic spirit is present in Meister Eckhart, who distinguishes between Gott and Gottheit(God and the Godhead, the divine nature and the divine abyss). In this Christian thinker all the themes of universal mysticism appear: the transcendence of the divine being, its abyssal character, coincidentia oppositorum, the transcendent character of the abyss even with respect to God’s personal character—these being nothing other than characteristics of an apophatic mystical experience.
In Hegel, Being is pure being only when all determinations are suspended from it. The coincidence of Being and nothingness is justified by Hegel through their absolute indeterminacy. Of Hegel’s Being one can say, as of the divinity proposed by Dionysius the Areopagite, that it is outside any type of determination. There is, however, a difference between the two concerning negation. If for the Areopagite negation has the value of a super-affirmation, for Hegel negation also means relation, hence implicitly determination. Thus the opposition that indeterminate being has with respect to determinate being constitutes the first determination of indeterminacy. Hegel uses negation to draw God out of the divine darkness, whereas the Areopagite uses negation to deepen God in his indeterminacy. [60]
Another apophatic idea in the European philosophical sphere is given by Heidegger in “What Is Metaphysics?” Here nothingness is dissociated from logical negation. Nothingness is a form of suppression of any content so radical that even the opposition defined by logical negation is insufficient to express it. For Heidegger, Nothingness reveals itself only in the affective disposition (Befindlichkeit), that is, in fear, in Angst as fear of no determinate thing.
Thus, Heideggerian apophaticism is not equivalent to the Areopagitic one, since monastic boredom in ascesis is an intermediate form of temptation known under the name akedia.
In Orthodox ascetics and mysticism, Father Dumitru Stăniloae distinguishes three apophatic degrees: 1) apophaticism of the first degree, discursive, logical apophaticism; 2) apophaticism of the second degree, consisting in the suppression of any activity of the mind, a total repose obtained only after the quelling of passions; and 3) apophaticism of the third degree, the stage in which the abundance of divine light is expressed by the metaphor of divine darkness. [61]
The thought of Dionysius the Areopagite concerns apophaticism of the third degree. To designate the transcendent character of the divine affirmation, the Areopagite uses a term known already to the Eleatics, hyperousia (super-essence), which is evidently above both negation and affirmation.
In a wholly paradoxical manner, in Cioran the need for God is equated with the need for the absence of God: “All my life I sought God, but I did everything not to meet Him.”
Any seeker after God, any saint, reaches the incapacity to express the divine infinite. If, for the saints, such a state led to silence, for Cioran this incomprehensibility led to frustrations, reproaches, and invectives. The author of the A Short History of Decay practises rather an intellectual mysticism than one accompanied by ascetic exercises, the quelling of passions, and bodily mortifications.
Cioran is without doubt an apophatic, but his apophaticism is constituted upon antinomies of a different order from those of classical apophaticism. If Areopagitic apophaticism aimed at ontological excellence and superlative, by contrast Cioran’s apophaticism refers rather to the condition of a God withdrawn from the world. Cioran’s God becomes apophatic not owing to His insondability, but owing to His existential absence. Beyond any theatrics, metaphysical impertinences, immodest interrogations, invectives, and contestations, in Cioran’s oeuvre we find “an infinite longing for Divinity, a music of experiencing the distance between man and God which rivals, in tone, poetry, sensibility, rending, and depth, the writings of the Christian mystics. Cioran becomes a witness, prophet, and apologist of the constitutive catastrophe of the world. The specially inverted character of Cioran’s apophaticism consists in a conversion of apophatic reduction, into a metaphysical war with Divinity, which his musical spirit, his hyper-lucidity, his Edenic nostalgia, but above all the dissonances of existence compel him, fatally, to wage.” [62]
In concluding this subchapter of our study, it remains for us to answer the question whether nihilism is or is not a species of apophaticism. On this point, some philosophers and especially theologians would say that nihilism is a form of apophaticism only insofar as it has a positive intention. In contrast with this idea, we consider that any udemiologicalvariant is constituted upon special apophatic degrees, whether we speak of metaphysical, meonic, ethical, social nihilism, etc.
It is true that, in the vision of Areopagitic apophaticism, the mystic sinks into pure nothingness, emerges from there by an intuitive route, and expresses the transrationality of knowledge; yet the great nihilists—Gorgias, Nāgārjuna, Schopenhauer, Nietzsche, Cioran, etc.—also practise a form of apophaticism, even if meonic, precisely in that they experience the abyss. Apophaticism is, in the end, a mystical path of non-rational knowledge through which man discovers God, through which he ascertains His presence but also His absence, pure nothingness. There is not only a revelation of pure Being, but also a revelation of nothingness, of pure nothing; and at a deeper level these revelatory forms coincide.
4.5. Cioran, an Inverted Mystic
Cioran’s metaphysical position defies the principle of non-contradiction, being the expression of a sort of inverted mysticism: “For everything both denies and confirms Divinity. In the same instant curse and prayer are equally justified. If they can be made together—with one hand threatening and with the other tracing a cross—you have approached to the point of identity the Supreme Equivocal and you seem to be God whenever you know whether you exist or not.” [63]
Emil Cioran rewrote David’s Psalms inside out; he drafted an anti-Psalter. Like David, Cioran was attached to and obsessed with God; yet, unlike the psalmist king, who had a reasonable relationship with Divinity, even if he sometimes felt abandoned by it, the author of The New Gods (and The Evil Demiurge) resorts to insinuating interrogations, to invectives, and even to negation: “If there were a God, he would have spared us the drudgery of feeding a carcass destined for putrefaction, of dragging a body”; “In the face of my questions, God is as small as a staff sergeant major”; “God is, even if he is not” (Emil Cioran in Cahiers III. 1969–1972); “In God you are more alone than in a Parisian garret” (Twilight of Thoughts); “The history of man and of God is the history of a mutual disappointment” (Emil Cioran in Cahiers III. 1969–1972); “God: a perpendicular fall upon our fear, a salvation collapsing like a thunderbolt amid our searches which no hope deceives, an annihilation without circumlocution of our uncomforted pride which does not want to be comforted, the individual’s march along a road that leads nowhere, the soul’s unemployment in the absence of disquiet” (A Short History of Decay).
On the other hand, pensées such as: “Wherever you turn you encounter only God” [64]; or “All my life I sought God, yet did everything not to find Him” [65]; “Everything without God is nothingness, and God is pure nothingness” [66]; “Lord, without You I am mad, and with You I go mad” [67]; “Lord, I do not say that Thou art not, I say that I am no more” [68]; or “Leukaemia is the garden in which God blossoms” [69]; “God is, even if He is not” [70]—these border unmistakably upon a botched mystical vocation, an antithetical positioning in relation to transcendence, an apophatic démarche with meonic intermittences caused, on the one hand, by the tendency to anthropomorphise the divine, by the imperious need for the phenomenalisation of the sacred, and, on the other hand, by the awareness of the impossibility of such a sensitive metamorphosis of an intelligible instance.
5. Sainthood and Mystical Ecstasy
In Cioran’s case, we are dealing with a psychic equation that is at the very least intriguing, indeed paradoxical—namely a cohabitation of mystic and sceptic: “An apostate with a vocation for sanctity, a denier who weeps before the seduction of Transcendence, an anarchic character, an incorrigible contrarian, Cioran remains susceptible to the nostalgia of holiness, to the convulsions and tensions that were denied him yet which he intuited with such intimacy. Passionate about sanctity—and especially about women saints—Cioran is tempted by a morbid indiscretion to explore the immodest intermingling of sanctity and erotism.”[71]
Cioran was obsessed with the idea of being the secretary to saints, to the mistresses of the “heavenly Bridegroom,” jealous that he himself was not the object of these erotic and sacred pathos-laden transports: “There was a time when even the mere utterance of a saint’s name filled me with delight, when I envied the chroniclers of monasteries, the intimates of so many ineffable hysterias, of so many illuminations and pallors. I considered that to be a saint’s secretary is the highest career allotted to a mortal. And I kept imagining the role of confessor to those beatific women possessed…”[72]
The inaccessibility of divine grace—the inability to become a saint—constitutes one of the sources of Cioran’s nihilism: “Cioran’s aphoristics bring to light the relation between adulator and apostate, between denier and apologist, revealing in fact the source of negation, of the scandal between the nihilist and the Divinity: the refusal of grace, the ecstatic insatiability of the nihilist. A God who refuses himself to our adoration becomes a God who is the object of our contestation, and the immense thirst for Eternity becomes an active force in its detraction. Thus we may say that Cioran’s anti-divine vehemence takes shape as an infinite reproach addressed to the Divinity in every possible nuance and register. It may be understood as a frenzied denigration whose source remains, in truth, a frustrated apologetic hunger. Negation thus becomes a mere deflection, a change of algebraic sign in transcendent eros. Mysticism and music, milestones of the Absolute in our metaphysical memory, become the substance and inspiration both for the denial of Transcendence and for the nostalgia for it—for the contempt of healthy vitality and the longing for the sublime and morbid convulsions of sanctity.”[73]
As we have seen, Cioran is acutely sensitive to mystical questions. An aphorism such as: “The seas and oceans are the tears shed by God under the impression of matter’s solitude,” or: “Deserts are God’s parks,” rivals that organic interweaving—so characteristic of the mystics’ writings—between the experience of ecstasy and the beauty of poetic expression.
6. Cioran and Western Mysticism
With respect to Western mysticism, it should be said that the psycho-cultural background of the Italian people was profiled upon the late Stoic horizon and the structures of Roman law. Thomas Aquinas’s wager was also to reconcile, in economic and political terms, these abstract structures with religion—to juridify Christian theology, availing himself, of course, of Aristotelian logic. In the East, there being no tradition of logic comparable to that of the West, there emerged this form of religious irrationality: mysticism. That said, this does not mean there is no Western mysticism. The mystical phenomenon in the West, compared with the amplitude it assumed in the Church of the East, is exceptional; yet the mystic figures that did arise are themselves exceptional. We recall the Italian mystics (Angela of Foligno, Francis of Assisi), the Spanish mystics (Saint Teresa of Ávila and Saint John of the Cross), and the Rhenish mystics (Meister Eckhart, Johannes Tauler, etc.).
The social doctrine of the Catholic Church is more closely tied to a practical spirit, to the Roman juridical tradition, to the management of life in its economic and social aspects, whereas Eastern anchorites ignored this world, seeking mystical union with the Divinity.
After Aristotle’s works were translated in the West, Catholic theologians gained enormously, for the Stagirite’s philosophy allowed them to unravel the mysteries and laws of nature. Yet the Schoolmen exhausted Aristotelian doctrine and sometimes drove it into the ridiculous (since Aristotle did not know the law of inertia, they affirmed that angels push the planets with their shoulders to make them move. All that remained was for one angel to crack the whip and another to beat time on the drum, as on ancient galleys!).
Aristotle having thus been ossified by the scholastic theologians, a new spiritual impulse was needed; hence the Platonic Academy of Florence (1459–1521), founded by Marsilio Ficino.
Later, philosophy’s waters would divide into an empiricist current, developed along an Aristotelian line (Thomas Aquinas, Thomas Hobbes, Francis Bacon, John Locke, George Berkeley, and David Hume), which would employ the inductive method, and a rationalist current, grounded in deduction and ultimately issuing from Plato’s philosophy (Descartes, Spinoza, and Leibniz).
Cioran speaks of the erotism of feminine mysticism, of the almost organic identification of the saint with the “Bridegroom,” accusing woman’s spiritual insufficiency—her incapacity to relate to God in a manner that transcends sensuality. In the case of feminine ecstasy, mystical beauty manifests as erotic beauty, a beauty that mingles splendour with indecency, with the masochism of feminine affectivity, whose fervour is often fuelled by refusal: “When the Lord spoke to me and I contemplated his marvellous beauty, I saw the sweetness and at times the severity with which his mouth, so beautiful and divine, uttered words; I felt an immense desire to know the colour of his eyes and the proportions of his body, so that I might speak of them: never was I worthy to know them. Any effort here is entirely in vain.” After citing these words of Saint Teresa of Ávila, Cioran adds: “The colour of the eyes… how impure is women’s sanctity!”[74]
A certain carnal sense in Western mysticism cannot be denied. In Teresa of Ávila there are passages that may suggest this kind of pseudo-erotic mysticism: “Often Christ says to me: From now on I am yours and you are mine. These caresses of my God make me unspeakably ashamed. In them I feel both pain and delight together. This is a most sweet wound (…). I saw an angel who held in his hand a long spear of gold, its iron tip bearing a small tongue of flame. This angel, from time to time, thrust the spear into my heart and into other organs of my body. And when he drew it back, it seemed to me that my whole interior was pulled out with it. The pain from these wounds was so intense that I groaned; yet the delight was so great that I could never wish this state to cease. The deeper the spear entered me, the more the pain increased, but the delight too became stronger, sweeter.”[75]
Blessed Angela of Foligno likewise saw the Holy Cross as a nuptial bed. At one point she confesses that she wished to see Jesus physically, and that this indeed occurred: “I saw Christ bending his head into my hands. And then he revealed to me his neck and his hands, and his neck had a beauty beyond all telling.”
To explain this mode of relating to Jesus—this form of mystical amour—we must take into account, on the one hand, the accentuation of carnality in the realist painting present in the Catholic sphere, in contrast with the Byzantine pictorial imaginary—arid, fleshless, oriented more to the spiritual dimension than to the corporeal; and, on the other hand, the earthliness, the phenomenality, of Aristotelian philosophy as filtered by Thomas Aquinas into Catholicism and thus present in the collective unconscious; and, finally, the typical way in which woman relates to the sacred, dictated by feminine nature—by sensitivity, maternity, and the need to intuit, to know, and to protect the beloved object.
Ultimately there is nothing wrong in this mode of adoration, for it belongs to the woman’s mental, spiritual, and intellectual structure. God made her thus: more sensorial, more practical, less inclined to abstraction, more anchored in the sensible world than in the intelligible, more attached to microphysics than to metaphysics.
7. Cioran and the Burden of Lucidity
In contrast to the pre-eminence of the Divinity—its omnipresent, providential character as it appears in biblical and patristic literature—God, for Cioran, has rather the meaning of a Deus otiosus and a Deus absconditus. Accordingly, in Cioran’s vision, God is responsible for the world’s absurdity.
The celestial autarch cannot master his creative propensity; yet precisely through this manifestation he generates imperfection, opens the abyss, and thus introduces disharmony into the cosmos. For Cioran, history is nothing but yet another proof of the cosmic absurd.
Whereas the biblical account of creation ties cosmic corruption to primordial guilt, divine creation being initially perfect and unblemished, in Cioran the act of an original human election is absent; consequently, the entire responsibility for cosmic disharmony falls upon the Creator. For this reason Cioran excludes the possibility of salvation: soteriology is replaced, in a manner reminiscent of Schopenhauer and of Buddhism, by a nostalgia for extinction.
In a cosmos where man is not guilty but God himself is, no ontological rehabilitation can be in question. Hence Cioran’s suffering: a constant, constitutive suffering, not a passing one caused by quotidian events.
Lucidity in Cioran does not have the value of a neurotic episode; it has a metaphysical sense. We are dealing, in the case of the moralist from Rășinari, with an authentic homo lucidus, even if we cannot exclude certain histrionic, chameleonic traits he displayed at least at moments in his life.
The philosopher becomes conscious of the precariousness of the human condition and of the lack of any soteriological foundation. This act of ultimate knowing, achieved through the state of lucidity, explains Cioran’s apologia for suicide. In an absurd cosmos, the only solution seems to be the refusal to participate in historical corruptibility—the sabotage of the grotesque and futile worldly spectacle—through a “metaphysical resignation.”
8. The Musical Phenomenon as the Divinity’s Blackmail
Cioran’s concern with music is neither cultural, nor aesthetic, nor “existential”; it is rather connected with the memory of a lost Transcendence, with an Edenic nostalgia.
Cioran’s dubitative, contradictory, antinomic, paradoxical structure condemns him at once to ecstatic experiences and to their negation. In truth, Cioran’s contradictions—projected on a metaphysical scale—are nothing other than the contradictions of the Divinity.
The musical phenomenon has the power to blackmail the nihilist. Before music, Cioran’s negating propensity undergoes a strange paralysis. The philosopher who blasphemes God, the cosmos, man, life, woman—who deconstructs all values—is incapable of blaspheming music. Consequently, music becomes the limit of Cioran’s nihilism: “When the whole of existence becomes music and your whole being a tremor—there, regrets cease.”[76]
Melos, as the “language of transcendence,” is what offers the sceptic a sense of immortality: “Only musical felicities give me the sensation of immortality. Those limpid days when the heart takes on the colour of the sky and when there are reborn sonorous ecstasies with memories from beyond the horizon! In vain would you seek then for tears for time.”[77]
Music re-actualises in Cioran the regret for Paradise: “Mozart makes me regret Adam’s error.”[78]
The composers who managed to capture the majesty of the divine infinite are Bach and Mozart: “Without Bach, theology would be without an object, creation would be fictive, and the void—peremptory. If there is anyone in this world who owes everything to Bach, it is God.”[79] “Bach is the direct agent of dis-earthment. There is so much transcendence in a single vibration of the viola; it is as if snow were being sprinkled upon the hearts of angels. In Bach there are no ‘feelings,’ only the world and God linked by a ladder of tears.”[80] “When you listen to Bach you see God taking shape. For his music generates divinity. A plastic vision of the divine being unfolds before you, and God grows under your very eyes. After an oratorio, a cantata, or a Passion, God must exist. Otherwise all Bach’s music is a heartrending illusion, it being far too undefinable to be degraded into an aesthetic delight. What things may have been in the heavens of old we do not know. Only since Bach has God existed… And when you consider that so many theologians and philosophers have squandered their days and nights seeking arguments for His existence, forgetting the single valid argument: Bach.”[81] “In the church of Saint-Séverin, listening at the organ to The Art of Fugue, I could not stop repeating: Here is the refutation of all my anathemas.”[82]
Mozart is not only the composer who reveals God; he is also the artist, the genius, who may be essential not in unhappiness but in serenity: “Man can be essential only in unhappiness. Is it that Mozart attracts us only as an exception? Is it only with Mozart that we have learnt the depth of serenities? Whenever I listen to this music, angel’s wings sprout from my shoulders. Why did I not collapse? I was saved by that which was Mozartian within me.”[83]
Beyond its metaphysical thrust, music has a consolatory, escapist, compensatory character, like mysticism and poetry—domains of the spirit which render life bearable.
Conclusions
Nihilism drives the individual towards an abysmal peratological threshold, compelling the denier to confront his own lack of foundation. Such a confrontation may occasion fresh invectives against a possible transcendent principle, yet at the risk of visceralising the interrogations: the assumption of existential void, generative of anxieties and sufferings, for nothing in this world is more painful than cohabitation with nonsense—this cancer of the spirit. There is no instrument of torture that crushes the human ego more severely than the vice of nothingness. The evil in the world, disease, death, wars, hecatombs, natural and nuclear catastrophes, dictatorial political regimes, crimes, etc., are things that cannot be ignored, all the more so as they do not square with a God who is good, benevolent, loving, providential, omnipotent, and omniscient.
Torn between heaven and earth, turned into a football passed back and forth by the two metaphysical Giants—God and the Devil—man endures his existence, suffering his life rather than living it. Despite the systems of theodicy elaborated in theology and philosophy, from Augustine to Leibniz, the ultimate meaning of suffering remains a mystery.
Questions such as: What is the ontological contract between the two transcendent forces? Why does God need this malevolent partner? Why does the righteous man suffer if God is good? How is it possible for God to know all yet not to produce all? If God is omniscient, why does He permit us to choose evil? etc., have still received no credible answer, whether from theologians or from philosophers.
For the ordinary person, the only solutions in the face of suffering are silence, the acceptance of the divine mystery, patience, fortitude, and hope in the eschatological restoration of being.
The genius, however—the breeder of being, the creator, the lucid one—in his pride, in his capacity as the Divinity’s lightning rod, as a terrestrial co-god, revolts and, with good reason, demands an accounting from the Absolute for this botched cosmic coherence.[84]
The genius—the lucid, hypersensitive, hyper-intelligent man, cultured in myth, philosophy, and science—no longer possesses the strength, the enthusiasm, the naiveté, the ignorance, the noetic virginity, the psycho-emotional determination, the modesty, humility, fear of divine punishment, etc., and other elements that make robust, unquestioning faith possible. If the simple man comes to possess a sturdy faith, determined by the obviousness of suffering in the world, by thanatophobia and other existential fears, by sentimentalisms, pietisms, ignorances, naiveties, illusions, and metaphysical profiteering and manipulations, for a man of culture it is far harder to settle within one among the many tens of thousands of beliefs, confessions, sects, denominations, and religious factions. A refined, educated, informed, well-read, lucid intellectual can be at most a Christian with a thousand questions; he can have only a cultural form of pistis as commitment, or in any case an archetypal, identitary one, less anchored in metaphysical certainties.
The self-installation in reality of an omnipotent, omniscient Being who creates forms of conscious existence without first asking them whether they wish to come into this cosmic hospital; the celestial dictatorship; the burden of consciousness and lucidity; the tragic finality of man; the unaesthetic nature of death; the casting of the human body after death into the earth to become food for worms and other lubricidae—and, possibly, for psychic worms, psychophagi, who may hack the soul to pieces, incarcerate it in provisional, purgatorial, or definitive, Tartarean, infernal, eschatonic graves—together with the condition of victim, of ontological slave: all this causes the lucid man to contest his own existence, to perceive far more acutely than the herd-creatures the cosmic orphanhood, to question the status of a possible personal god, His arbitrary deeds, and implicitly His need to step out of metaphysical anonymity by means of creation.
What we must understand, following these analyses, prolegomena, and Cioranian glosses, is that the philosopher from Rășinari was not an atheist but a Christian with billions of questions. Yet, with respect to Cioran’s thought, the abysmal, vertiginous question that we pose when thematising the divine condition is whether the theologian—the one who speaks about God—must be a believer, relating to Him sentimentally, obediently, believing blindly, a priori, in His existence, resorting to prayer, to acts of adoration, to gestures of prostration, to doxological attitudes; or whether he ought to adopt a neutral, distant, scientific stance. More precisely: does being a theologian mean speaking about God, or speaking with God? Praying to Him, resorting to devotions, or studying Him dispassionately?
Cioran’s essayism—his aphoristic yet thematically coherent work—suggests and institutes not only another way of philosophising—an onto-philosophy, a trans-philosophy—but also another manner of theologising: profane, lucid, non-homiletic, non-cultic, non-obedient; a trans-pistic theology, natural, objective, without psycho-affective rapport; a metaphysical archaeology—interrogative, apophatic; a living, non-cadaveric, non-repetitive theology; a theo-archaeology; a scientific search, inter-, pluri-, and transdisciplinary, for the transcendent ground of the world.
On the other hand, the ultra-sensitive, mystical, lucid, Absolute-thirsting Cioran sought, in the treatises of theology and philosophy, that affective, good, loving, merciful, provident God—and did not find Him. Failing to identify in the Divinity this paternal dimension, and, on the contrary, confronting the image of an abstract, absconded god—hinted at only by the sonorous volutes of classical music—glacial, indifferent, Emil Cioran withdrew into agnosticism, scepticism, udemiologism, nihilism, meonic apophatism, Prometheanism, ontological Faustianism. In other words, he wished to find a God who cared about man.
All Cioran’s life was a pendulation “between the need for faith and the impossibility of believing.”[85] The philosopher wished to possess the strength, the naiveté, the gift of faith; but this was not structurally possible, owing to his dubitative nature, his hypersensitivity, his lucidity—traits that condemned him to place everything under the lens of analysis and problematisation: “In me negation has always been greater than affirmation. My demonic side, if you will. Because of this I have never been able to believe deeply in anything. I should have liked to, but it was not to be.”[86] “I have not become religious, nor am I religious, but the presence of religion in me is permanent…”[87]
Cioran writes somewhere that when you look at life attentively, there is no longer any life. On the other hand, as human beings, how do we know that sincere interrogation, doubt, agnosticism, the sceptical attitude, negation, are not inverted forms of prayer?
Cioran’s atypical mode of relating to transcendence constitutes, ultimately, his faith—a faith specific to lucid beings, to geniuses, whose sentiments towards God will surely be assessed by God in accordance with the excessive qualities and defects with which He endowed them, in the spirit of the Latin dictum: Quod licet Iovi, non licet bovi (What is permitted to Jupiter is not permitted to the ox).
In an interview granted shortly before he passed to the eternal, Father Dumitru Stăniloae, asked about the spiritual destiny of certain Romanian intellectuals in the diaspora, haunted by the morbus of dubitation and nihilism, made a statement that surprised some theologians who do not understand the atypical spiritual metabolism of genius: “For Cioran to be saved, he still had to make only a capital A in print; he was that close to God.”
Personally, I believe that a God who would not take into account the anxieties, the feverish searchings, the insomnias, the thirst for infinity of one of His most fervent archaeologists would compromise Himself.
Lecturer Univ. Dr VASILE CHIRA
Faculty of Theology “Andrei Șaguna”
“Lucian Blaga” University of Sibiu/Romania
Writer, philosopher and theologian
Footnotes:
[1] Cioran, Emil, Tears and Saints, Humanitas, Bucharest, 1995, pp. 123–124.
[2] Cioran, Emil, On God, Humanitas, Bucharest, 1997, p. 191.
[3] Ibidem, p. 30.
[4] Cioran, Emil, The Evil Demiurge, Bucharest, Humanitas, 1996, p. 168.
[5] see Vasile Chira, The Dominants of Cioran’s Thought, “Lucian Blaga” University Press, Sibiu, 2006, p. 137.
[6] Ibidem, p. 138.
[7] Ibidem, p. 141.
[8] Ibidem, p. 145.
[9] Pascal, Pensées, text established by Léon Brunschvicg, 2nd ed., trans. by Maria Ivănescu and Cezar Ivănescu, Aion Publishing House, Oradea, 2000, p. 130.
[10] Vasile Chira, The Dominants of Cioran’s Thought, op. cit., pp. 148–150.
[11] Ibidem, p. 209.
[12] Ibidem, p. 153.
[13] Cioran, Emil, The Twilight of Thoughts, op. cit., p. 75.
[14] see Vasile Chira, The Dominants of Cioran’s Thought, p. 160.
[15] Cioran, Emil (quoted by François Bondy in “Akzente”, February 1980), apud G. Liiceanu, The Quarrel with Philosophy, Humanitas, Bucharest, 1992, p. 146.
[16] see Vasile Chira, The Dominants of Cioran’s Thought, op. cit., p. 2011.
[17] see also G. Liiceanu, “Excursus on Several Heideggerian Terms,” in Heidegger, Being and Time, trans. G. Liiceanu and Cătălin Cioabă, Humanitas, 2012, p. 609; see also Vasile Chira, Liber miscellaneus, ASTRA Museum Publishing House, Sibiu, 2014, pp. 170–171.
[18] Vasile Chira, Existential Analytic in Cioran, ASTRA Museum Publishing House, Sibiu, 2014, p. 104.
[19] Cioran, Emil, The Twilight of Thoughts, Humanitas, Bucharest, 1991, p. 79.
[20] Ibidem, pp. 77–78.
[21] Ibidem, p. 82.
[22] Ibidem, p. 88.
[23] Ibidem, p. 66.
[24] Cioran, Emil, The Fall into Time, trans. by Irina Mavrodin, Humanitas, Bucharest, 1994, p. 170.
[25] Cioran, Emil, Tears and Saints, Humanitas, Bucharest, 2017, pp. 98–99.
[26] Cioran, Emil, A Short History of Decay (Tratat de descompunere), Humanitas, 1992, p. 114.
[27] Cioran, Emil, Tears and Saints, op. cit., pp. 100–101.
[28] Ibidem, p. 101.
[29] Cioran, Emil, The Fall into Time, op. cit., pp. 107–108.
[30] Cioran, Emil, The Syllogisms of Bitterness, trans. by Nicolae Bârna, Humanitas, Bucharest, 1992, p. 37.
[31] Ibidem, p. 155.
[32] Cioran, Emil, Laceration, trans. by Vlad Russo, Humanitas, Bucharest, 1995, p. 117.
[33] see Cioran, Emil, “Notes on Death”, Gândirea, XIII, no. 4, April 1933.
[34] Cioran, Emil, Tears and Saints, op. cit., p. 125 et sqq.
[35] Cioran, Emil, The Syllogisms of Bitterness, op. cit., p. 121.
[36] Cioran, Emil, Tears and Saints, op. cit., pp. 121–122.
[37] see Mariana Şora, About, about, about…, Nemira, Bucharest, 1995, p. 80.
[38] Cioran, Emil, The Twilight of Thoughts, op. cit., pp. 32–33.
[39] Cioran, Emil, The Evil Demiurge, op. cit., p. 73.
[40] Ibidem, p. 186.
[41] Ibidem, p. 87.
[42] Ibidem, p. 75.
[43] Vasile Chira, The Dominants of Cioran’s Thought, op. cit., p. 46; Kant, Immanuel, Critique of Pure Reason, trans. by Nicolae Bagdasar and Elena Moisuc, IRI Publishing House, Bucharest, 1998, pp. 444–451.
[44] Vasile Chira, The Dominants of Cioran’s Thought, op. cit., p. 48.
[45] Ibidem, pp. 51–52.
[46] see Pascal, Blaise, Pensées, text established by Léon Brunschvicg, 2nd ed., trans. by Maria Ivănescu and Cezar Ivănescu, AION Publishing House, Oradea, 2000, p. 109.
[47] Cioran, Emil, Tears and Saints, op. cit., pp. 88–89.
[48] Ibidem, p. 10.
[49] see Vasile Chira, The Dominants of Cioran’s Thought, op. cit., p. 70.
[50] Ibidem.
[51] Ibidem, p. 54.
[52] Cioran, Emil, Tears and Saints, 4th ed., Humanitas, Bucharest, 2001, p. 21.
[53] Ibidem, pp. 142–143.
[54] Cioran, Emil, A Short History of Decay, op. cit., p. 66.
[55] see Vasile Chira, The Dominants of Cioran’s Thought, op. cit., p. 59.
[56] Cioran, Emil, Tears and Saints, op. cit., p. 82.
[57] see Vasile Chira, Studies in Inter-, Pluri- and Transdisciplinarity, “Lucian Blaga” University Press, 2012, p. 150.
[58] Ibidem, p. 153.
[59] Ibidem, p. 155.
[60] Ibidem, p. 156.
[61] Ibidem, p. 158.
[62] Ibidem, p. 161.
[63] Cioran, Emil, Tears and Saints, p. 88.
[64] Cioran, Emil, The Twilight of Thoughts, op. cit., p. 164.
[65] Cioran, Emil, Cioran on God (anthology), op. cit., p. 67.
[66] Cioran, Emil, The Syllogisms of Bitterness, op. cit., p. 61.
[67] Ibidem, p. 80.
[68] Cioran, Emil, The Twilight of Thoughts, op. cit., p. 168.
[69] Cioran, Emil, The Syllogisms of Bitterness, op. cit., p. 37.
[70] Cioran, Emil, On the Inconvenience of Having Been Born, Humanitas, Bucharest, 1995, p. 200.
[71] Vasile Chira, The Dominants of Cioran’s Thought, op. cit., p. 71.
[72] Cioran, Emil, A Short History of Decay, op. cit., p. 194.
[73] Vasile Chira, The Dominants of Cioran’s Thought, op. cit., p. 75.
[74] Cioran, Emil, A Short History of Decay, op. cit., p. 197.
[75] Deacon Andrei Kuraev, The Challenge of Ecumenism, p. 133.
[76] Cioran, Emil, Cioran and Music (anthology), texts selected by Aurel Cioran, edition edited by Vlad Zografi, Humanitas, Bucharest, 1996, p. 61.
[77] Ibidem, p. 34.
[78] Ibidem, p. 35.
[79] Ibidem, p. 112.
[80] Ibidem, p. 111.
[81] Ibidem, p. 113.
[82] Ibidem, p. 112.
[83] Ibidem, p. 38.
[84] see Vasile Chira, Studies in Inter-, Pluri- and Transdisciplinarity, op. cit., pp. 147–148.
[85] G. Liiceanu, The Apocalypse According to Cioran, Humanitas, Bucharest, 1995, p. 115.
[86] Ibidem, p. 397.
[87] Conversations with Cioran, Humanitas, Bucharest, 1993, p. 271.
De ce femeia nu poate iubi omul de geniu ?

Motto:
“Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia, dar am înţeles că şi aceasta este vânare de vânt. Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa”
(Ecclesiastul,1,17-18 ).
„ Acela în care trăieşte geniul suferă mai mult ”
( Arthur Schopenhauer).
„Mai bine fără nici un Dumnezeu, mai bine să-ţi iei în propria mână destinul, mai bine să fii nebun, mai bine să fii tu însuţi Dumnezeu! ”
(Friedrich Nietzsche)
” Inteligenta unui individ se masoara in cantitatea de incertitudini pe care e capabil sa le suporte.”
(Immanuel Kant)
“Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă”
(Camil Petrescu).
“Câtă viaţă ai pus în gânduri, atâta moarte este în tine.”
( Emil Cioran, Cartea amăgirilor)
Istoria spiritului dovedește faptul că femeilor le este imposibil să rămână toată viața în proximitatea omului genial. Ele caută mai degrabă oameni de rând.Există desigur și mici excepții: Anna Magdalena Bach, Anna Grigorievna Dostoievskaia, Ecaterina (Tincuţa) Vartic-Creangă, Veronica Micle, Paraschiva Arghezii, Rodica Burileanu-Ionesco, Simone Boue( partenera de viață a lui Emil Cioran) etc.
Omul de geniu, precum Hyperion, din „Luceafărul” lui Eminescu, nu este „iubibil”, în sensul terestru al cuvântului, pentru că el desi trăiește printre oameni, nu face parte din lume, ci este rupt de realitatea cotidiană. Habitatul intim al geniului este noosfera, lumea ideilor, spațiul inteligibil, spiritul, abisul noetic, în timp ce femeia vrea un bărbat cufundat în prezent, puternic, gospodar, protectiv, chiar dacă e mediocru, modest intelectual.
Desigur, reprezentantele sexului frumos nu sunt nicidecum vinovate întru totul pentru astfel de atitudini, sentimente, orientări, nevoi . Așa le-a făcut natura, Dumnezeu, tocmai pentru a putea crește odrasele. Ele nu sunt preocupate de întrebări ultime, nu suferă de neliniști metafizice, ci de griji materiale, financiare, domestice etc.
Oamenii creativi sunt solitari, iubesc singurătatea. Nu au nevoie de proximitatea altora ca să se simtă întregi. Ei se hrănesc cu idei, cu spirit, contemplație, cultură, cu propriile viziuni asupra universului, asupra naturii, valorilor, oamenilor și zeilor, în timp ce femeia este legată de logica imediatului, de lumea concretului, de viață și de piață.
Desigur, rațiunile pentru care femeii îi este imposibil să iubească omul genial sunt multiple, de la cele de ordin antropologic, ontologic, la cele de natură psihologică, socială, culturală etc.
Ca principal instrument al speciei, al procreației, așa cum este considerată de către Schopenhauer, femeia nu poate iubi geniul pentru că nu identifică în el masculul alfa, bărbatul sănătos tun, frivol, odihnit, protector, partenerul biologic valid, necontemplativ, neîntrebător, fericit.Femeia își dorește un bărbat, prin al cărui creier, programat strict pentru găsirea hranei, reproducere, cules și vânat, să nu traverseaze nici o idee existențială, metafizică.În străfundurile inconștientului ei, astfel de idei efeminează bărbatul, îl fac slab, vulnerabil în timp ce femelele au nevoie de un mascul puternic, neînfricat, nici de oameni, nici de viață, nici de moarte, nici de zei, nici de destin.
Unul dintre motivele pentru care femeia nu rezistă în proximitatea omului de excepție este legat de melancolie, tristețe, angoase metafizice.Schopenhauer, în “Lumea ca voință și reprezentare”, în capitolul “Despre geniu” îl citează pe Aristotel, care consideră că melancolia este una dintre trăsăturile esenţiale ale unui profil genial: ”omnes ingeniosos melancholicos esse [„toţi oamenii geniali sunt melancolici]”( A se vedea Cicero, Tusculanarum disputationum, I, 33 [80]), unde se face referire la un pasaj din Problemata lui Aristotel – 30, 1 [953 a 10],apud Arthur Schopenhauer, “Lumea ca voinţă şi reprezentare”, vol.II, traducere din limba germană de Radu Gabriel Pârvu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012 p.409).
Schopenhauer citează şi un poem al lui Goethe în care acesta vorbeşte despre melancolia geniului poetic: „Ardoarea-mi de poet ce palid licărea/Când binele mă aştepta;/Dar în văpăi se prefăcea,/Când răul mă înfricoşa./Gingaşa poezie, ca un curcubeu,/Pe-un fond întunecos ivită e mereu;/De aceea geniului poetic îi prieşte/ Melancolia care îl nutreşte.“ [Proverbial].
Prezenţa melancoliei, a acestei tristeţi difuze, nedefinite (de la cuvintele eline melas=negru şi chole=fiere ) este explicabilă din cauza faptului intelectul geniului percepe cu maximă luciditate nu doar condiția umană precară, cât şi destinul fiinţei umane în general, subjugate de voința de a fi ( A se vedea Vasile Chira, “Despre geniu și alte eseuri”, Editura Eikon, București, 2019)
Influențat de Schopenhauer, Nietzsche vede femeia ca pe o ființă dominată de instincte primitive, atașată de biologie, de humă. Tocmai de aceea, în “Așa grăit-a Zarathustra”, filosoful spune:„Când mergi la femei, nu uita biciul!”. Se înțelege, acest îndemn nu trebuie înțeles în sens literal. Nu este vorba aici de agresivitate, de violență, ci mai degrabă de biciuirea propriului sine, de ținerea în frâu a sentimentelor, tentațiilor erotice, sexuale, pentru a împiedica distragerea de la misiunea lui creatoare.
Prințul Mîșkin din “Idiotul” lui Dostoievski, desi are un chip cristic, desi este considerat un „geniu al purității”, personajele feminine din roman (Nastasia Filippovna, Aglaya) nu-l pot iubi cu adevărat. Chiar dacă sunt atrase de el, aceste femei aleg bărbați mai pasionali, mai pământeni.
Omul de geniu este fascinat de grațiile, frumusețea femeii, de farmecul și misterul ei, de “infinitul” dintre coapse.Cu alte cuvinte, creatorul de excepție idealizează femeia însă întreține simultan o oarecare rezervă față de puterea ei seducătoare, de gândirea ei ancorată în teluric, de capriciile și trădările ei.
Această atitudine ambivalență față de femeie apare atât la Baudelaire în “Florile răului”, cât și în aforistica cioraniană. Emil Cioran are unele remarci de un cinism lucid, nu doar referitoare la comerțul omului de geniu cu femeia, ci și la condiția efectivă a gânditorului : „Femeile iubesc viața. Geniul iubește moartea.”; „Nu pot fi fericiți decăt oamenii care nu gândesc, adică aceia care gândesc cât trebuie vieții ! Căci a găndi numai cât trebuie vieții nu înseamnă a gândi. Adevărată gândire seamănă unui demon care tulbură sursele vieții,sau unei maladii ce afectează rădăcinile acestei vieți „!(Cioran, “Pe culmile disperării”).
În continuitate cu Schopenhauer, Cioran leagă nevoia experiențelor erotice de metafizica vidului, așa cum este aceasta prezentă în budism.Iubirea, mai ales cea carnală, pasională este un emestec dintre ființă și neființă, dintre viață și moarte, ceea ce face din ea un scut, un mecanism defensiv împotriva ororii de vacuum: “Sensul mai adânc al iubirii nu este inteligibil nici prin “geniul speciei” şi nici chiar prin depăşirea individuaţiei. Cine poate crede că ea ar atinge intensităţi atât de furtunoase, de o neumană gravitate, dacă noi am fi simple instrumente într-un proces în care personal pierdem? Şi cine poate admite că ne-am angaja în suferinţe atât de mari, ca să fim doar victime? Sexele nu sunt capabile de atâta renunţare şi nici de atâta înşelăciune!
În fond, iubim ca să ne apărăm de vidul existenţei, ca o reacţiune împotriva lui. Dimensiunea erotică a fiinţei noastre este o plinătate dureroasă care umple golul din noi şi din afară de noi. Fără invazia vidului esenţial, care roade sâmburele firii şi năruie iluzia necesară fiinţării, dragostea ar fi un exerciţiu uşor, un pretext plăcut, şi nu o reacţie misterioasă sau o zvârcolire crepusculară. Nimicul ce ne înconjoară suferă de prezenţa Erosului, care şi el este o înşelăciune atinsă de existenţă. Din tot ce se oferă simţirii, iubirea este un minim de vid, la care nu putem renunţa fără să deschidem braţele golului firesc, banal şi veşnic. Fiind maximum de viaţă şi de moarte, iubirea constituie o irupţie de intensitate în vid. Şi orice intensitate este o suferinţă a vidului.
Chinul dragostei – l-am suporta noi oare de n-ar fi el o armă în contra plictiselii cosmice, a putregaiului imanent? Sau am luneca noi pe moarte cu încântare şi suspine, de n-am găsi în ea o cale de a fi spre nefiinţă?”( Cioran, Emil, Amurgul gândurilor, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 79).
Faptul că geniul nu poate oferi femeii siguranță emoțională, predictibilitate, protecție, duce de asemenea la despărțire.Geniul este obsedat de idei, depresiv, nevrotic și evident mai puțin pragmatic.
Un alt motiv psihologic pentru care femeia respinge omul genial este narcisismul lui, faptul că acesta este conștient de capacitatea lui creatoare, de unicitatea operei, ceea ce îl determină să aloce mai puțin timp relației de cuplu.Această preocupare apoape exclusivă pentru spirit, pentru idei, pentru operă, nu este percepută de femeie doar ca o asimetrie relațională, ci îi stârnește gelozia.Preocuparea omului de geniu pentru operă este percepută de soția lui ca fiind rivala ei, ca fiind cea mai periculoasă amantă.
Deși l-a iubit pătimaș pe Eminescu, nici Veronica Micle, poetă la rândul ei, nu a reușit să depășească acest instinct feminin atavic, această rezistență arhetipală la geniu. În 16 noiembrie 1975, trimite o scrisoare lui Iacob Negruzzi, directorul “Convorbirilor literare”, insoțită de 3 poezii, printre care și “Drag mi-ai fost”.
Scrierea acestei poezii a fost determinată de o nouă relație pe care a avut-o Veronica, cel mai probabil, cu un junimist, rămas necunoscut, pe care l-a numit “soare ”, în comparație cu “luceafărul”(Eminescu), desigur apus, dispărut, la apariția luminosului astru al zilei :“Drag mi-ai fost, mi-ai fost odată,/Dar ce-a fost n-a fost să mai fie,/Am văzut c-această lume/Făr-de tine nu-i pustie./Și luceafărul pe ceruri/Place mult cum strălucește,/Dar apune și dispare/Soarele când se ivește./El cu discul său cel falnic/Te deșteaptă la viață/Și te face să uiți iute/Steaua cea de dimineață./Tu luceafăr mi-ai fost mie/Ce în zori de ziuă luce,/Și-ai apus, – acum la soare/Eu privesc cu mult mai dulce”(Veronica Micle, “Drag mi-ai fost”).
Eminescu surprinde magistral incompaibilitatea ontologică, psihologică și deci imposibilitatea iubirii, între Hyperion, ca simbol al transcendeței și al nemuririi geniului și Cătălina, simbolul feminității vulgare, comune, pământene, care caută iubirea doar în limitele vieții .
Femeia este analogonul pământului (Gaia), a materiei, a vieții, a fertilității, a imanenței, în timp ce geniul masculine reprezintă Cerul ( Uranos) spiritul, abstractul, este o imagine mundană a transcendenței. Femeia dă naștere vieții, aduce pe lume ființe, în timp ce bărbatul naște idei.Tocmai de aceea femeia, asemenea Cătălinei din poemul “Luceafărul”, îi cere lui Hyperion să se facă trup, să fie muritor, om de rând:– „O, ești frumos, cum numa-n vis/Un înger se arată,/Dară pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodată;/Străin la vorbă și la port,/Lucești fără de viață,/Căci eu sunt vie, tu ești mort,/Și ochiul tău mă-ngheață[…]/Dar dacă vrei cu crezământ/Să te-ndrăgesc pe tine,/Tu te coboară pe pământ,/Fii muritor ca mine.”/El tremură ca alte dăți/În codri și pe dealuri,/Călăuzind singurătăți/De mișcătoare valuri”.
În momentul în care Demiurgul îl invită pe Hyperion să privească scena erotică în care Cătălina uită “dorul de luceferi” și se abandonează în brațele lui Cătălin, Luceafărul își conștientizează condiția ontologică, menirea lui, în comparație cu cea a muritorilor:
“Dar nu mai cade ca-n trecut/În mări din tot înaltul/– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?/Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece.”
Geniul poate fi admirat, dar nu iubit.El poate fi seducător doar dacă femeia îl privește de la distanță, asemenea luceafărului din poemul eminescian cu același nume. Strălucirea lui pe bolta cerului impresionează, atrage, însă în momentul în care te apropii de razele lui, lumina este atât de putenică încât orbește, arde.
Abisul dintre omul de excepție, așa cum este surprins genial acest lucru, de către Eminescu, în poemul “Luceafărul”, este un motiv, un arhetip prezent în literature, încă din antichitate, la Orfeu și ulterior în Evul Mediu la Dante, care coboară în infern ca să-și recupereze femeile iubite.
Zeii îi impun lui Orfeu să nu se uite înapoi, ceea ce el nu poate face. Eșecul integrării erosului feminin este și aici evident.
În Divina comedie, Dante coboară și el alegoric în Infern, dar pentru a o contempla pe Beatrice trebuie să o transfigureze, să spiritualizeze erosul, ceea ce simbolizează de asemenea inaccesibilitatea.
Fie că vorbim de anabază sau catabază, de înălțare pe bolta cerului sau de coborâre în infern, un lucru este evident : geniul nu poate iubi nicoiodată femeia ca prezență umană, cel puțin nu în mod plenar, pentru că o astfel de experiență l-ar umaniza. Acest comerț erotic ratat dintre geniu și partenera sau mai exact muza lui transformă iubirea în operă, iar femeia în mit. În mod paradoxal, desi pierd și unul și altul, își absolutizează traiectul existential, ambii câștigă în împărăția posterității.
Și în Faust-ul lui Goethe, iubirea pentru Gretchen devine imposibilă pentru că geniul e prea tulburat de absolut.
La început, femeia este fascinată de omul de excepție, se îndrăgostește de el, dar tot din rațiuni de protecție dictate de specie, pe care le idenifică într-un mod greșit. Confundă inconștient cultura, inteligența, retorica lui, profunzimea lui etc., cu alte trăsături masculine: forță, vitalitate, potență finaniară etc.
Psihologii( psihoterapeuții specializați în terapie de cuplu de la Academia Imago) afirmă faptul că, în timp, după luni sau ani de conviețuire, când iubirea romantică dispare, femeia începe să deteste tocmai acele calități ale partenerului ei care au determinat-o să se îndrăgostească.Ei bine, acest pattern psihologic este amplificat la femeie și în relația ei cu omul de geniu care, acum realizezăc că o complexează intelectual, cultural și pentru că refuză să învețe, să fie dominată, îl abandonează .
Neliniştile metafizice, tanathofobia, luciditatea, interogaţiile, lipsa sensului ultim, accentele nihiliste sperie femeia, reduc atașamentul emoțional, o determină să abandoneze relaţia, chiar dacă nu există motive serioase legate de infidelitate conjugală, violenţă fizică, impotenţă sexuală, alcholism etc.
Pentru a-i salva stima de sine, inconştientul încearcă să îi construiască femeii mecanisme defensive, motive rationale, credibile, pentru despărţire.Din cauza faptului că a fost exploatată secole de-a rândul, că a fost tratată ca o fiinnță de mâna a doua, femeia are o frică atavică, inconştientă, genetică, de orice alteritate masculină care ar pute-o domina.
În concluzie, relația creatorului de geniu cu femeia este una tragică.Privită din exterior, această experiență dureroasă pare fascinantă, devine subiect de roaman, de filme artistice sau documentare, așa cum s-a întâmplat în cazul unor cupluri celebre. În mod paradoxal, tocmai această polaritate, această incompatibilitate structurală de a iubi, face posibilă ecuația creatoare a geniului, arta devenind un spațiu în care se consumă astfel de experiențe erotice ratate.
Ca ființă situată mental, psihologic în afara temporalității geniul întruchipează spiritul, ideea, în timp ce femeia reprezintă lumea simțurilor, realul . Acest lucru face ca iubirea dintre ei să nu durerze. Cei doi nu se pot cuprinde definitive unul pe celălalt fără să se frângă.
Pentru ca relația să fie posibilă, pentru a face loc iubirii, geniul trebuie să-și nege propria condiție, în timp ce femeia pentru a avea acces la el, trebuie să îi accepte momentele de solitudine, atipiile comportamentale, vidul, melancholia, întrebările și tăcerile.
Orice om atins de genialitate se detașează de lumea materială, se transcende pe sine, este mai mult spirit decât lut, în timp ce femeia este prin excelență preoteasa biologicului. Femeia vrea fericire, confort, în timp ce omul de geniu aduce involuntar neliniște. Ființa lui stă sub semnul dubitației, a înterogației, a melancoliei și a angoasei.
Geniul este mai degrabă compatibil cu suferința, decât cu liniștea, bucuria, veselia, oricum trecătoare, inesențiale, nedătătoare de sens, profunzime, creație.
Nefericirea geniului nu ține neaparat de faptul că este respins, părăsit de femeie, ci, de incapacitatea lui de a realiza această chenoză, această golire de harul lui, pentru a plonja în concretețea lumii.
„Luceafărul” nu este doar o banală poveste de iubire interzisă, ci o tematizare în cheie literară, a arhetipului omului de excepție, a separării ontologice dintre omul de geniu și arhetipul feminin legat de realitatea cotidiană, dintre absolut și contingent.
În fond, aceasta este eterna tragedie a omului de geniu: sfâșierea între nevoia de a fi iubit și neputința de a se abandona cu totul unei astfel de experiențe, care l-ar face să-și piardă esența. Însă faptul că în timpul vieții( unde oricum orice amor este efemer), este iubit doar în absență, va fi recompensat în posterioritate . Dacă omul de excepție, filosoful, scriitorul, artistul, poetul nu poate fi iubit toată viața, va fi iubit, așa cum genial spunea Nichita Stănescu, “toată moartea”.
Vasile Chira
Why is the Genius Considered Mad ?

A thorough engagement with so delicate a topic as the one announced in the present title would, properly speaking, demand a plunge into the nascent science of geniology, or at the very least a systematic treatment of its principal dimensions—namely: the causes of genius; whether the genius is born or becomes; the physiology of the prodigious brain; a taxonomy of genius; the psychological profile of the genius; genius and the shortcomings of psychology; genius and craniometry; the phenomenon of genius in the light of the neurosciences; the psychopathological forms that accompany deep thinking and hyper‑lucidity; genius caught between clinical labels and eccentricity; the biological condition of genius; melancholy as the fuel of becoming; the creative act as a dialogue between self and silence; genius and solitude; Emily Dickinson’s room, van Gogh’s sanatorium, and Kafka’s study; the perils of solitude—from isolation to alienation; post‑modern society and the demonisation of solitude; poetry and madness: why those with a lyrical sensibility walk with one foot in another world; on feminine genius; the relation between genius and sanctity; genius and religion; the metaphysics of genius; genius and ethics; genius and illness; the creative act and the tragic condition of the genius; genius and destiny; genius and madness; genius and suicide; genius and graphotherapy (healing through writing); genius and theodicy; the inner exile of the genius; genius and social isolation; creation as ecstatic abduction; the hostile attitude toward genius; genius and the social status quo; the condition of genius in post‑modernity, and so forth—topics that I shall, of course, be unable to exhaust within the compass of this essay.
Few philosophers have written at length on the phenomenology, anthropology, and metaphysics of genius, yet those who have—from Schopenhauer to Nietzsche, and from Nikolai Berdiaev to Otto Weininger and Emil Cioran—have done so with singular brilliance[1].
Arthur Schopenhauer, who devotes a special chapter to Genius in his philosophical masterpiece The World as Will and Representation, holds that the exceptional intellect is less enslaved to the will than that of ordinary mortals: “If the common man is composed of two‑thirds will and one‑third intellect, the genius, by contrast, possesses two‑thirds intellect and one‑third will.”[2]
Although the cognitive style of the genius is predominantly intuitive, the object of such knowledge is not particular things but rather the Platonic paradigms, the intelligible forms that manifest themselves in the sensible world: “To see the general in the particular at every moment is the very hallmark of genius; whereas the ordinary man recognises in the particular only the particular as such, inasmuch as it belongs to reality, the only sphere that interests him, namely, its relations to his will. The degree to which someone can not merely conceive the particular but directly discern in it something more or less general, rising to the utmost generality of the species, constitutes the criterion of his proximity to genius.”[3]
Those capable of perceiving and extracting the essence from things, beings, and what we call the world; who discern supreme truths; whose ends do not lie in what is personal and practical but in what is objective and theoretical,1 are exceedingly rare: “Such seriousness of the individual, who steps out of his own sphere and enters the domain of objectivity, is alien to human nature, unnatural—indeed, supernatural; yet only through it can a man be great, and consequently his creation is attributed to a genius that, being distinct from him, takes possession of him. For such a man, his plastic, poetic, or ideational works are ends in themselves; for others, they are means.”[4]
If the works of the merely talented quickly find admirers, the reception of the work of genius occurs belatedly owing to the public’s incapacity for apprehension: “The achievement of genius surpasses not only others’ capacity for labour but also their capacity for apprehension; hence they do not perceive it at once. Talent is like a marksman who hits a target inaccessible to others, whereas genius is like one who hits a target they cannot even see; accordingly, they learn of it only indirectly—that is, belatedly—and accept it without further verification.”[5]
Schopenhauer ventures even a somatic and anatomo‑physiological portrait of the genius: a high forehead, short stature, large brain, a cerebral system sharply distinguished from the ganglionic, a healthy stomach, a perfectly textured cerebral mass, and so forth.5 Part of these traits are inherited maternally, yet this genetic dowry from the mother is insufficient to generate the phenomenon of genius „unless, on the father’s side, it is complemented by a lively and passionate temperament, somatically expressed in unusual cardiac energy and, therefore, in the circulation of blood—especially toward the head. […] The fact that out of two brothers only one is a genius—ordinarily the elder, as was the case with Kant—is explained primarily by the circumstance that only at his procreation was the father in the vigour and passion of his years, even if the maternal contribution can likewise be impaired by unfavourable contingencies.”[6]
For Nikolai Berdiaev, the creative activity of genius, like the ascetic labours of the saint, presupposes renunciation of the world: “Upon the path of creative genius one must renounce the ‘world,’ must overcome the world, just as upon the path of sanctity. Yet the path of creative genius demands an additional sacrifice: it demands the sacrifice of security, of assured salvation. He who has embarked upon the path of creation, the path of genius, must forsake the tranquil haven of life, must relinquish the comfort of home, must abandon the secure ordering of his personality. Only he who knows creative ecstasy, who through it steps beyond the boundaries of the ‘world,’ is capable of such a sacrifice. Along the creative and genial path there is a departure from all shores. The path of sanctity is a hard road of heroic deed and requires an extraordinary spiritual force, a renunciation of the lower spheres of existence. Yet upon the path of sanctity there is assurance of one’s own order. Genius is in its essence tragic; it fits neither into the ‘world’ nor is it accepted by the world.”[7]
For Berdiaev, the genial condition is in fact a tension of the human spirit in its entirety, a form of resistance of the spirit to the necessities of this world. Genius adheres to an ontology as yet insufficiently elucidated by the official Church. Only an ontology centred upon the creative dimension of being could comprehend the unrest and the torment of the genius’s maladjustment to this world.
Genius possesses the creator like a demon, rendering him incapable of adapting to the exigencies of this world, which he deems superficial and devoid of ultimate meaning. Hence the tragic condition of the man touched by the wing of genius: “Genius knows moments of ecstatic beatitude, yet it knows neither peace nor happiness; it is always in tragic discord with the surrounding world. It is well known how sad is the fate of the geniuses. Even those whose lives have, externally speaking, taken a fortunate course—Goethe and Tolstoy, for example—were inwardly close to suicide and never knew an order free of danger.”[8]
Berdiaev draws a profound distinction between genius and talent: “Genius differs radically from talent; it has nothing to do with it. Genius is by no means a higher degree of talent: it differs qualitatively. Talent is a differentiated, specified gift that answers the requirements of distinct cultural forms. Talent is the property of the artist, the scientist, the public figure, and not of the human being as such. Genius means the union between a genial nature and a specific talent. A genial artist unites in himself a genial nature and an artistic talent. The nature of talent is not organic, not ontological, but functional. The nature of talent is not universal. Talent presupposes neither sacrifice nor predestination. Talent can realise more perfect objective values than genius. It contains adaptability to the demands of differentiated culture; in talent there is a kind of good fortune. Genius is, from the cultural standpoint, non‑canonical; talent is canonical. In genius there trembles the integral nature of the human spirit, its thirst for another existence. In talent there is incarnated the differentiated function of the spirit, adapted to the demand advanced by the world. A genial nature may burn itself out without having realised anything valuable in the world. Talent usually produces values and is esteemed. In talent there is moderation and measure; genius is always immoderate. The nature of genius is always revolutionary […] Talent belongs to ‘this world’; genius belongs to ‘another world.”[9]
Since the path of genius entails an “heroic sacrificial act” and a creative ecstasy no less profound than mystical ecstasy, Berdiaev proposes supplementing the cult of sanctity with a cult of genius. Just as sanctity is given to man in potency, so genius exists latently within every divine form. As we recognise the will to sanctity as a religious imperative and goal, so must we recognise the will to genius, all the more so since genius is, above all, a will that strives toward an existence to which ordinary mortals have no access. Genius is a special revelation of the imago Dei in the human being, a disclosure of humankind’s creative dimension, which pertains to the other world.
In conclusion, the genial life is, for the Russian philosopher, an assumption of a monastic becoming in saeculo, entailing renunciation, disquiet, sadness, poverty, and tragic sacrifice.
Setting genius and sanctity face to face, Cioran accords greater credit to the former, owing to the metaphysical utilitarianism, the profit‑seeking of the saint, as opposed to the genius whose suffering, born of his inability to integrate into the world, is devoid of any soteriological interest and therefore infinitely more heartrending: “For a genius, the absolute coincides with an inner demon; the saint situates it not only outside himself but beyond, at an infinite distance from the psychological absolute of genius. A saint would be incomparably more interesting than a poet if the acts of his life were referred to nothing, if he made abstraction of the love of God. Sanctity as the uselessness of the heart. But, unfortunately, it is nothing but a transcendent utilitarianism. Saints are more banal than poets, although they perform acts more extraordinary than they. To be mad in the name of something is not such a great matter. Do not all saints appeal to love and suffering in order to excuse their follies? Poets appeal to nothing and no one. In the greatest detachment, a saint is a citizen compared with a poet in the most vulgar circumstance. The genial detachment from the world is more heartrending. Thus chance is the only answer to the inner demon. A Baudelaire rivals Saint John of the Cross, and a saint in embryo, like Rilke, rivals any saint whatsoever.”[10]
Both genius and sanctity, in Cioran’s view, lie under the sign of a shared tragic impulse whose secret motive is a dose of self‑destruction: “Genius is a tragedy without criteria and without scruple. In comparison, sanctity is a tragedy in a sure and practical formula. Yet at the root of both lies a secret impulse toward self‑destruction. Whoever does not discern, behind all limit‑forms of the spirit, such an impulse understands nothing of its risks.”[11]
The more a person suffers, the more lucid he becomes and the deeper his grasp of the mystery of being. “Man can be essential only in unhappiness,” Cioran writes in The Book of Delusions.
When we speak of great philosophers, writers, artists, or scientists, we confront a paradox: How is it possible that exceptional personalities who have shaped the cultural, artistic, and scientific destiny of humanity should flout social norms and lead lives of self‑imposed isolation? Why do geniuses exhibit “bizarre” behaviour? How are we to understand this schizophrenia between normality and exceptionality?
It is well known that from Diogenes the Cynic to Nietzsche, from Mozart to Tesla, from Newton to Eminescu, from Emily Dickinson to Virginia Woolf, from van Gogh to Einstein, and from Schopenhauer to Cioran, most men and women of genius—philosophers, writers, composers, artists, or scholars—were categorized by their “normal” contemporaries as eccentric, isolated, odd, or even mad.
Such atypical behaviours were noted as early as antiquity. The Stoic philosopher Lucius Annaeus Seneca, citing Aristotle’s now‑lost treatise On the Tranquillity of the Soul, observes: Nullum magnum ingenium sine mixtura dementiae fuit (“There has been no great genius without a touch of madness”).
Throughout history, the myth of the mad genius has stirred the interest of scientists, psychiatrists, clinical psychologists, anthropologists, and others, so much so that some have proposed that in the case of these exceptional creators we should speak not of “biographies” but rather of “pathographies.”
The reasons why geniuses display behaviours perceived as “strange” or different from those of ordinary people are manifold. Those intellectually and creatively endowed tend to rely on divergent thinking—the ability to produce original, unconventional ideas—which can make their way of speaking, living, behaving, or interpreting the world appear at odds with social, ethical, or religious norms. Their heightened emotional sensitivity renders them more vulnerable to pain, conjugal betrayal, trauma of all kinds, but also more receptive to beauty, sensuality, and sexuality, exposing them to contradiction and inner turmoil. Depression—often provoked by the deplorable human condition, suffering, illness, disappointment, the absence of meaning in the world, lucid reflection, hyper‑reflexivity, and melancholy—may also form part of the psychic metabolism of the genius.
In the end, life is not lived but suffered. Hence the revelatory words of great creators on pain and illness: “Pain always seeks causes, whereas pleasure inclines to stay put and not look back” (Nietzsche); “We, limited men with boundless spirit, are born only for suffering and joy, and it could almost be said that the chosen receive joy only through suffering” (Beethoven); “Leaving aside that we possess no precise notion of health, no one has proved that man is naturally meant to be cheerful. Indeed, by virtue of possessing consciousness, man is already, in relation to a donkey or a crab, a sick animal. Consciousness is a disease” (Unamuno); “At the origin of every moral reform, of every transmutation of values, there is always a small physiological mystery, a dissatisfaction of the flesh, an unrest, an anomaly” (André Gide); “We die only after exhausting all sufferings, so that the thick grass of eternal life, the luxuriant grass of fertile works, might grow” (Proust); “Illness is not only co‑extensive with human existence; it is what is most human in man; it is a state infinitely superior to health, a value in the strict sense” (Thomas Mann); “The illness that incites to creation is health of a higher order” (Blaga); “A man who has the cursed and inexhaustible privilege of being able to suffer absolutely and incessantly can dispense for the rest of his life with books, people, ideas, and any kind of information, since the mere fact of suffering is sufficient to dispose him to continuous meditation; it contains within itself enough reserves to render all external contributions useless” (Cioran).
The history of the spirit is, at bottom, a history of illness. Syphilis, bipolar disorder, obsessive–compulsive conditions, or epilepsy have accompanied—and, it seems, in certain cases fertilised—genius and creation. Many of the geniuses of world literature and art suffered from syphilis: Charles Baudelaire, Alphonse Daudet, Paul Gauguin, Jules de Goncourt, Guy de Maupassant, E. T. A. Hoffmann, Alfred de Musset, Gérard de Lairesse, Henri de Toulouse‑Lautrec, to name but a few. Vincent van Gogh experienced manic‑depressive psychosis. Dostoevsky had ecstatic epilepsy. Isaac Newton, Albert Einstein, George Orwell, Mozart, and Hans Christian Andersen were likely on the autism spectrum. Beethoven and Goya suffered deafness, which in turn may induce paranoia, anxiety, and violence. Edgar Allan Poe had bipolar disorder. Nietzsche and Eminescu spent their final years in delirium[12].
The relationship between genius and madness enjoyed vogue during the Romantic period, in Symbolist poetry (Baudelaire, Macedonski, and—among us—others), and in modernity (Mallarmé, Valéry), nourished by the writings of Schopenhauer, Nietzsche, or the doctor and phrenologist Cesare Lombroso. In his book Genio e follia (1864) Lombroso claimed that genius is a special form of madness, frequently accompanied by psychic and somatic anomalies.12 To substantiate his thesis, the Italian physician identified through history a series of outstanding personalities who allegedly suffered from this syndrome: Alexander the Great, he argued, was a man of short stature; Socrates had a snub nose and an unprepossessing visage; Giotto suffered from rickets; Kant possessed an abnormally developed left parietal bone; the Apostle Paul had epilepsy; Gérard de Nerval was manic–depressive; Luther and Christopher Columbus were megalomaniacs; Voltaire and Molière were melancholic, and so on. Such assertions, needless to say, must be taken cum grano salis, especially as they have been partly refuted by later research.
We must nonetheless concede that the Romantic vision of the mad genius contains a kernel of truth, if we read the biographies and analyse the productions of the great creators, whether in literature, art, or philosophy. Evidently, mental alienation does not automatically entail genius—psychiatric hospitals are full of patients devoid of genius—yet mental illness can often be provoked by uncommon lucidity, as in the cases of Nietzsche or Eminescu, by compassion, anxiety, insomnia, regrets, inner contradictions, complexes, fears, unanswered questions, addictions, and so forth. All these presuppose great sensitivity, and hypersensitivity is a major condition of genius. For this reason, it appears that mental illnesses are more frequent among geniuses than among the general population (Ernst Kretschmer, Geniale Menschen, 1931).
The American researcher Kay Jamison, in her study Touched with Fire: Manic‑Depressive Illness and the Artistic Temperament (1993), concluded that among the artists she investigated the incidence of affective disorders was 10–30 times higher than in the general populace. Researchers at the University of California likewise found that 8 percent of those suffering from bipolar disorder are artists or writers.
An Icelandic study published in Nature Neuroscience confirmed the link between creativity and genetic factors that also increase the risk of certain psychiatric disorders such as bipolar disorder or schizophrenia. Examining a sample of 86,000 Icelanders, the researchers demonstrated that among persons of high creative potential the risk of developing schizophrenia or a bipolar disorder is twice as high.
Researchers concluded that creative individuals share a gene with persons suffering from psychosis or depression. This gene, dubbed by Dr Szabolcs Keri neuregulin I, is frequently associated with mental illness, especially schizophrenia. More specifically, the dopaminergic system of creative individuals resembles that of schizophrenics. Swedish researchers at the Karolinska Institutet found that, in comparison with less creative subjects, highly creative people possess a lower number of D2 receptors in the thalamus—just like schizophrenics.
Writers, composers, philosophers, and artists are prone to anxiety states, bipolar disorders (psychoses), schizophrenia, clinical depression, and various addictions. A study published in the Journal of Psychiatric Research by Swedish scientists at the Karolinska Institutet reveals that among writers the predisposition to suicidal ideation is twice as high as among ordinary people.[13]
Conservative sociologists and anthropologists, mindful of contemporary deconstructionist tendencies—“cancel culture,” “woke” ideologies, and the like—argue that associating geniuses with abnormality, mental pathologies, and suicidal thoughts is a concerted attempt to discredit people of the spirit. Others invoke envy, fear of the unknown, or a tacit hostility toward the lucid man who exposes to his fellows the chains that bind them in Plato’s cave. The genius is a mirror in which petty, limited people behold their own impotence, intellectual inadequacy, and lack of access to the spirit; to preserve self‑esteem, they affix labels and declare incomprehensible persons mad, heretical, apostate.
On the other hand, we cannot deny that a significant number of creative personalities, artists, writers, and philosophers have “chosen the night,” to quote the title of a book devoted to geniuses who resorted to suicide: Petronius, van Gogh, Walter Benjamin, Paul Celan, Ilarie Chendi, Gilles Deleuze, Sergei Yesenin, Romain Gary, Ernest Hemingway, Yasunari Kawabata, Heinrich von Kleist, Arthur Koestler, Gherasim Luca, Vladimir Mayakovsky, Klaus Mann, Veronica Micle, Yukio Mishima, Florin Mugur, Alexandru Odobescu, Cesare Pavese, Dragoș Protopopescu, Ion Stratan, Urmuz, Ilarie Voronca, Otto Weininger, Virginia Woolf, and many others.
Neurological studies have shown that geniuses exhibit atypical connectivity between the cerebral hemispheres, hyper‑activity in the “default mode network,” which is involved in introspection, imagination, and creativity, and a special capacity to associate distant ideas. Genetically, certain variations of the enzyme catechol‑O‑methyltransferase (COMT) and of the dopamine receptor gene DRD4 correlate with divergent thinking and the ability to generate original ideas.
Nor should it be ignored that persons endowed with deep, abstract, original thought—counter‑current to social, ethical, and religious norms—are often misunderstood by ordinary people, which may lead to isolation and anxiety. Rebels by nature, geniuses adapt with difficulty to standardized educational systems and institutions (school, workplace), accentuating their “deviant” behaviour and thus reinforcing in average people the sense of being in the presence of bizarre, pathologically afflicted beings.
Philosophers, artists, composers, writers, and poets who think deeply—who reflect on the origin of the world, on the nature of a creative agency, on life, death, meaning, absurdity, freedom, truth—can reach states of existential crisis, depression, rejection of conventions. Original thought presupposes precisely the rupture from conventions and illusions, which sooner or later becomes visible on the behavioural level.
In the case of genius, then, we are dealing not only with neurodivergence and psychic fragility but also with a structural, intellectual, cognitive, logical, and emotional incommensurability between the genius’s inner complexity and the epidermal external reality.
What is certain is that the genius, consciously or unconsciously, detaches himself from the dull world, from banal everydayness, from what might be called the stultosphere, and withdraws into his own psycho‑spatio‑temporal bubble precisely in order to give free rein to his creative imagination, to animate new fictional universes, to bring from the intelligible realm into the sensible world new ideas, novels, poems, symphonies, fugues, quartets, oratorios, visual and auditory works, philosophical concepts, scientific theories, and so on. Ultimately, one cannot think, one cannot give birth to a world, without breaking away from the old world that hosts and yet imprisons one.
The genius is a sacred, inextinguishable fire that, to preserve its combustion, must leave the waters of this world, the damp, fire‑proof forests of the polloi (Gr. hoi polloi = the crowd, the multitude). Only by escaping the tumultuous noise of the world can he hear the whispers of essence. A great literary, philosophical, artistic, or scientific work never arises from unmediated interaction with the world, from immersion in its swamps, but from rupture with it—from auto‑exile into the geography of the interior, from the exploration of the galaxies of the spirit.
This escape from monotonous, vulgar, inessential daily life—from the domestic and conjugal carceral environment—in order to abandon oneself to great creation is caught by several great writers and philosophers: “[Creation presupposes] a departure from banality” (Heidegger); “Creation is incompatible with normal life” (Emil Cioran).
We are not dealing with flight born of disdain for the masses but with an ontological necessity. The genius renounces being seen precisely in order to be able to see; he avoids becoming for the sake of non‑being, so that, from one observed, he may become an observer. Isolation is not the weakness or defeat of the genius but his „becoming in being,” for to be a true creator means to dwell in another world, to be a citizen of the Metaphysical States, of the Republic of the Spirit.
Throughout literary history there is a sacrality, an archetypal image of the closed room: Franz Kafka wrote at night, in his silent room; Marcel Proust lined the walls of his bedroom with cork so as not to be disturbed by the outside world; Henry David Thoreau fled to the woods, building a cabin at Walden; Cioran was happiest when, in the 1940s, he shut himself alone in a Paris hotel room and committed his thoughts to paper, becoming thus “the secretary of his own sensations.”
The interior exile of the high‑calibre creator is today all the more necessary as the noise of the world intensifies, as connectivity becomes instantaneous, as the image is prized and exposure valued. Under the reign of TikTok exhibitionism, where everyone has his own publishing house and television channel (Facebook, X, Instagram, and so forth) for displaying subjective trivialities, the seclusion of the philosopher, writer, or artist is more justified than ever. I am not speaking of a definitive disappearance from the public sphere but of a withdrawn presence, an exile that becomes a sacred space for observing the world, an isolation capable not of burying but of resurrecting. The creator’s exile is not a refusal of the world but a method of recreating it from the ground up; it is a form of cosmogony of the self and a cosmology of the mundane.
Solitude is not a loss but a revelation of one’s own ipseity, a gateway to the private abyss and to the trans‑cosmic absolute.
Beyond Freud’s personal psychic unconscious and Jung’s collective unconscious of archetypes, there exists an existential, ontological, metaphysical unconscious—call it spiritual. It is that intelligence, that instinct that helps one not to fail as a being but, on the contrary, urges one to eternalise oneself, whether in the logical, divine space of the Kingdom of God (for those capable of staking on such religious soteriological narratives) or here on earth, in the Kingdom of Posterity.
No one’s tombstone will record how many holidays he spent in Dubai, how many bottles of champagne he drank, how much caviar he ate, with how many people he intertwined the rays of his being, or how many luxury cars he drove. The memory of such consumers—apostles of pleasure, champions of the ephemeral, bourgeois ensconced in the delights of the moment—vanishes from history irrevocably as soon as the priest utters their name in the funeral litany (“For the soul of the servant of God X, let us pray to the Lord!”).
The trace a man leaves in this fleeting world, his spiritual dowry, is found in archives, libraries, and academies: his cultural and spiritual deeds God inscribes on the ledger of the spirit.
Jesus of Nazareth—not only a figure endowed with sacred attributes but also a genius and philosopher in the mundane dimension of His nature—admonishes people in one Gospel “not to lay up treasures on earth but in heaven, where neither moth nor rust consumes and thieves do not break in and steal.”
The most intelligent, cultured, and lucid among mortals—writers, philosophers, artists, scientists—have arrived at the conclusion that life lacks any meaning. One may, of course, live in pursuit of a career, family dedication, travel, religious commitment, or the quest for salvation, yet all these are regarded as subordinate meanings. If there nevertheless exists a superior subordinate meaning, it is creation in all its forms. The creator is the faithful witness, the secretary of this mysterious and absurd cosmic coherence, of this blend of abjection and sublimity we call the world.
I wrote somewhere years ago that “the genius is the being who keeps watch for us when God sleeps.” I continue to believe I did not exaggerate, if I consider the sensitivity, demiurgic spirit, cognitive and emotional intelligence, cosmic sense, culture, and intuition of the genius. It is perfectly logical that a man called to substitute for transcendence, to keep vigil when it rests, should possess qualities and abilities surpassing the noetic, cognitive, emotional, and creative powers of ordinary people.
Accordingly, in the equation of a genial becoming we should find, among other things: cognitive intelligence, ultrasensitivity, extraordinary imagination, a melancholic temperament predisposed to reflection, penetrating intuition, metaphysical sensitivity, a tendency to withdraw from the world—thereby attracting the label of odd or “mad” from those around him—freedom of thought, critical spirit, a rebellious nature, aesthetic sensitivity, emotional and spiritual intelligence, empathy, a metaphysical organ, a cosmogonic sense, an eschatological sense, historical sense, an obsession with theodicy, a sense of the world’s evanescence, musical sense, polyphonic sense, lyrical sensitivity, a sense of the grotesque, of the sublime, of the absurd, the capacity to apprehend the human and cosmic comedy, stylistic force and unity, casuistic sense, architectonic sense, pictorial sense, dramaturgic sense, and so on.
The genius is an ontograph, an ontodensiometer that discerns with mathematical precision all the spiritual maladies of the world, all political and geopolitical, religious, social, or historical cancers, the metabolism of human beings and of a possible transcendent and personal creator (let us recall that Hegel was called “God’s secretary”), an ontoseismograph registering all the tectonic movements of being[14].
In continuity with the attributes of the transcendent creative instance—of Nature—the vocation of every human being is to model himself and to model the world, as Giovanni Pico della Mirandola sublimely asserted in De hominis dignitate, where he imagines God addressing man in these words: “We have given you, Adam, no fixed dwelling place, no visage proper to yourself, nor any special function, in order that the dwelling, visage, and function you shall choose you may have and possess through your own judgement and decision! For the other creatures, their nature is defined within laws we have laid down. But you, constrained by no limits, shall determine your nature according to your own free will. We have placed you at the world’s center so that from there you may more easily behold what the world contains. We have made you neither heavenly nor earthly, neither mortal nor immortal, so that, as a free and sovereign shaper and moulder of yourself, you may fashion yourself in the form you shall have preferred.”
If the ordinary man is thus summoned by the divinity to such dignity, all the more is the role and responsibility of the genius enhanced. When it comes to the exceptional man, Adam of the spirit—who, unlike the primordial man, Adam of the species, invested by divinity with His image, has from the outset received the seal of likeness in act, not merely in potency—we ought, then, to put entirely different words in the mouth of the divinity than those used by the precocious genius of the Italian Renaissance. In any case, these are the words I should place in God’s mouth when He addresses the man of genius: “O genius, masterpiece of My creation, I did not fashion you merely in My divine image, as I did the other earth‑born creatures; I set upon you from the beginning the seal of likeness to Me, that you might carry forward My creative work. Whereas I formed your fellows only on the sixth day, I have conceived and shaped you in every moment of My being, that you might be contemporary with the cosmic time of all creatures and with My eternity. I alone have created you from the very essence of My divinity. From My halo I have torn trails of light with which I have crowned your brow, and tears of fire have fallen from My eyes into your heart. You are My terrestrial shadow, the golden pillar through which the lightning of My infinity flows! I did not make you from the outset a saint, philosopher, writer, painter, artist, or scientist; rather, in a moment of melancholy the flint of My countenances struck a spark within your soul that will help you become whatever you desire. I authorise you to enchant the world with your creation, to rebuild the universe in imagination, to play with the moon and the sun, to gather the stars in a basket like so many yellow apples and distribute them to My children of clay. All that is Mine is also yours—save for a single gift I cannot bestow upon you in this life: happiness. Misfortune, sorrow, and suffering are the price you pay for immortality, for likeness to Me, yet they are also the leaven that makes rise the immaterial bread of your creation with which you will feed the souls of earthlings hungry for spirit[15].
It is both a blessing and a curse to bear the heavy halo of exceptionality, to replace the presidency of the world’s nothingness, to stand as the lightning‑rod of infinity! It is by no means easy, as Weininger says, to hold the entire world upon one’s shoulders like Atlas.
It is true that geniuses display behavioural fissures and are struck by all kinds of psychic, even mental maladies more often than the common multitude, but ontologically, transcendentally, anthropologically speaking, it could hardly have been otherwise. In the words of a character from one of my novels: „When God puts His hand on your head, He presses down as well!”
By endowing a handful of beings with divine attributes, God reveals Himself to be right‑wing—a capitalist of the spirit. Through such an arbitrary measure the Deity both offends and humiliates the masses of ordinary people, while at the same time doing them an infinite kindness, depriving them of the cosmic vertigo, the storms of questioning, the anguish, the existential venom for which even vipers envy them.
With regard to the human condition and its ultimate level, I asked myself as early as adolescence: „What is the use of owning a skeleton, an ontological machine for manufacturing excrement, if one has not been touched by the wing of genius?”
I later understood that there is no sadness greater than not to possess genius, and no suffering deeper than to bear it.
Vasile CHIRA
[1] See Vasile Chira, Despre geniu și alte eseuri (Bucharest: Eikon, 2019).
[2] Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, vol. II, trans. Radu Gabriel Pârvu (Bucharest: Humanitas, 2012), 402.
[3] Ibid.,405.
[4] Ibid., 411.
[5] Ibidem,p.418.
[6] Ibidem,p.419-420.
[7] Nikolai Berdiaev, Sensul creației, trans. Anca Oroveanu, pref. Andrei Pleșu (Bucharest: Humanitas, 1992), 167.
[8][8] Ibidem,p.169.
[9] Ibidem, p.170.
[10] Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, 4th ed. (Bucharest: Humanitas, 2001), 76–77.
[11] Ibidem, p.77.
[12] See “Despre genialitate și maladie,” in Vasile Chira, Despre geniu și alte eseuri, 53–55.
[13] Ibidem, p.57.
[14] Ibidem, p.12-13.
[15] Ibidem, p.62-63).
De ce omul de geniu este considerat nebun ?

Aprofundarea unui subiect sensibil precum este cel enunțat în titlul de față ar necesita de fapt o plonjare în știința geniologiei sau în orice caz o tematizare a principalelor aspecte legate de acest fenomen și anume: Cauzele genialității, Omul de geniu se naște sau devine ?, Fiziologia creierului genial, Taxonomia genialității, Profilul psihologic al geniului, Genialitatea și eșecul psihologiei, Geniul și craniometria, Fenomenul genialității și neuroștiințele, Formele psihopatologice asociate cu gândirea profundă și hiperluciditatea, Genialitatea între etichete clinice și excentricitate, Condiția biologică a genialității, Melancolia: combustibilul devenirii geniale, Actul creator ca dialog între sine și tăcere, Genialitate și solitudine, Camera lui Emily Dickinson, sanatoriul lui van Gogh și biroul lui Kafka, Pericolele solitudinii. De la izolare la alienare, Societatea postmodernă și demonizarea solitudinii, Poezia și nebunia: de ce oamenii cu simț liric pășesc cu un picior în altă lume, Despre geniul feminin, Raportul dintre genialitate și sfințenie, Genialitate și religie, Metafizica genialității, Genialitate și etică, Genialitate şi maladie, Actul creator și condiția tragică a geniului, Genialitate și destin, Genialitate și nebunie, Genialitate și suicid, Genialitate și grafoterapie( vindecarea prin scris), Genialitate și teodicee, Exilul interior al geniului, Genialitate și izolare socială, Creația ca rapt extatic, Atitudinea ostilă faţă de geniu, Geniul și status quo-ul social, Condiția geniului în postmodernitate etc., aspecte pe care nu voi reuși evident să le acoper în acest text.
Despre fenomenologia, antropologia și metafizica geniului nu au scris foarte mulți filosofi, însă cei care s-au aplecat asupra acestui subiect, de la Schopenhauer la Nietzsche și de la Nikolai Berdiaev, la Otto Weiningher sau Emil Cioran au făcut-o magistral[1].
În opinia lui Arthur Schopenhauer, care în capodopera lui filosofică ”Lumea ca voință și reprezentare ” a dedicat un capitol special Geniului, intelectul omului de excepție este mai puțin supus voinței decât cel al oamenilor obișnuiți:” dacă omul obişnuit este alcătuit din două treimi voinţă şi o treime intelect, geniul are, în schimb, două treimi intelect şi o treime voinţă”[2].
Deși maniera cognitivă a geniului este preponderent intuitivă, obiectul acestui tip de cunoaştere nu-l constituie lucrurile particulare, ci paradigmele platoniciene ,inteligibilul care se exprimă în lumea sensibilă: ”A vedea mereu generalul în particular este tocmai trăsătura fundamentală a geniului; pe când omul obişnuit recunoaşte în particular tot particularul ca atare, întrucât, luat doar ca atare, acesta aparţine realităţii, singura care prezintă pentru el interes, adică are relaţii cu voinţa lui. Gradul în care cineva e în stare nu doar să conceapă lucrul particular, ci şi să vadă de-a dreptul în acesta ceva mai mult sau mai puţin general, urcând până la nivelul maxim de generalitate a speciei, constituie criteriul apropierii lui de geniu”[3].
E adevărat oamenii capabili să perceapă şi să extragă esenţialul din lucruri, din fiinţe şi din ceea ce numim lume, să deceleze adevărurile supreme , oamenii a căror scopuri nu constau în ceea ce e personal şi practic, ci în ceea ce este obiectiv şi teoretic, sunt extrem de rari:”O asemenea seriozitate a individului, care iese din sfera lui proprie şi intră în domeniul obiectivului, este ceva străin naturii umane, ceva nefiresc; de fapt, supranatural; totuşi, doar datorită ei un om este mare şi, în consecinţă, creaţia lui este atribuită unui geniu care, fiind diferit de el, îl ia în posesie. Pentru un astfel de om, operele sale plastice, poetice sau ideatice sunt scopul, pentru ceilalţi, mijlocul”.[4]
Dacă lucrările omului talentat îşi găsec imediat admiratori ,recepatrea operei geniale are loc tardiv , datorită incapacităţii de aprehensiune a publicului :”performanţa geniului nu depăşeşte numai capacitatea de muncă, ci şi aprehensiunea celorlalţi; aşa se face că aceştia n-o sesizează imediat. Talentul seamănă cu un trăgător care nimereşte o ţintă inaccesibilă celorlalţi, iar geniul cu unul ce nimereşte o ţintă până la care ei nici nu pot vedea măcar; ca atare, ei capătă doar indirect, adică târziu, informaţii despre acesta şi le acceptă chiar fără să le mai verifice”[5].
Schopenhauer încearcă să facă şi un portret somatic, anatomo-fiziologic al geniului: frunte înaltă, statură mică, creier mare, sistem cerebral bine delimitat de cel ganglionar, stomac sănătos, textura masei cerebrale perfectă etc.Parte dintre aceste trăsături sunt moştenite pe linie maternă însă această zestre genetică de la mamă nu este în măsură să genereze fenomenul geniului ”dacă nu i se adaugă din partea tatălui un temperament vivace şi pasional, reprezentat din punct de vedere somatic sub forma unei neobişnuite energii cardiace şi, prin urmare, a circulaţiei sangvine, mai ales în direcţia capului.[…] Faptul că din doi fraţi doar unul are geniu, iar atunci, de obicei, cel mai în etate, aşa cum a fost, de exemplu, cazul lui Kant, se explică în primul rând prin aceea că numai la procrearea lui, tatăl a fost la vârsta vigorii şi a pasionalităţii, chiar dacă şi cealaltă condiţie, de origine maternă, poate fi alterată de circumstanţe nefavorabile.”[6].
După Nicolai Berdiaev, activitatea creatoare a geniului, asemenea nevoințelor ascetice ale sfântului, presupune renunțarea la lume:” Pe calea genialităţii creatoare trebuie sa te lepezi de „lume”, să înfrângi lumea, ca şi pe calea sfinţeniei. Dar calea genialităţii creatoare mai cere şi o altă jertfă, ea cere jertfirea situaţiei sigure, a mântuirii asigurate. Cel care a păşit pe calea creaţiei, pe calea genialităţii, trebuie să sacrifice limanul liniştit al vieţii, trebuie să renunţe la tihna căminului său, trebuie să renunţe la rânduirea sigură a personalităţii sale. De acest sacrificiu e capabil numai cel care cunoaşte extazul creator, care iese prin el dincolo de graniţele „lumii”. Pe calea creatoare şi genială are loc îndepărtarea de orice ţărmuri. Calea sfinţeniei este o cale grea a faptei eroice şi necesită o neobişnuită forţă spirituală, lepădarea de sferele inferioare ale existenţei. Dar pe calea sfinţeniei există siguranţa propriei rânduieli. Genialitatea este în esenţa ei tragică, ea nu încape în „lume” şi nu este primită de lume”[7].
După Nocolai Berdiaev, condiția genială este de fapt o încordare a spiritului integral al omului,o formă de rezistență a spiritului uman faţă de necesitatea acestei lumi . Genialitatea ține de o ontologie încă insuficient deslușită de Biserica oficială .Numai o ontologie axată pe dimensiunea creatoare a ființei ar putea înțelege neliniștea și chinul inadaptării geniului la această lume.
Genialitatea posedă creatorul ca un demon, îl face incapabil de adaptare la exigențele acestei lumi pe care le consideră superficiale și lipsite de un sens major. De aici condiția tragică a omului atins de aripa genialității:”Genialitatea cunoaşte momente de beatitudine extatică, dar nu cunoaşte pacea şi fericirea, se află întotdeauna în tragică dezbinare cu lumea înconjurătoare. Se ştie prea bine cât de tristă este soarta geniilor. Chiar şi aceia a căror viaţă a avut, din punct de vedere exterior, un curs fericit, ca de exemplu Gothe şi Tolstoi, au fost interior aproape de sinucidere şi n-au cunoscut o rânduială lipsită de primejdii”[8].
Berdiaev face o analiză profundă a fenomenului genialității, remarcând înainte de toate difernța radicală dintre genialitate și talent: ” Genialitatea se deosebeşte radical de talent, ea nu are nimic de a face cu el. Genialitatea nu este nicidecum o treaptă superioară a talentului – ea se deosebeşte calitativ de talent. Talentul este un dar diferenţiat, specificat, care răspunde cerinţelor formelor distincte ale culturii. Talentul este proprietatea artistului, omului de ştiinţă, personalităţii publice şi nu omului ca atare. Geniul înseamnă uniunea dintre o natură genială şi un talent specific. Un artist genial reuneşte în sine o natură genială şi un talent artistic. Natura talentului nu este organică, nu este ontologică, ci funcţională. Natura talentului nu este universală. Talentul nu presupune sacrificiu şi predestinare. Talentul poate realiza valori obiective mai desăvârşite decât genialitatea. El conţine adaptabilitatea la cerinţele culturii diferenţiate, în el există norocire. Genialitatea este din punctul de vedere al culturii necanonică, talentul este canonic. In genialitate freamătă natura integrală a spiritului uman, setea lui de altă existenţă. In talent se întrupează funcţia diferenţiată a spiritului , adaptată la cerinţa avansată de lume. Natura genială poate să ardă şi să se consume fără să fi realizat nimic valoros în lume. Talentul produce de obicei valori şi este preţuit. In talent există moderaţie şi măsură. Genialitatea este întotdeauna nemăsurată. Natura genialităţii este întotdeauna revoluţionară[…] Talentul este al „astei lumi”. Genialitatea aparţine „altei lumi”[9].
Devreme ce calea genialităţii presupune un “act eroic sacrificial” şi un extaz creator cu nimic mai prejos și mai profund decât extazul mistic, Berdiaev propune întregirea cultului sfinţeniei prin cultul genialităţii.Asemenea sfințeniei care este dată omului în potență și genialitatea există într-o stare latentă,neactivată în orice chip al lui Dumnezeu. După cum recunoaștem voinţa de sfinţenie ca un imperativ și un scop religios la fel trebuie să recunoaștem şi voinţa de genialitate cu atât mai mult cu cât genialitatea este întâi de toate voinţă care tinde spre o existență superioară la care muritorii de rând nu au acces. Genialitatea este o revelare specială a chipului şi asemănării lui Dumnezeu în ființa umană ,o dezvăluire a dimensiunii creatoare a omului, care aparține celeilalte lumi.
În concluzie, viaţa genială este pentru filosoful rus , o asumare a unei deveniri monastice în „lume” , care presupune renunțare,neliniște,tristețe,sărăcie și sacrificiu tragic.
Punând faţă în faţă genialitatea cu sfinţenia ,Cioran acordă mai mult credit celei dintâi, din cauza utilitarismului metafizic, a profitorismului de care dă dovadă sfântul, în raport cu geniul a cărui suferinţă, dată de neputinţa integrării în lume, este în afara oricărui interes soteriologic,fiind ,prin urmare, infinit mai sfâşietoare:“Pentru un geniu, absolutul coincide unui demon lăuntric; sfântul îl plasează, nu numai în afară, dar dincolo, la o distanţă infinită de absolutul psihologic al genialităţii.Un sfânt ar fi încomparabil mai interesant decât un poet dacă actele vieţii lui nu le-ar raporta la nimic,dacă ar face abstracţie de iubire de Dumnezeu.Sfinţenia ca inutilitate a inimii.Dar ea nu este, din păcate, decât un utilitarism transcendent.Sfinţii sunt mai banali decât poeţii, desi fac fapte mai extraordinare decât ei. A fi nebun în numele a ceva nu e mare lucru. Nu apelează toţi sfinţii la iubire şi la suferinţă pentru a-şi scuza nebuniile?Poeţii nu fac apel la nimic şi la nimeni .În detaşarea cea mai mare, un sfânt este un cetăţean, faţă de un poet în cea mai vulgară împrejurare.Inaderenţa genială la lume este mai sfâşietoare.Şi astfel, hazardul este singurul răspuns demonului interior.Un Baudelaire rivalizează cu Sfântul Ioan al Crucii, şi un sfânt în germene, ca Rilke, cu nu importă care sfânt”[10] .
Atât genialitatea, cât şi sfinţenia stau, în opinia lui Cioran, sub semnul unui tragism care are drept mobil secret o doză de autodistrugere:„Genialitatea este o tragedie fără criterii şi fără scrupul.Faţă de ea sfinţenia este o tragedie în formulă sigură şi practică.Totuşi amândurora le stă la bază o pornire secretă de autodistrugere .Cine nu discerne în dosul tuturor formelor de limită ale spiritului o astfel de pornire, nu înţelege nimic din riscurile acestuia” [11].
Cu cât omul suferă mai mult,cu atât devine mai lucid şi înţelege mai mult din misterul fiinţei. “Omul nu poate fi esenţial decît în nefericire” scrie Cioran în Cartea amăgirilor.
Când vorbim despre mari filosofi, scriitori, artiști sau oameni de știință, ne aflăm în fața unui paradox: cum este posibil ca personalități de excepție care au configurat destinul cultural, artistic și științific al omenirii să sfideaze normele sociale, să trăiască în izolare autoimpusă ? De ce geniile au un comportament „bizar”? Cum putem înțelege această schizoidie dintre „normalitate” și excepționalitate?
Este îndeobște cunoscut faptul că de la Diogene Cinicul, la Nietzsche, de la Mozart la Tesla, de la Newton la Eminescu, de la Emily Dickinson, la Virginia Woolf, de la Van Gogh la Einsten și de la Schoopenhauer la Cioran, cei mai mulți dintre oamenii de geniu, fie ei filosofi, scriitori, compozitori, artiști sau savanți, au fost catalogați de către semenii lor “normali ”, ca fiind excentrici, izolați, ciudați sau chiar nebuni.
Astfel de atipii comportamentale ale oamenilor de excepţie au fost sesizate încă din antichitate.De pildă, filosoful stoic Lucius Annaeus Seneca citând tratatul lui Aristotel „De Tranquilitate animae“, noteză:Nullum magnum ingenium sine mixtura dementiae fuit (Nu a existat nici un mare geniu fără un amestec de nebunie )
De-a lungul istoriei, mitul geniului nebun a suscitat interesul oamenilor de știință, medici psihiatri, psihologi clinicieni, antropologi etc. încât unii dintre ei au propus la un moment dat ca în cazul acestor creatori de excepție să nu se mai discute de „biografii” , ci mai degrabă de”patografii” .
Motivele pentru care geniile au comportamente percepute ca „ciudate” sau diferite de cele ale oamenilor obișnuiți sunt multiple. Oamenii de excepție, supradotați intelectual, creativ au tendința de a folosi gândirea divergentă, capacitatea de a produce idei originale și neconvenționale ceea ce ar putea face ca modul lor de a vorbi, de a a trăi, de a se comporta sau de a interpreta lumea să pară deplasat față de normele sociale, etice, religioase etc. Sensibilitatea emoțională crescută îi face mai vulnerabili la stimuli de durere, trădare conjugală, traume de orice fel, dar și mai receptivi la frumusețe, senzualitate, sexualitate, mai expuși contradicții, etc. Depresiile, cauzate adesea de condiția umană deploeabilă, de suferință, de boală, de dezamăgiri, de lipsă de sens a lumii, de luciditate și în general, de gândirea profundă, hiperreflexivitate, melancolii pot de asemenea face parte din metabolismul sufletesc al geniului.
În definitiv, viaţa nu se trăieşte, ci se suferă.De aceea, sunt revelatoare cuvintele marilor creatori despre durere şi boală: „durerea caută mereu să afle cauzele, pe când plăcerea e predispusă să stea pe loc şi să nu privească îndărăt”(Nietzsche); „Noi, oameni mărginiţi cu spiritul nemărginit, suntem născuţi numai pentru suferinţă şi bucurie şi aproape că s-ar putea spune că aleşii capătă bucuria doar prin suferinţă”(Beethoven); „Fără a pune la socoteală că noi n-avem o noţiune precisă despre sănătate, nimeni n-a dovedit că omul trebuie să fie de la natură vesel. Mai mult, omul, prin faptul că are conştiinţă, este deja, în raport cu un măgar sau un crab, un animal bolnav. Conştiinţa este o boală“(Unamuno); „La originea fiecărei reforme morale, a oricărei transmutaţii a valorilor, există totdeauna un mic mister fiziologic, o insatisfacţie a cărnii, o nelinişte, o anomalie”(Andre Gide); „Noi murim epuizând toate suferinţele, pentru ca să poată creşte nu iarba uitării ci a vieţii eterne, iarba stufoasă a operelor fecunde“(Proust); „Boala nu este numai coextensivă existenţei umane, ci este ceea ce este mai uman în om; este o stare de infinit superioară sănătăţii, o valoare în sensul strict al termenului“(Thomas Mann); „boala care incită la creaţie este sănătate de ordine mai înaltă“ „(Blaga); „Un om care are blestematul şi inepuizabilul privilegiu de a putea suferi absolut încontinuu, se poate dispensa tot restul vieţii lui de cărti, de oameni, de idei şi , de orice gen de informaţii, , deoarece faptul pur de a suferi este suficient pentru a dispune la meditaţie continuă, are în sine destule rezerve pentru a face inutilă orice contribuţie din afară.”(Cioran) .
Istoria spiritului e în fond o istorie a bolii.Sifilisul, tulburarea bipolară, afecţiunile obsesiv-compulsive sau epilepsia au acompaniat ( unele dintre ele, se pare,că au fecundat) genialitatea şi creaţia . Sifilis au avut multe dintre geniile literaturii si artei universale.E suficient sa ne amintim de Charles Baudelaire,Alphonse Daudet,Paul Gauguin,Jules de Goncourt ,Guy de Maupassant, Ernst Theodor Amadeus Hoffmann , Alfred de Musset , Gerard de Lairesse, Henri de Toulouse-Lautrec etc.
Vincent Van Gogh a suferit de psihoză maniac-depresivă.Dostoievski a avut epilepsie extatică.Isaac Newton, Albert Einstein, George Orwell, Mozart şi Hans Christian Andersen sufereau de autism. Beethoven şi Goya de surzenie care la rândul ei poate induce stări paranoide, anxietate, violenţă etc. Edgar Allan Poe avea tulburare bipolară. Nietsche şi Eminescu şi-au petrecut ultimii ani ai vieţii în stare de delir.[12]
Relaţia dintre genialitate şi nebunie a făcut carieră în perioada romantică, în poezia simbolistă (Baudelaire, Macedonski, la noi) sau în modernitate (Mallarmé, Valéry etc.), fiind alimentată şi de scrierile lui Schopenhauer, Nietzsche sau ale medicului și frenologistului italian Cesare Lombroso, în a cărui carte despre geniu şi nebunie(Genio e follia, apărută în 1864) se spunea că genialitatea este o formă de nebunie de tip special, însoțită frecvent de anomalii de ordin psihic și somatic.
Pentru a-și argumenta teoria, medicul italian a identificat de-a lungul istoriei o serie de personalități de execpție care sufereau de acest sindrom: Alexandru cel Mare, afirma Lombroso, era un om mic de statură, Socrate avea nas borcănat, o fizionomie mai puțin agreabilă, Giotto suferea de rahitism, Kant avea anormal dezvoltat osul parietal stâng, Apostolul Pavel suferea de epilepsie, Gérard de Nerval era maniaco-depresiv, Luther și Cristofor Columb erau megalomani, Voltaire și Molière erau melancolici etc. Desigur, aceste afirmații trebuie luate „cum grano salis”, cu atât mai mult cu cât au fost ulterior, în parte, combătute.
Trebuie să recunoaștem totuși că viziunea romantică a geniului nebun are un sâmbure de adevăr, dacă citim biografiile şi analizăm producţiile marilor creatorii, indiferent că este vorba de literatură, artă sau filosofie.Evident, alienarea mentală nu presupune automat genialitate . Sunt pline spitalele de psihiatrie şi ospiciile de oameni lipsiţi de genialitate.Insă boala psihică poate fi cauzată adesea și de luciditate ieşită din comun, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Nietzsche sau Eminescu, de compasiune, nelinişte, insomnie, regrete, contradictii interioare, complexe, frici, interogaţii fără răspuns, adicţii etc.Toate acestea presupun o mare sensibilitate, iar ultrasensibilitatea e o condiţie majoră a geniului.Din acest motiv, se pare că bolile mintale sunt mai frecvente la oamenii de geniu decât la restul populaţiei (Ernst Kretschmer, Geniale Mennschen,1931) .
Cercetătoarea americană, Kay Jamison, în studiul „Atins de Foc: Boala Maniaco – Depresivă și Temperamentul Artistic”(1993), concluzioneză că printre artiștii pe care i-a investigat, numărul tulburărilor afective era de 10-30 de ori mai frecvente decât la populația în general.
De asemenea cercetătorii de la Universitatea din California au ajuns la concluzia că 8% dintre persoanele care suferă de tulburări bipolare sunt artiști şi scriitori.
Un alt studiu islandez publicat în Nature Neuroscience confirmă legătura dintre creativitate şi factorii genetici pe fondul cărora creşte riscul apariţiei unor afecţiuni psihice, precum tulburările bipolare sau schizofrenia. Cercetările făcute pe un eşantion de islandezi au analizat 86.000 de personae au demonstrat faptul că în cazul persoanelor cu un înalt potential creativ, riscul de a face schizofrenie sau o tulburare bipolară este de două ori mai mare .
Cercetătorii au ajuns la concluzia că oamenii creativi au o genă în comun cu persoanele care suferă de psihoză sau de depresie. Această genă, denumită de Dr. Szabolcs Keri ,conducătorul studiului, neuregulin I, este frecvent asociată cu boli mintale, în special cu schizofrenia .
Mai concret, sistemul dopaminergic al persoanelor creative seamănă cu cel al bolnavilor de schizofrenie.Cercetatorii suedezi de la Karolinska Institutet au ajuns la concluzia că ,în comparaţie cu inşii mai puţin creativi, persoanele cu un înalt potențial creator au un număr mai scăzut de receptori D2 în thalamus, la fel ca schizofrenicii .
Scriitorii, compozitorii, filosofii, artiştii sunt predispuşi la angoase, stări de anxietate, tulburări bipolare (psihoze), schizofrenie, depresie clinică sau la diverse adicţii. Într-un studiu publicat în Jurnalul de cercetare Psihiatrică, de către cercetătorii suedezi de la Institutl Karolinska se arată că în cazul scriitorilor, predispoziţia de a dezvolta o ideaţie suicidară este de două ori mai mare decât la oamenii de rând[13].
Există și sociologi și antropologi conservatori, care, date fiind modele deconstrucției marilor persoanltăți creatoare, ideologiile “Cancel culture” și „ Woke” etc. consideră că asocierea geniilor cu anormalitatea, cu patologiile psihice, cu ideația suicidară este o încercare concertată de discreditare a oamenilor de spirit.
Alții invocă drept argumente pentru aceste denigrări, invidia, frica de necunoscut, o anume ostilitate tacită față de omul lucid, care le arată semenilor lanțurile cu care sunt legați în peștera lumii, apropos de Mitul lui Platon. Geniul este o oglindă în care oamenii mărunți, limitați își văd neputința, neajunsurile intelectuale, lipsa de acces la spirit etc. și atunci, pentru a-și menține stima de sine, pun etichete, îi cataloghează pe cei pe care nu îi înțeleg, ca fiind nebuni, eretici, apostați etc.
Pe de altă parte, nu putem nega faptul că un număr mare de personalităţi creatoare, artişti, scriitori şi filosofi ”au ales noaptea”, ca să citez titlul unei cărți care vorbește de geniile care au recurs la suicid : Petroniu, Vincent Van Gogh, Walter Benjamin,Paul Celan, Ilarie Chendi, Gilles Deleuze, Serghei Esenin, Romain Gary, Ernest Hemingway, Yasunari Kawabata, Heinrich von Kleist, Arthur Koestler, Gherasim Luca, Vladimir Maiakovski, Klaus Mann, Veronica Micle, Yukio Mishima, Florin Mugur, Alexandru Odobescu, Cesare Pavese, Dragoș Protopopescu, Ion Stratan, Urmuz, Ilarie Voronca, Otto Weininger, Virginia Woolf etc.
Studiile neurologice au arătat că oamenii geniali au o conectivitate atipică între emisferele cerebrale, o hiperactivitate în rețeaua de „default mode” („rețeaua în stare de repaus” ) care este implicată în procesele de introspecție, imaginație și creativitate, dar și o capacitate specială de a asocia idei îndepărtate.
Din punct de vedere genetic, anumite variații ale enzimei Catechol-O-Methyltransferase (COMT) și ale genei Dopamine Receptor D4( DRD4) sunt corelate cu gândirea divergentă și capacitatea de a genera idei originale.
Nu trebuie ignorat nici faptul că persoanele cu gândire profundă, abstractă, originală, în răspăr cu normele sociale, etice, religioase, convenționale, stereotipice, sunt adesea neînțelese oameni obișnuiți, ceea ce poate duce la izolare, anxietate .
Rebeli din fire, geniile se adaptează mai greu la sistemele educaționale standardizate, instituții (școală, muncă ), ceea ce le accentuează comportamentul „deviant”, alimentând astfel oamenilor de rând ideea că stau în preajma unor ființe bizarre, cu probleme patologice.
Filosofii, artiștii, compozitorii, scriitorii, poeții, savanții care gândesc profund, care reflectă la începuturile lumii, la natura unui agent creator, la viață, moarte, sens, absurd, libertate, adevăr etc. pot ajunge la stări de criză existențială, depresie, renunțare la convenții.Ori gândirea originală presupune tocmai ruptura de convenții, iluzii, ceea ce la un moment dat poate deveni vizibil și la nivel comportamental.
În cazul geniului, vorbim deci nu doar de o neurodivergență, de fragilitate psihică, dar și de o inadecvare structurală, intelectuală, cognitivă, logică, emoțională, între complexitatea, profunzimea lui interioară și realitatea epidermică exterioară.
Cert este faptul că geniul, în mod conștient sau inconștient, se detașează de lumea anostă, de cotidianitatea banală, de stultosferă și se repliază în bula lui psiho-spațio-temporală, tocmai pentru a putea da frâu imaginației sale creatoare, pentru a reuși să anime noi universuri ficționale, pentru a aduce din spațiul inteligibil, în lumea sensibilă idei noi, romane, poeme, simfonii, fugi, cvartete, oratorii, opere sonore și plastice, concepte filosofice, teorii științifice etc.În definitiv, nu poți gândi, nu poți naște o lume, fără să te desprizi de cea veche în care ai stat în gazdă și continuă să te țină prizonier.
Geniul este un foc sacru, nestins, care pentru a-și păstra combustia trebuie să părăsească apele acestei lumi, pădurile ude, ignifuge ale poloimii (gr.hoi polloi= mulțimea, gloata).Numai ieșind din zgomotul tumultuos al lumii poate auzii șoaptele esenței.O mare operă literară, filosofică, artistică, științifică nu se naște niciodată din interacțiunea nemijlocită cu lumea, din afundarea în mlaștinile ei, ci din ruptura de ea, din autoexilarea în geografia interioară, din explorarea galaxiilor spiritului.
Altminteri, potențialul lui creator, inteligența lui briliantă, ultrasensibilitatea, imaginația, spiritul lui interogativ, curiozitatea, melancolia, neliniștea metafizică și alte daruri, calități, harisme și charisme care dau în definitiv această ecuație de demiurg terestru s-ar risipi în tumultul imediativității, în moara zădărniciei, în eterna rotativă a absurdului lumii.
De altfel, această evadare din cotidianitatea monotonă, vulgară, inesențială, din mediul carceral domestic, conjugal, pentru a te abandona creației mari este surprins de unii dintre marii scriitori și filosofi: „[Creația presupune] o ieșire din banalitate” ( Heidegger);„Creația este incompatibilă cu viața normală” (Emil Cioran ).
Nu e vorba de o fugă cauzată de disprețul pentru mase, ci de o necesitate ontologică. Geniul renunță la „a fi văzut” tocmai pentru a putea vedea, evită devenirea întru neființă, pentru a deveni din observat, observator. Izolarea nu este slăbiciunea, înfrângerea geniului, ci “devenirea lui întru ființă”, pentru că a fi creator adevărat înseamnă a locui în altă lume, a fi cetățean al Statelor Metafizice, al Republicii Noocratice a Spiritului.
Există o sacralitate, o imagine arhetipală a camerei închise în istoria literaturii : Franz Kafka scria noaptea, în camera sa tăcută, Marcel Proust și-a tapițat dormitorul cu plută pentru a nu fi deranjat de zgomotul lumii de afară, Henry David Thoreau a fugit în pădure, construindu-și o colibă la Walden, Cioran era cel mai fericit atunci când pin anii ‘40 ai secolului trecut se închidea singur în camera de hotel din Paris și își consemna gândurile pe hârtie, devenend astfel “secretarul propriilor senzații”.
Exilul interior al creatorului de rasă este astăzi cu atât mai necesar cu cât zgomotul lumii este mai intens, cu cât conectarea e mai instantanee, imaginea mai prizată și expunerea mai apreciată. În condițiile exhibiționismului din tiktoksferă sau tiktokseră, în condițiile în care orice ins are propria editură și televiziune ( Facebook, X, Insta, Signal, Whatssapp etc.) unde își publică, expune toate subiectivitățile, superficialitățile, truismele, absconditatea filosofului, a scritorului, a artistului, este mai justificată decât oricând.Și nu mă refer aici la dispariția definitivă din spațiul public, ci la o retragere prezentă, la un exil care să devină un spațiu sacru de observare a lumii, la o izolare capabilă nu să îngroape, ci să renască. Repet, exilul creatorului nu este un refuz al lumii, ci o metodă de a o recrea din temelii, este formă de cosmogonie a sinelui și o cosmologie a mundaneității .
Singurătatea nu este o pierdere, ci o revelație a propriei sineități, o poartă de acces către abisul privat, dar și către absolutul transcosmic.
Pe lângă inconștientul psihic personal, teoretizat de către Freud, pe lângă Inconștientul colectiv alcătuit din arhetipuri, descris de Carl Gustav Jung, mai exista un inconștient existential, ontologic, metafizic, pe care l-am putea numi și spiritual. Este vorba de acea inteligență, de acel instinct care te ajută să nu te ratezi ca ființă, ci dimpotrivă te îndeamnă să te eternizezi, fie în spațiul logic, divin, în Împărăția lui Dumnezeu, după moarte(desigur pentru cei care au capacitatea de a miza pe această narațiuni soteriologice de tip religios) sau de a te înveșnici aici pe pământ, în Împărăția Posterității.
Nu va scrie pe crucea nimănui câte vacanțe a făcut în Dubai, câte sticle de șampanie a băut, câți caviari a mâncat, cu câți oameni sau oame și-a amestecat razele din nimbul ființei, câte orgasme i-au scurtcircuitat șira spinării, câte masini de firmă a condus, câți bani a avut.Memoria acestor, consumatori, apostoli ai plăcerii, campioni ai efemerului, înburgheziți în deliciile clipei, voiajori prin țările exotice și prin inimile altora, a escrocilor sentimentali, profitori etc. dispare din istorie definitiv imediat după ce preotul le rostește numele în formula ecteniei de la îmormântare („Pentru sufletul adormitului robului lui Dumnezeu X, Domnului să ne rugăm !”).
Dâra pe care o lasă omul în această lume efemeră, zestrea lui spirituală se găsește în arhive, biblioteci și în Academii. Faptele lui culturale, spirituale le încrustează Dumnezeu pe răbojul spiritului.
De altfel, Iisus din Nazareth, nu doar o ființă cu atribute sacre, ci și geniu și filosof în dimensiunea naturii sale mundane, îndeamnă oamenii, intr-o evanghelie, ”să nu își adune comori pe pământ, ci în ceruri, acolo unde nu le mânâncă moliile și nu le fură hoții.”
Cei mai inteligenţi, mai culţi şi mai lucizi dintre pământeni, fie ei scriitori, filosofi, artişti sau oameni de ştiinţă, au ajuns la concluzia că viaţa nu are nici un sens . Evident, poţi trăi pentru a face o cariera într-un domeniu sau altul, pentru a te dedica familiei, pentru a călători, pentru a te angaja religios, pentru a căuta mântuirea etc, însă toate acestea sunt considerate subsensuri.
Dacă există totuşi un subsens superior, acela este creaţia de orice fel.Creatorul este martorul fidel, secretarul acestei coerenţe cosmice misterioase şi absurde, al acestui amestec de abjecţie şi sublim pe care-l numim lume.
Scriam undeva cu ani în urmă că “geniul este fiinţă care veghează pentru noi atunci când doarme Dumnezeu”.Continui să cred că nu am exagerat când am scris acest panseu, dacă mă gândesc la sensibilitatea, spiritul demiurgic, înteligenţa cognitivă, emoţională, simţul cosmic, cultura şi intuiţia geniului.Este cât se poate de logic, ca un om chemat să substituie transcendeţa, să facă de serviciu în locul ei, când aceasta intră în repaus, să posede o serie de calităţi şi abilităţi care depăşesc puterile noetice, cognitive, emoționale, creatoare ale oamenilor obişnuiţi.
Iată de ce, în în ecuaţia unei deveniri geniale ar trebui să regăsim printre altele : inteligenţă cognitivă, ultrasensibilitate, imaginație ieșita din comun, temperament melancolic care predispune la reflecţie, intuiţie pătrunzătoare, sensibilitate metafizică, tendinţa izolării de lume, care îi atrage eticheta de ciudat, de “nebun” pusă de către cei din anturaj, intuiţie, deschidere către cunoaşterea contemplativă, libertate în gândire, spirit critic, natură de rebel, sensibilitate estetică, inteligenţă emoţională şi spirituală, empatie, organ metafizic, simţ cosmogonic, simţ eshatologic, simţ istoric, obsesia teodiceei, simţul evanescenţei lumii, simţ muzical, simţ polifonic, sensibilitate lirică, simţul grotescului, simţul sublimului, simţul absurdului, capacitatea de a sesiza comedia umană şi cosmică, forţă şi unitate stilistică, simţ cazuistic, simţ architectonic, simţ pictural, simţ dramaturgic etc.
Geniul este un ontograf, un ontodensiometru care decelează cu precizie matematică toate maladiile spirituale ale lumii, toate cancerele politice şi geopolitice, religioase, sociale sau istorice, metabolismul oamenilor şi al unui posibil creator transcendent şi personal(să ne amintim că Hegel a fost numit “secretarul lui Dumnezeu”) un ontoseismograf care înregistrează toate mişcările tectonice ale fiinţei[14].
În continuitate cu atributele Instanței creatoare transcendente, ale Naturii, vocaţia fiecărei fiinţe umane este de a se modela pe sine şi de a modela lumea, aşa cum genial afirma Giovanni Pico della Mirandola, în „Despre demnitatea omului”, când și l-a imaginat pe Dumnezeu adresându-se omului cu următoarele cuvinte: „Nu ţi-am dat, o, Adame, nici o locuinţă care să-ţi fie fixă, nici un chip care să-ţi fie propriu, nici o funcţie care să-ţi fie particulară, pentru ca locuinţa, chipul şi funcţia pe care le vei fi ales ,să le dobândeşti şi să le ai ca alegere a propriei tale libertăţi! Pe celelalte fiinţe le-am închis în legile unei naturi limitate. Dar tu, neconstrâns de nici o regulă, îţi vei determina singur natura prin liberul arbitru pe care ţi l-am acordat. Te-am aşezat centru al lumii pentru ca, de aici, să poţi vedea mai bine ce conţine lumea. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământesc, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca, inventator, intr-un anumit fel, şi sculptor al tău însuţi, să-ţi modelezi propria statuie în forma care îţi place”.
Dacă omul de rând este chemat de către divinitate la o astfel de demnitate, cu atât mai mult creşte rolul şi responsabilitatea geniului.Prin urmare, atunci când este vorba de omul de excepţie, de Adamul spiritului – care spre deosebire de omul primordial, de Adamul speciei, investit de divinitate cu chipul său, a primit încă de la început girul asemănării cu Dumnezeu, nu în potenţă ci în act – ar trebui sa punem în gura divinităţii cu totul alte cuvinte decât cele folosite de precocele geniu al Renaşterii italiene. În orice caz, acestea ar fi cuvintele pe care le-aș pune eu în gura lui Dumnezeu atunci când se adresează omului geniu: „O geniule, capodoperă a creaţiei mele, nu te-am făcut doar după dumnezeiescul meu chip, aşa ca pe ceilalţi pământeni, ci ţi-am pus încă de la început pecetea asemănării cu mine, pentru a putea să-mi duci mai departe opera creatoare. Dacă pe ceilalţi confraţi ai tăi n-am lucrat decăt în ziua a şasea, pe tine te-am gândit şi te-am modelat în fiecare moment al fiinţei mele, ca să fii contemporan cu timpul cosmic al tuturor creaturilor şi cu eternitatea mea. Doar pe tine te-am creat din esenţa dumnezeirii mele.Din nimbul meu am sfârtecat dâre de lumină cu care ţi-am împodobit creştetul şi lacrimi de foc au căzut din ochii mei în inima ta. Tu eşti,umbra mea terestră, stâlpul de aur prin care se scurg fulgerele infinitului meu! Nu te-am făcut de la început nici sfânt, nici filosof, nici scriitor, nici pictor, nici artist, nici savant, ci într-un moment de melancolie, cremenele contrafeţelor mele a scăpărat în sufletul tău scânteia, care te va ajuta să devii orice îţi vei dori.Ai girul meu să încânţi lumea cu creaţia ta, să rezideşti imaginar universul, să te joci cu luna şi cu soarele, să aduni stelele în coş ca pe nişte mere galbene şi să le împarţi copiilor mei de lut. Tot ce este al meu este şi al tău însă un singur lucru nu- ţi pot dărui în această lume : fericirea.Nenorocul, tristeţea şi suferinţa sunt preţul pe care-l plăteşti nemuririi, asemănării cu mine, dar şi plămada care face să dospească şi să crească pâinea imaterială a creaţiei tale cu care vei sătura sufletele flămânde de spirit ale pământenilor” [15]
Este o binecuvantare și un blestem să porți nimbul greu al excepţiei, să suplinești preşedinţia neantului lumii, să ai condiţia de paratrăsnet al infinitului! Nu este deloc simplu să ții, aşa cum spune Weiniger, întreaga lume pe umeri, asemenea lui Atlas.
E adevărat că geniile au anumite fisuri comportamentale, că sunt atinse de tot soiul de maladii sufletești chiar psihice, mai frecvent decât mulțimea de rând, dar poate că, ontologic, transcendental, antropologic vorbind, nu s-a putut altfel. Vorba unui personaj dintr-un roman de-al meu :”Atunci când Dumnezeu îți pune mâna în cap, te și apasă !”
Prin faptul că investeşte anumite fiinţe, puţine la număr, cu atributele sale divine, Dumnezeu se dovedeşte a fi de dreapta, un capitalist al spiritului.Printr-o astfel de măsură arbitrară, Zeul nu face decăt să-şi autocompromită simţul etic, sfidând, umilind în acelaşi timp gloatele de oameni normali, dar făcându-le în același timp și un infinit bine, privându-i de vertijul cosmic, de furtunile intrebărilor, de angoase, de veninul existențial pentru care îi invidiază până și viperele.
Legat de condiția umană și de treapta ei ultimă, m-am întrebat încă din adolescență: ”La ce bun să fii proprietarul unui schelet, al unei mașini ontologice de concfecționat dejecții, dacă nu ai fost atins de aripa geniului ? ”
Am înțeles abia mai târziu că nu există tristeţe mai mare decât aceea de a nu avea geniu şi nici suferinţă mai profundă decât aceea de a-l purta.
Vasile Chira
[1] A se vedea Vasile Chira, Despre geniu și alte eseuri, Editura Eikon, București, 2019.
[2] Arthur Schopenhauer,Lumea ca voinţă şi reprezentare,vol.II,traducere din limba germană de Radu Gabriel Pârvu, Editura Humanitas,Bucureşti, 2012 ,p.402.
[3] Ibidem,p.405.
[4] Ibidem,p.411.
[5] Ibidem,p.418.
[6] Ibidem,p.419-420.
[7] Berdiaev, Nikolai, Sensul creaţiei, traducere din limba rusã de Anca Oroveanu, prefaţã, cronologie şi
bibliografie de Andrei Pleşu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.167.
[8] Ibidem,p.169.
[9] Ibidem, p.170.
[10] Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, Ed.a 4-a, Humanitas, Bucureşti, 2001, p.76 -77.
[11] Ibidem, p.77.
[12] Vezi Despre genialitate și maladie, în Vasile Chira, Despre geniu și alte eseuri,op. cit., p.53-55.
[13] Ibidem, p.57.
[14] Ibidem, p.12-13.
[15] Ibidem, p.62-63).
Testament filosofic și literar/Philosophical and literary testament

Dragi prieteni cititori,
Pentru că unii dintre voi m-ați rugat să vă vorbesc despre proiectele mele de viitor (literare/filosofice/teologice/ științifice/artistice) vă ofer aici o scurtă listă cu titlurile la care încerc să lucrez atunci când timpul îmi îngăduie.
Nu este nici urmă de fală, de vanitate, de îngâmfare în acest gest, în afară de o simplă informare, iar dacă totuși aș fi ispitit să vizez și un alt scop, acela ar fi legat de asigurarea că în cazul în care nu voi putea duce la bun sfârșit aceste proiecte, cineva va afla de intențiile mele.Și asemenea acelor păsări cu aripile tăiate dintr-un poem românesc, voi fi mai puțin trist, dacă voi ști că am arătat cu cioturile direcția spre care aș fi vrut să zbor.
La începutul acestui Testament filosofic și literar, am făcut și o listă cu lucrările deja publicate.
Cu prețuire și recunoștință,
Vasile Chira
1. ROMANE, VOLUME DE POEZIE, PIESE DE TEATRU, ESEURI, STUDII, ARTICOLE, CURSURI, TRATATE PUBLICATE :
a)Roman
Orologiul (roman), Ed. „Dacia” Cluj-Napoca 2010
b)Poezie
Homo interrogans (poeme), Ed. Dacia, 1999
Jocul eonilor (poeme), Ed. Eikon, 2004
Requiem. Dialogul lutului cu Ființa, Ed. Eikon, 2005
O noapte cu Dumnezeu (poeme), Ed. Eikon, 2006
c) Teatru
Nicanor și Secunda (tragedie în șapte acte), Ed. Eikon Cluj-Napoca 2007
c)Eseu/Studii/Articole
Fragmentarium, Ed. Univ. „Lucian Blaga” Sibiu 2006
Studii de pluri-, inter- si transdisciplinaritate, Ed. Univ. „Lucian Blaga”,Sibiu, 2012
Liber miscellaneus, Editura „ASTRA Museum” Sibiu 2014
Despre geniu și alte eseuri, Editura Eikon, București, 2019[9] (premiată la Ediția a XXXVIII – a Concursului de proză Saloanele Liviu Rebreanu, organizat de Uniunea Scriitorilor din România, la secția eseu, pe Anul 2020).
Titiana Mihali – Pasărea măiastră a cântecului popular românesc, Editura Agnos, Sibiu, 2021(în colaborare cu profesorul și dirijorul sibian, Dr.Vasile Bebeșelea Sterp).
d)Cursuri/Tratate
Scrisoarea unui bolnav de SIDA către Cer. Perspective medicale și teologice ale infecției HIV/SIDA, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1999
Curs de limba latină pentru studenții facultăților de teologie Vol. I, Morfologia, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000
Dominantele gândirii cioraniene, Ed. Univ. „Lucian Blaga” Sibiu, 2006
Curs de limba greacă veche Vol.I Morfologia, Ed. Univ. „Lucian Blaga” Sibiu 2006
Problema Transcendenței la Cioran, Ed. Univ. „Lucian Blaga” Sibiu 2007
Istoria filosofiei presocratice în 492 de capete, Ed. Univ. „Lucian Blaga” Sibiu 2007
Prelegeri de filosofie, Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2010
Lecții de filozofie, Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2012
Limba greacă, Vol. II, Sintaxa propoziției, Editura „ASTRA Museum” Sibiu 2014
Limba latină, Vol. II, Sintaxa propoziției , Editura „ASTRA Museum” Sibiu 2014
Antologie de literatură patristică (selecția textelor,introduceri, traducere din lb. greacă și lb.latină, note și vocabular de Vasile Chira), Editura „ASTRA Museum” Sibiu 2014
Analitica existentială La Cioran/ Existential analytic for Cioran(Editie bilingva), Editura „ASTRA Museum”, Sibiu, 2014
Maramureșul voievodal – spațiul ontologic originar al României, Editura „ASTRA Museum”, Sibiu, 2017
2. ROMANE, VOLUME DE POEZIE, PIESE DE TEATRU, ESEURI, ARTICOLE, CURSURI, TRATATE NEPUBLICATE :
a)Roman:
Frunza de neant- în curs de publicare
Lacrimi și nebuni în vremea pandemiei de COVID-19 – în curs de publicare
Fuga din marsupiu (roman)- în pregătire
Leul (roman)- în pregătire
Un om în cer (roman)- în pregătire
Spitalul (roman) – în pregătire
Căpuşa(roman)-in pregătire
Academia(roman)-în pregătire
Lucidul(roman)-în pregătire
Gemenii(roman)-în pregătire
Calista (roman)-în pregătire
Deputat în Parlamentul neantului (roman)-în pregătire
Închisoarea(roman)-în pregătire
Eliberarea(roman)-în pregătire
Complexul rezidențial de vis(roman)-în pregătire
Nu lăsați filosofii să moară ! (roman)-în pregătire
Mănăstirea întrebătorilor (roman)-în pregătire
Demonul păzitor(roman)-în pregătire
Groparii(roman)-în pregătire
Accident de femeie(roman)-în pregătire
Mercenarii cerului(roman)-în pregătire
b) Poezie:
Odiseea ființei (Poemul fără sfârșit)
Ars ontopoetica
Poetul și Dumnezeu
Filosoful și moartea
Mama
Visul teogonic
Psalmii lui Chira
Imnele neantului
Filosoful și clopotarul
c)Teatru:
Peștera umbrelor
O noapte fără Dumnezeu
d)Eseu/Studii/Articole:
Cărți de eseuri /studii/articole în curs de publicare
Eseuri teologico-filosofice(carte in curs de publicare)
Eseuri(carte in curs de publicare)
Alia miscellanea scripta(carte în curs de publicare)
Oameni din Sibiu(carte în curs de publicare)
Eseuri/studii/articole publicate:
1.Lect. Univ. dr. Vasile Chira,Cioran si Kierkegaard, Saeculum (Revistă de sinteză culturală), Sibiu, serie nouă, anul I Saeculum (Revistă de sinteză culturală), Sibiu, serie nouă, anul IV(VI), nr 2(20)/2005, ISSN 1221-2245,p.116-121;
2 Lect. Univ. dr. Vasile Chira,Cioran si Dostoievski,Transilvania,Supliment, mai 2005, ISSN 0255-0539, p.12-17;
3 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Cioran şi Nietzsche, Saeculum (Revistă de sinteză culturală), Sibiu, serie nouă, anul VI(VIII), nr. 1-2 (23-24)/ 2007, ISSN 1221-2245, p. 133- 139;
4 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Cioran şi Pascal în vol. Patristică şi actualitate, omagiu P.C. Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu la împlinirea a 75 de ani de viaţă, ed. Andreiană, Sibiu, 2007, ISBN 978-973-87951-9-8, p. 321-328
5 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Metafizica ecumenismului în vol. ,, Ale Tale dintru ale Tale”. Liturghie- Pastoraţie- Mărturisire. Prinos de cinstire adus IPS Laurenţiu Streza la împlinirea vârstei de 60 de ani, ed. Andreiană, Sibiu, 2007
6 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Prolegomene la o metafizică creştină, Anuarul Academic 2006-2007, Facultatea de Teologie ,, Andrei Şaguna“, Univ. ,, Lucian Blaga”, Sibiu, ISBN 978-973-739-707-2; ISSN 1582-8980, p. 60-64
7 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Cioran- antitetica abisului, Saeculum. Revistă de studii culturale şi comunicare, serie nouă anul VI (VIII), nr. 1 (25)/ 2008, ISSN 1221- 2245, p. 85-89
8 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Marginalii la filosofia presocratică, Anuarul Academic 2007-2008, Facultatea de Teologie ,, Andrei Şaguna“, Univ. ,, Lucian Blaga”, Sibiu, ISBN 978-973-739-706-5; ISSN 1582- 8980 p. 70-81
9 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Immanuel Kant sau judecata din urmă a raţiunii, în vol. Teologie Ortodoxă în destin românesc. Omagiu părintelui profesor Ilie Moldovan la 80 de ani, ed. Andreiană, Sibiu, 2008, ISBN 978-973-88695-9-2, p. 641-655
10 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Hegel: Odiseea spiritului absolut, în vol. omagial Biblie şi misiune creştină, Popas aniversar pr. Prof. Dumitru Abrudan, ed. Universităţii ,, Lucian Blaga”, Sibiu, 2010
11 Vasile Chira, Vulturul şi cocoşul, Dilema Veche, director fondator Andrei Pleşu, anul V, nr. 225, 5-11 iunie, 2008, p. 18
12 Vasile Chira, Legea votului unipecuniar, ROST, Revistă de cultură creştină şi politică, Bucureşti, nr. 68, octombrie 2008.
13 Vasile Chira, Despre implicarea preoţilor în politică, ROST, Revistă de cultură creştină şi politică, Bucureşti, nr. 66, august, 2008
14 Vasile Chira, Cioran şi Schopenhauer, Transsilvania, Sibiu, nr. 5/2008, ISSN 0255-0539, p. 16-2
15 Vasile Chira, Scrierea pe nisip, Idei în dialog. Revistă lunară de cultura ideilor. Director H-R. Patapievici, anul III, nr. 12 (27), decembrie, 2006, p. 34-35
16 Vasile Chira, Lucian Blaga, între teologie şi filosofie, Euphorion, Revistă lunară de literatură şi artă, Sibiu, nr. 7-8 iulie/august 2008, ISSN 1222-3212
17 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Emil Cioran sau apofatismul mistic de frontieră, Telegraful român, nr. 21-24/1 şi 15 iunie 2010, ISSN 1223-8392
18 Vasile Chira , Ludwig Wittgenstein şi analiza logică a limbajului, revista Antropomedia, nr. 2/2011
19 Lect. Univ. dr. Vasile Chira , Cunoaştere şi comunicare în paradigma kantiană, revista Antropomedia, nr. 1 / 2010, Sibiu
20 Lect. Univ. dr. Vasile Chira,Radicalitatea nihilismului metafizic la Arthur Schopenhauer, Saeculum, Anul IX, nr 2/ 2010
21 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Transcendentalitatea axiomelor matematice, revista Epifania, Iaşi nr. 14 / 2010
22 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Înviere şi timp, Telegraful român, Sibiu, nr. 15-16 / 15 Aprilie 2010, ISSN 1223-8392
23 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Timpul postului şi durata pură, Telegraful roman, Sibiu, nr. 9-12 / 1 şi 15 Martie 2010, ISSN 1223-8392
24 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Kant şi teologia (I), Telegraful roman, Sibiu, nr. 5 – 8 / 1 şi 15 Februarie 2010 ISSN 1223-8392
25 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Kant şi teologia (II), Telegraful roman, Sibiu, nr. 15 – 16 / 15 Aprilie 2010 ISSN 1223-8392
26 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Georg Wilhelm Friedrich Hegel: odiseea Spiritului absolut, în vol. Omagiu Părintelui Profesor Dr. Dumitru Abrudan, ed. Andreiana, Sibiu 2010
27 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Immanuel Kant sau Judecata din urmă a raţiunii, în vol. Omagiu Părintelui Profesor Dr. Ilie Moldovan, ed. Andreiană, Sibiu 2010
28 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Johann Gottlieb Fichte şi idealismul subiectiv (I) Telegraful Român nr. 33 – 36 / 1 şi 15 septembrie 2010, ISSN 1223-8392
29 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Johann Gottlieb Fichte şi idealismul subiectiv (II) Telegraful Român nr. 37-40 / 1 şi 15 Octombrie 2010 ,ISSN 1223-8392
30 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Ontologie şi teologie în filosofia nicasiană, în Euphorion, Sibiu, anul 18, nr. 11/12 , nov.-dec 2007. p.8
31 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Emil Cioran sau apofatismul mistic de frontieră, Telegraful roman, Sibiu, nr. 21-24 / 1 şi 15 Iunie 2010 ISSN 1223-8392
32 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Gândire clasică şi conştiinţă transdisciplinară, Telegraful roman, Sibiu, Anul 159,nr.17-20(1 si 15 mai 2011 , ISSN 1223-8392
33 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, The Metamorphoses of the Soteriological Archetype, TRANSDISCIPLINARY STUDIES SCIENCE, SPIRITUALITY, SOCIETY,Bucuresti, No. 2/2011(ISSN 2069 – 0754)
34 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, THE METAPHYSICS OF GLOBALIZATION, Cosmopolis. A Journal of Cosmopolitics ,Bruxelles, Issue 2012/2, Volume 5.
35. Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Thales din Milet si metafizica apei,Telegraful roman,Anul 162,nr.1-4(1 si 15 ianuarie)2014,p.10,ISSN 1223-8392
36. Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Arhitectonica inteligibila a lumii la Franz Kafka (I),Telegraful roman,Anul 162,nr.5-8(1 si 15 februarie) 2014,p.10,ISSN 1223-8392
37.Arhitectonica inteligibila a lumii la Franz Kafka (II),Telegraful roman,Anul 162,nr.9-12(1 si 15 martie) 2014,p.10,ISSN 1223-8392
38.Arhitectonica inteligibila a lumii la Franz Kafka (III),Telegraful roman,Anul 162,nr.17-20(1 si 15 mai) 2014,p.10,ISSN 1223-8392
39.Dumnezeu si problema raului (I),Telegraful roman,Anul 162,nr.33-36 (1 si 15 septembrie ) 2014,p.10,ISSN 1223-8392
40.Dumnezeu si problema raului (II),Telegraful roman,Anul 162,nr.37-40(1 si 15 octombrie ) 2014,p.6,ISSN 1223-8392
41.Obiceiul colindatului intre mitologia greco-latina si traditia crestina, Anul 162,(1 si 15 decembrie), 2014,ISSN 1223-8392.
42. Absurdul şi accedia în metafizica cioraniană,Revista teologică.nr.3 septemnbrie ,2015(publica’ie indexată RTA, EBSCOHOST).
43.Chira,Vasile, From Humanism to Transhumanism or the History of Becoming into Non-being în Pr. prof. dr. Jean Boboc, conf. dr. Sebastian Moldovan ,Au carrefour de l’humain : religion, anthropologie, bioéthique,Sibiu : Astra Museum, 2016,p.115-13
44. Lect. Univ. dr. Vasile Chira,Metafizica muzicii(II),Telegraful roman, Sibiu, Anul 164 ,nr. 1-4/ 1 şi 15 ianuarie,2016 p.11( ISSN 1223-8392)
45. Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Metafizica muzicii(III), Telegraful roman, Sibiu, Anul 164 ,nr. 5-8/ 1 şi 15 februarie,2016 p.11( ISSN 1223-8392)
46. Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Metafizica muzicii(IV),Telegraful roman, Sibiu, Anul 164 ,nr. 9-12/ 1 şi 15 martie,2016 p.11( ISSN 1223-8392)
47. Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Telegraful roman, Cimitirul vesel din Săpânţa sau locul unde moartea şi-a pierdut sămânţa(I),Sibiu, Anul 164 ,nr. 13-16/ 1 şi 15 aprilie ,2016 p.11( ISSN 1223-8392)
48. Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Cimitirul vesel din Săpânţa sau locul unde moartea şi-a pierdut sămânţa (II),Telegraful roman, Sibiu, Anul 164 ,nr. 1-4/ 1 şi 15 ianuarie,2016 p.11( ISSN 1223-8392)
49. Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Transontologia misterului trinitar la Nicolai Berdiaev, Volum omagial Pr.Prof.Dr.Ioan Ică sr.,Editura Andreiana, Sibiu, 2017.
50. Lect. Univ. dr. Vasile Chira,The Divine and the problem of Evil, în vol.Meeting God in the Other, Studies in Religious Encouter and Pluralism in honour of Dorin Oancea on the occasion of his 70th birthday edited by Alina Pătru , Orientalia-patristica-oecumenica, herausgegeben von Dietmar, W.Winkler (Universitat Salzburg), vol.16, LIT, VERLAG GmbH &Co.KG Wien,
Zweigniederlassung Zurich, 2019, p.547-562.
51. Vasile Chira. Altruismul.Perspective religioase, filosofice și științifice, Revista Transilvania, Sibiu, nr. 9/ 2020, p.75-81.
52.Vasile Chira, Preot Prof. Dr. Nicolae Balca, filosof şi apologet al credinţei ortodoxe, Revista Epifania, Iaşi, nr. 61, iunie – august 2022
53.Chira, Vasile (14 februarie 2023), „Metaphysics of cosmological models”, HTS Teologiese Studies / Theological Studies (în engleză), 79 (1), p. 8, ISSN 2072-8050
54. Vasile Chira, Transcendentalitatea axiomelor matematice, Revista Epifania, Iaşi, nr. 72, martie – mai 2025, p.127-130.
Alte eseuri/studii/articole publicate în volume :
Fenomenologia şi metafizica morţii la Emil Cioran
Despre geniu. Introducere în antropologia , fenomenologia şi teologia geniului
Vintilă Horia sau romanul ca discurs transliterar
Frica şi sacrul.Ontologia şi fenomenologia teofobiei
De la umanism la transumanism sau istoria devenirii întru nefiinţă
Metafizica fenomenului iconic
Literatura ca trans- şi ontoliteratură(Programul literar al scriitorului Vasile Chira)
Ontologia şi fenomenologia temporalităţii
Absurdul şi accedia ca existenţiale majore ale analiticii udemiologice la Emil Cioran.
Condiţia tragică a omului în raport cu timpul l Nicolai Berdiaev
Ariile curriculare ale învăţământului teologic universitar. Observaţii şi propuneri
Problema morţii la Arthur Schopenhauer
Era henocen/teocen sau despre metafizica eonilor geologici
Eseuri/studii/articole nepublicate:
Grigore Leşe sau despre funcţia şamanică a muzicii tradiţionale româneşti
Despre destinul scriitorului
Fenomenologia și metafizica somnului
Homo invidens.Fenomenologia și metafizica invidiei. Studiu multi- și transdisciplinar
Despre întâmplare
Auzul filosofic.Studiu inter-, pluri- și transdisciplinar
Despre ontologia și etica plagiatului
Fenomenologia și metafizica abuliei
Despre ochi, vedere, imagine și Panvăzător
Fenomenologia şi metafizica imaginaţiei
Despre singurătate
Teologia şi metafizica vidului.Introducere în neantologie.Studiu inter-, pluri- şi transdisciplinar
Despre enigmatica Zodie a Scorpionului. Studiu inter-, pluri- și transdisciplinar
Homo nudus sau despre falsa reîntoarcere în spațiul paradisiac.Studiu pluri- și transdisciplinar
De la harisme, la charisma liderului politic
Omul, mamifer ”diabolic”
Despre morfologia şi sintaxa culturii
Eminescu, filosof liric
Emil Cioran între obsesia căutării lui Dumnezeu și neputința de a crede
Piulița lui Trakovski sau despre nevoia omului de autoiluzionare
Metafizica modelelor cosmologice
Fenomenul fotbalistic și tentația neantului
Cămila , leul și copilul.Metamorfozele spiritului și necesitatea “transmutării” valorilor la Friedrich Nietzsche
Când ar trebui să sărbătorim ziua femeiii?
Dependența de Dumnezeu(teoadicția). Studiu pluri-,Inter- și transdisciplinary
Fantoma din Academie sau despre academizarea neacademică a intelighenței românești
Biblioteca infinită sau despre cum se împlinesc profețiile lui Borges
De ce și-a ales Iîsus ucenicii din Pescărie și nu din Academie?
Despre iubire
Este creștinismul superior celorlalte religii?
Mihai Sadoveanu și francmasoneria
Sfântul Ioan Gura de Aur și filosofia
Transspecismul sau involuția de la om la animal
Raportul dintre Teologie și filosofie
Arsenie Boca între sfințenie și rătăcire
Academicianul Basarab Nicolescu la 80 de ani
Colinda românească. Abordare Pluri-, inter- și transdisciplinară
Despre folclorul românesc (I).Cântece și tradiții de pe Valea Lotrului
Ontologia și fenomenologia nihilismului
Critica credinței pure.Introducere în pisteologie
Problema morții
Despre feminism
Despre importanța studierii limbilor clasice
Noapte ființei și ‘Dimineața care nu se va sfârși”
Măriile lor, Măriile folclorului românesc
A fi sau a nu fi transdisciplinar
Care este rețeta unei deveniri intelectuale de excepție?
De ce m-am înscris în Partidul AUR ?
De ce nu mai agreează Partidele politice intelectualii?
Despre nevoia de cultură spirit în politica româneascăLăsați bătrânii să vină la mine
Despre absenteismul electoral și responsabilitatea prezenței la urne în anul 2024
Cecitatea electorală sau despre ziua în care românii și-au legat, de bunăvoie, funia de gât
Despre Marea Unire din 1 decembrie 1918. Cauze.Desfășurare.Recunoaștere internațională.Tendițe secesioniste.Documente.
Distribuirea și redistribuirea mandatelor parlamentare AUR după scrutinul legislativ din 2024
Directorul Intelligence-ului românesc încurajează naționalismul și patriotismul
Partidul AUR, catalizator şi lider al marelui Pol Conservator de dreapta din România
Primul Forum European despre Supremația Constituțiilor Naționale asupra Birocrației de la Bruxelles, organizat de AUR şi “Declaraţia de la Bucureşti”
SIBIUL, EPICENTRUL CULTURII, AL ARTEI ȘI AL ȘTIINȚEI DIN ROMÂNIA
GHEORGHE LAZĂR, PĂRINTELE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC MODERN
TIMOTEI CIPARIU, PĂRINTELE FILOLOGIEI ROMÂNEŞTI
SIMION BĂRNUŢIU, IDEOLOGUL REVOLUŢIEI PAŞOPTISTE DIN TRANSILVANIA
AUGUST TREBONIU LAURIAN
GEORGE BARIŢIU
D.D.ROŞCA ŞI SENTIMENTUL TRAGIC AL FIINŢEI
LUCIAN BLAGA, POET METAFIZIC
NICOLAE TERCHILĂ, TEOLOGUL CARE L-A INFRUNTAT PE FILOSOFUL UCIAN BLAGA
NICOLAE BALCA, FILOSOF ŞI APOLOGET AL CREDINŢEI ORTODOXE
DUMITRU STĂNILOAE. ONTOLOGIA MISTERULUI TRINITAR ȘI METAFIZICA PERSOANEI
CONSTANTIN NOICA, UN PLATON REDIVIVUS
ARSENIE BOCA ÎNTRE SFINȚENIE ȘI “RTĂTĂCIRE”
ANTINOMICUL EMIL CIORAN
EUGENIA ADAM S -MUREŞANU, MUZA POETULUI LUCIAN BLAGA
ILUMINISMUL SIBIAN.
Eseuri/studii/articole în pregătire :
Despre “păcatul suprem” al gândirii
Existența lui Dumnezeu ca “boală incurabilă a spiritului”
Despre bornele peratologice ale cunoașterii
Împărăția cerurilor și împărăția Nirvanei
Despre religia filosofului
A crede și a ști
Despre singurătatea lui Dumnezeu
Tragismul condiției umane și tragicul intratreimic
Religiile și privatizarea Diviniății
Dumnezeu și cămașa de fier a dogmaticii
Procustizarea principiului creator
Despre Dumnezeul poeților
Structurile morfologice ale limbii poezești
Sintaxa limbii poezești
Cine eliberează pașapoarte pentru Republica Poezeia?
Diferențele dintre sexe și misoginismul
Dictatura prostiei și mizantropismul
Dumnezeu și scandalul thanatic
Calendarul creștin și panteonul grec
Mitologia greacă și divinitatea creștină
Zeus și Dumnezeu
Eroii greci și sfinții creștini
Zei muritori și zei înviați
Dionysos. Orfeu și Iisus din Nazaret
Constantin Cel Mare și șansa politică a religiei creștine
Logosul heracleitic și logosul ioaneic
Coborârea eroilor greci în lumea morților și katabasis-ul hristic
Metafizica sacrificiului mitic
Sacrificiul ca manipulare sacră
Căprioara și berbecul sau despre influența mitologiei grecești asupra mitologiei iudaice
mozaice
Hadesul și Șeolul
Daimonii greci și demonii creștini
Bunului Păstor- de la mitologia greacă la simbol creștin
Hermes Kriophoros și Iisus din Nazaret
Înfluența mitologiei romane asupra creștinismului
Cultul eroilor și cultul martirilor
Bazilica romană și Biserica creștină
Zeul Mitra și Iisus
De ce au dărâmat creștinii templele păgâne în antichitatea târzie ?
Înfluența mitologiei egiptene asupra religiei iudaice
Mitul egiptean al copilului salvat din ape și viața lui Moise
Înfluența mitologiei egiptene asupra religiei creștine
Isis cu Horus la sân (Isis lactans) și repezentarea iconografică a Fecioarei Maria cu pruncul în brațe
Arhetipul anastasic:Dionysos, Osiris, Tammuz, Attis, Adonis și Iisus
Influența mitologiilor mesopotamiene (sumeriană, akkadiană, babiloniană) asupra mitologiei iudaice
Influența mitologi canaanite/ugaritice asupra mitologiei iudaice
Vechiul Testament și rescrierea miturilor canaanite în cheie monoteistă
Influența mitologiei persane (zoroastriene) asupra mozaismului și creștinismului
Dualismul Bine-rău
Creștinismul ca artă a sintezei mitice
Filosofia sincretismului creștin
Dumnezeul unic și pluralitatea teonimelor
Zeii morți ai Antichității și Dumnezeul viu al creștinismului
Creștinismul ca produs al Antichității târzii
De la temple la biserici: convertirea spațiului sacru
Distrugerea păgânismului și reciclarea simbolurilor sacre
Supraviețuirea mitului prin formule dogmatice
Arhetipuri universale și narațiuni creștine
De la pluralitatea zeilor la exclusivitatea adevărului
De ce este considerat creștinismul o mitologie sincretică, dar cu pretenții de absolut ?
Despre thanatogonie
Teocentrism și thanatocentrism
Despre thanatosuicid
Câmpul cuantic primordial și coagularea teonilor
Palierele egologice ale psihismului divin
Despre inconștientul divin
Omul ca simptom metafizic
Infinitul divin(Ein Sof) și conceptul de Tzimtzum(Contracția lui Dumnezeu) în tradiția cabalistică
Neantul și ontologia negativă
Fundamentele udemiologice ale realului
Postmodernism și postcreștinism
Postcreștinism și adevăr
Mitul peșterii și teoria simulării realității pe computer(Nick Bostrom)
Cine este regizorul programului vieții/simulării pe calculator?
Implicațiile teologice ale teoriei simulării
Cunoașterea și virusarea softului ontologic
Procesle afective ca biţi de informaţie
Teologia și metafizica informației
Spiritualitatea digitală
Cine este regizorul programului vieții/simulării pe calculator?
Implicațiile teologice ale teoriei simulării
Cunoașterea și virusarea softului ontologic
Procesle afective ca biţi de informaţie
Teologia și metafizica informației
Spiritualitatea digitală
Liberul arbitru între iluzie și realitate
Robert Sapolski și negarea liberului arbitru
Biolgia comportamentului uman și liberul arbitru
Determinismul genetic, cultural și social
Liberul arbitru cu și fără Dumnezeu
Implicațiile teologice, antropologice și juridice ale teoriei lui Robert Sapolski
Fenomenul matern între transcendență și abis
Creativitatea ca reacție la neant
Udemiologia ca metafizică a absenței
La ce ajută atitudinea nihilistă ?
Riscurile gândirii nihiliste
Portretul genetic, intelectual, cultural și existențial al nihilistului perfect
Gradele apofatice ale discursului udemiologic
Sincretismul creștin
Sergiu Celibidache sau despre transcendența muzicii
Nichita Stănescu, transpoet și gnoseolog liric
Universul poetic al lui Vasile Morar sau despre nevoia omului de a fi “Dumnezeu câte un pic”
Constantin Cel Mare și sinodul de la Niceea
Iisus din Nazarteth și Apollonius din Tyana
Originile precreștine ale simbolului crucii
Crucea ca simbol cosmic și solar
Simbolul crucii în tradițiile asiatice și indo-europene
Scrisul și sicriul
Arhetipul Fecioarei și al copilului divin
Cele 12 arhetipuri jungiene și evoluția sinelui
Sinele, inconștientul și umbra sau despre beciurile supraetajate ale ființei umane
Arhetipul învierii
De la „Jocul cu mărgele de sticlă” la Jocul cu particule de neant
Iisus din Nazaret și arhetipul Soterului
Despre scrierea cu titluri
Idealismul berkeleyan și rolul obesrvatorului in fizica cuantică.Lumea ca halucinație colectivă conștientă
Despre teogonie
Despre antropogonie
Despre cosmogonie
Profiul psihologic al Divinității
Profilul intelectiv al divinității
Este Dumnezeu o proiecție transmundană a arhetipului patern?
Despre geniul anonim al țăranului român
Despre anonimitate
Despre turismul cultural
Metafizica numerelor
De la arta retoricii la Ars tacendi
Despre tafofobie
Despre exces
Despre prostia altinică(Stultitia alta)
Despre plăcere
Dumnezeu este de stânga sau de dreapta?
Metafizică și infrafizică
Despre adevăr. Introducere în aletheiologie
Despre originile limbii române
Irezolvabilile problemei libertății. Introducere în eleutherologie
Transcendență și transdescendență
Metafizica fizicii cuantice
Despre bioadicție
Despre arhitectura interioară
Republica pisicilor sau despre detronatrea omului din calitatea de rege al ființei
Despre limbă, limbaj și metalimbaj
Despre metateologie
Despre principiile teologiei naturale
Despre imprevizibil
Psihologia scriitorului și fenomenologia personajului
Ne putem aștepta la un process al creștinismului
Le mauvais demiurge și atributele etice ale Divinității creștine
Fețele și contrafețele Infinitului teologic
De ce nu are creștinismul o teogonie ?
Asceza misticului și asceza filosofului
„Contractele” ontologice încheiate de Dumnezeu cu regnul angelic și cu perechea umană primordială
Contractul ontologic dintre Dumnezeu și prințul neantului. Scurtă introducere în demonologia creștină
Eonul eshatologic și „vacanța” divină
„Apusul de zeitate” și greva metafizică
Concubinajul dintre Biserica Ortodoxă și partidele politice
Istoria ideii de iubire a aproapelui în filosofiile și religiile precreștine
Consecințele etice ale panteismului
Panteism și panenteism
Credința și luciditatea metafizică
Henologie și multiplicitate ontologică
Ideea de trinitate divină în religiile precreștine
Sexualitatea ca autoerotism metafizic
Hristoterapie și psihoteologie
Introducere în teopsihologie. Profilul psihologic al zeilor
Teodiceea și lanțul trofic
De ce este imposibilă articularea unui discurs teodiceic valid din perspectiva logicii imanente ?
Apofatismul filosofico-teologic și apofatismul matematic
Aposfatismul și nihilismul
Speciile udemiologice
Minus infinitul cantorian și neantul teologic
Revelația filosofică și revelația religioasă
Revelația științifică și artistică
Elemente de pisteopatie
Bolile transcendente si bolile transcendentale
Bolile ontologice
Bolile psihice si bolile spirituale
Bolile noetice și bolile cosmice
Taina spovedaniei și psihanaliza freudiană
Vechiul Testament grec. Filosofii elini și teologia creștină
Știința complexității și discursul mitologico-teologic
Teologia de năframă
Sincretismul creștin ca rezultat al procesului istoric de inculturare
Influența mithraismului asupra creștinismului timpuriu
Dogma trinității și ontologia aristotelică
Neoplatonismul și mistica creștină
Logosofia creștină și filosofia lui Heraclit din Efes
Ce a adus creștinismul nou? O analiză a particularităților lui ontologice, etice și antropologice
Democratizarea actului soteriologic
Încarnarea infinitului teologic
Paradoxul etic al iubirii de dușmani
Perspectiva eshatologică și restaurarea cosmică
Perihoreza și Comunicarea însușirilor- conceptualizări exclusiv creștine sau elaborări sincretice?
Moartea Zeului, o constantă mitologică universală
Moartea Zeului în creștinism și mitologiile precreștine. Încercare de teothanatologie comparată
Teologia istorică și omiletică sau despre cum se poate face teologie fără teologie
De ce se evită în Facultățile de Teologie discursul teologic speculativ?
De ce au teologii numai certitudini ?
Psihologia predicatorului
Despre teologia de youtube
Despre înviere.Introducere în anastaseologie
Dacă există ființe umane și pe alte planete/sisteme solare, galaxii
Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și pe alte planete locuite
Dacă ființele galactice au chip uman
Dacă supliciul hristic și învierea sunt acte unice
Cum S-a răstignit Iisus și în alte spații galactice ? Pe rând? Simultan?Prin hologramă ?
Despre sufletul animalelor . Introducere în zooteologie
Despre chipul lui Dumnezeu.Încercare de eikonologie divină
Ce limbă vorbește Dumnezeu?
Despre dialogul perihoretic(intratreimic)
De ce nu a rezistat Dumnezeu ispitei de a crea lumea spirituală, universul și lumea animală?
Împăratul Constantin Cel Mare și șansa politică a religiei creștine
Marele anonim vs. Marele fricos. Despre polemica Stăniloae-Blaga
Homo interrogans sau despre teologia interogativă
Despre gradul apofatic al discursului meonic
Teologia naturală și teologia doxologică
Despre bătrânețe
Creștinsmul și filosofia
Funcția soteriologică a filosofiei
Asceza filosofului
Despre consilierea filosofică
Despre inconștientul divin
Mecanismul henologic și ontologia hristică
Moartea și multivesrul
Despre Iluzia lumii
Despre inspirație
Despre originile limbii române
Despre nebunie
Duelul intergeneraționist
Eternitate și internetitate sau despre conflictulul intergenerațional din epoca stultocrației
Anaximandru și nedeterminarea principiului prim
Despre ostilitatea naturii
Despre mormântul lui Iisus
Despre riscurile facerii de bine
Despre autodemasculare și scopism
Inteligența spirituală
Cine și ce este Dumnezeu?
Despre cunoaștere
Ceilalți creștini:gnosticii, catharii și bogomilii
Binele din rău sau despre suferință
Despre prezența și absența ideii de Dumnezeu în/din fiziologia umană
De ce au ales catolicii pe Aristotel și ortodocșii pe Platon?
Hainele și spiritul
Despre literatura erotică
Despre curaj
Despre globalizare și globalism
Despre apateism, agnosticism și ateism
Despre cum ratează filologii marea literatură
Despre Verum și Verbum
Despre evoluția din creație
Despre grafoterapie
Geniul și nihilismul
Despre riturile de trecere(Botezul, Nunta și Înmormântarea)
Despre bucuria de a muri
Despre rolul lecturii în educația tinerilor
Corectitudinea politică și „Corectitudinea” teologică
A face teologie cu botnița pe creier
Filosofi, scriitori și oameni de știință persecutați/cenzurați de autoritățile clericale creștine
Despre genialitatea apostolului Pavel
Despre manipulare
Despre sens
Despre neșansa istorică a lui Democrit din Abdera
Demascarea falsului naționalism românesc
Despre energiile alfabetelor antice
Despre riscurile gândirii pozitive
e)Opere literare în formă dialogică:
Dialoguri
f)Cursuri/Tratat nepublicate/în pregătire
Scurt tratat de qudistică
Dicţionar al graiului maramureşean.Aria subdialectală Mara – în pregătire;
Introducere în sophoterapie
Nostalgia neființei.Introducere în oudemiologie
Limba latină pentru studenții Facultății de teologie .Volumul III.Sintaxa frazei-în curs de publicare
Limba greacă veche pentru studenții Facultății de teologie .Volumul III.Sintaxa frazei-în curs de publicare
Introducere în transfilosofie ( prezentarea propriului sistem filosofic)
Introducere în onto- și transliteratură(prezentarea propriului program/current literar)
Introducere în pisteologie.Critica credinței pure
Scurt tratat de soteriologie comparată
g)Aforisme:
Nostalgia neființei
h)Interviu:
Interviuri cu Vasile Chira
i)Corespondență
Scrisori
Scrisori către Malvina
j)Proiecte artistice:
Anotimpurile ființei. Devenirea umană în folclorul maramureșean
Spectacol de muzică tradițională
Solist vocal: Vasile Chira
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Dear reader friends,
Because some of you have asked me to talk about my future projects (literary/philosophical/theological/scientific/artistic) here is a short list of titles I try to work on when time permits.
There is no trace of grace, of vanity, of conceit in this gesture, apart from a simple information, and if I were still tempted to pursue another goal, that would be related to the assurance that in the event that I will not be able to complete these projects, due to historical weathering, health reasons, etc., someone will know my intentions.
And like those birds in a Romanian poem, whose wings were cut off, I will be less sad, if I will know that I showed with the stumps the direction to which I wanted to fly.
At the beginning of this philosophical and literary Testament, I also made a list of the works already published.
With appreciation and gratitude,
Vasile Chira
1. NOVELS, POETRY VOLUMES, PLAYS, ESSAYS, STUDIES, ARTICLES, COURSES, PUBLISHED TREATIES: a)Novel:
The Clock (novel), „Dacia Publishing House”, Cluj-Napoca 2010
b)Poetry:
Homo interrogans (poems), „Dacia Publishing House”1999
The Game of the Aeons (poems), Eikon Publishing House, 2004
Requiem. The Dialogue of Clay with Being, Eikon Publishing House, 2005
A Night with God (poems), Eikon Publishing House, 2006
c) Theatre:
Nicanor and Secunda (tragedy in seven acts), Eikon Publishing House, Cluj-Napoca 2007
c) Essay/Studies/Articles
Books of e
d) Courses/Treatises:
A Letter from an AIDS Patient to Heaven. Medical and Theological Perspectives on HIV/AIDS Infection, „Dacia Publishing House”, Cluj Napoca, 1999
Latin Language Course for Students of Theology Faculties Vol. I, Morphology, Napoca Star Publishing House, Cluj-Napoca, 2000
Dominants of Cioran’s Thought, „Lucian Blaga” University Publishing House, Sibiu, 2006
Ancient Greek Course Vol.I Morphology, „Lucian Blaga” University Publishing House, Sibiu, 2006
The Problem of Transcendence at Cioran, „Lucian Blaga” University Publishing House, Sibiu, 2007
History of Pre-Socratic Philosophy in 492 Chapters, „Lucian Blaga” University Publishing House, Sibiu, 2007
Philosophy Lectures, „Lucian Blaga” University Publishing House, Sibiu, 2010
Philosophy Lessons, „Lucian Blaga” University Publishing House, Sibiu, 2012
Greek Language, Vol. II, Sentence Syntax, „ASTRA Museum” Publishing House Sibiu 2014
Latin Language, Vol. II, Sentence Syntax, „ASTRA Museum” Publishing House, Sibiu 2014
Anthology of Patristic Literature (selection of texts, introductions, translation from Greek and Latin, notes and vocabulary by Vasile Chira), „ASTRA Museum” Publishing House, Sibiu 2014
Existential Analytic for Cioran (Bilingual Edition), „ASTRA Museum” Publishing House, Sibiu, 2014
Voivodal Maramureș – the original ontological space of Romania, „ASTRA Museum” Publishing House, Sibiu, 2017.
Titiana Mihali – The Master Bird of Romanian Folk Song, Agnos Publishing House, Sibiu, 2021 (in collaboration with the Sibiu professor and conductor, Dr. Vasile Bebeșelea Sterp).
2.NOVELS, POETRY VOLUMES, PLAYS, ESSAYS, STUDIES, ARTICLES, COURSES, TREATISE UNPUBLISHED :
a)Novel:
Leaf of nothingness(novel) – in the process of publication
The escape of marsupium(novel) – in preparation
The Lion (novel) – in preparation
A man in the Heaven(novel) – in preparation
The Hospital (novel) – in preparation
The tick(novel) – in preparation
Academy (novel) – in preparation
The lucid man (novel) – in preparation
The Twins (novel) – in preparation
Calista(novel) – in preparation
Deputy in the Parliament of Nothingness (Novel )-in preparation
Prison(novel)-in preparation
Deliverance(novel)-in preparation
The Dream Residential Complex(novel)-in preparation
Don’t Let Philosophers Die! (novel)-in preparation
The monastery of the questioners (Novel) – in preparation
The guardian demon (novel) – in preparation
The Coffin Diary (novel) – in preparation
The Gravediggers (novel) – in preparation
The owner of gravitons (novel) – in preparation
b)Poetry:
Odyssey of being (The never ending poem)
Ars ontopoetica
The Poet and God
The Philosopher and Death
Hymns of nothingness
The Mother
The Theogonic Dream
Psalms of Chira
The Philosopher and the Bell Ringer
c)Teatru:
Peștera umbrelor – in the process of publication
O noapte fără Dumnezeu – in the process of publication
d)Essay/Studies/Articles:
Books essays published:
Fragmentarium, Publishing House of the University „Lucian Blaga” Sibiu 2006
Studies of pluri-, inter- and transdisciplinarity, Publishing House of the University „Lucian Blaga”, Sibiu, 2012
Liber miscellaneus, „ASTRA Museum” Publishing House, Sibiu 2014
On Genius and Other Essays, Eikon Publishing House, Bucharest, 2019[9] (awarded at the XXXVIII Edition of the Liviu Rebreanu Salons Prose Competition, organized by the Romanian Writers’ Union, in the essay section, for the Year 2020).
Essays/studies/articles in progress)
Theological-philosophical essays (book in progress)
Essays (book in progress)
Alia miscellanea scripta (book in progress)
People from Sibiu (book in progress)
Published essays/studies/articles:
- Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Cioran and Kierkegaard, Saeculum (Journal of Cultural Synthesis), Sibiu, new series, year I Saeculum (Journal of Cultural Synthesis), Sibiu, new series, year IV(VI), no. 2(20)/2005, ISSN 1221-2245, p.116-121;
2 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Cioran and Dostoievski, Transilvania, Supplement, May 2005, ISSN 0255-0539, p.12-17;
3 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Cioran and Nietzsche, Saeculum (Cultural Synthesis Journal), Sibiu, new series, year VI(VIII), no. 1-2 (23-24)/ 2007, ISSN 1221-2245, p. 133- 139;
4 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Cioran and Pascal in the volume Patristic and Current Affairs, homage to P.C. Arch. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu on the occasion of his 75th birthday, ed. Andreiana, Sibiu, 2007, ISBN 978-973-87951-9-8, p. 321-328
5 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Metaphysics of Ecumenism in vol. ,, Yours from Yours”. Liturgy- Pastoral Care- Confession. Tribute to His Holiness Laurenţiu Streza on his 60th birthday, ed. Andreiana, Sibiu, 2007
6 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Prolegomena to a Christian Metaphysics, Academic Yearbook 2006-2007, Faculty of Theology ,, Andrei Şaguna”, Univ. ,, Lucian Blaga”, Sibiu, ISBN 978-973-739-707-2; ISSN 1582-8980, p. 60-64
7 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Cioran- antithetical to the abyss, Saeculum. Journal of cultural studies and communication, new series year VI (VIII), no. 1 (25)/ 2008, ISSN 1221- 2245, p. 85-89
8 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Marginals in pre-Socratic philosophy, Academic Yearbook 2007-2008, Faculty of Theology ,, Andrei Şaguna”, Univ. ,, Lucian Blaga”, Sibiu, ISBN 978-973-739-706-5; ISSN 1582- 8980 p. 70-81
9 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Immanuel Kant or the Last Judgment of Reason, in vol. Orthodox Theology in Romanian Destiny. Homage to Father Professor Ilie Moldovan on His 80th Birthday, ed. Andreiana, Sibiu, 2008, ISBN 978-973-88695-9-2, p. 641-655
10 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Hegel: Odyssey of the Absolute Spirit, in the homage vol. Bible and Christian Mission, Anniversary Stopover of Fr. Prof. Dumitru Abrudan, ed. Universităţii ,, Lucian Blaga”, Sibiu, 2010
11 Vasile Chira, The Eagle and the Rooster, Dilema Veche, founding director Andrei Pleşu, year V, no. 225, June 5-11, 2008, p. 18
12 Vasile Chira, The Law of the Single-Person Voting, ROST, Christian and Political Culture Magazine, Bucharest, no. 68, October 2008.
13 Vasile Chira, On the Involvement of Priests in Politics, ROST, Christian and Political Culture Magazine, Bucharest, no. 66, August 2008
14 Vasile Chira, Cioran and Schopenhauer, Transsilvania, Sibiu, no. 5/2008, ISSN 0255-0539, p. 16-2
15 Vasile Chira, Writing on the Sand, Ideas in Dialogue. Monthly magazine of the culture of ideas. Director H-R. Patapievici, year III, no. 12 (27), December 2006, p. 34-35
16 Vasile Chira, Lucian Blaga, between theology and philosophy, Euphorion, Monthly magazine of literature and art, Sibiu, no. 7-8 July/August 2008, ISSN 1222-3212
17 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Emil Cioran or the mystical apophaticism of the border, Telegraful român, no. 21-24/1 and 15 June 2010, ISSN 1223-8392
18 Vasile Chira, Ludwig Wittgenstein and the logical analysis of language, Antropomedia magazine, no. 2/2011
19 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Knowledge and communication in the Kantian paradigm, Antropomedia magazine, no. 1 / 2010, Sibiu
20 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, The Radicality of Metaphysical Nihilism in Arthur Schopenhauer, Saeculum, Year IX, No. 2/ 2010
21 Univ. Lect. dr. Vasile Chira, The Transcendentality of Mathematical Axioms, Epifania Magazine, Iaşi No. 14 / 2010
22 Univ. Lect. dr. Vasile Chira, Resurrection and Time, Telegraful român, Sibiu, No. 15-16 / 15 April 2010, ISSN 1223-8392
23 Univ. Lect. dr. Vasile Chira, The Time of Fasting and Pure Duration, Telegraful roman, Sibiu, No. 9-12 / 1 and 15 March 2010, ISSN 1223-8392
24 Univ. Lect. dr. Vasile Chira, Kant and Theology (I), Telegraful roman, Sibiu, No. 5 – 8 / 1 and 15 February 2010 ISSN 1223-8392
25 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Kant and theology (II), Telegraful roman, Sibiu, no. 15 – 16 / 15 April 2010 ISSN 1223-8392
26 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Georg Wilhelm Friedrich Hegel: the odyssey of the absolute Spirit, in vol. Omagiu Părintelui Professor Dr. Dumitru Abrudan, ed. Andreiana, Sibiu 2010
27 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Immanuel Kant or the Last Judgment of Reason, in vol. Omagiu Părintelui Professor Dr. Ilie Moldovan, ed. Andreiana, Sibiu 2010
28 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Johann Gottlieb Fichte and subjective idealism (I) Telegraful Român no. 33 – 36 / 1 and 15 September 2010, ISSN 1223-8392
29 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Johann Gottlieb Fichte and subjective idealism (II) Telegraful Român no. 37-40 / 1 and 15 October 2010,ISSN 1223-8392
30 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Ontologyand theology in Nicaean philosophy, in Euphorion, Sibiu, year 18, no. 11/12, Nov.-Dec 2007. p.8
31 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Emil Cioran or the mystical apophaticism of the border, Telegraful roman, Sibiu, no. 21-24 / 1 and 15 June 2010 ISSN 1223-8392
32 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Classical Thought and Transdisciplinary Consciousness, Telegraful roman, Sibiu, Year 159, No. 17-20 (May 1 and 15, 2011, ISSN 1223-8392
33 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, The Metamorphoses of the Soteriological Archetype, TRANSDISCIPLINARY STUDIES SCIENCE, SPIRITUALITY, SOCIETY, Bucharest, No. 2/2011 (ISSN 2069 – 0754)
34 Lect. Univ. dr. Vasile Chira, THE METAPHYSICS OF GLOBALIZATION, Cosmopolis. A Journal of Cosmopolitics, Brussels, Issue 2012/2, Volume 5.
- Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Thales of Miletus and the Metaphysics of Water, Telegraful roman, Year 162, No. 1-4 (May 1 and January 15)2014,p.10,ISSN 1223-8392
- Univ. Lect. dr. Vasile Chira, Intelligible Architecture of the World in Franz Kafka (I),Telegraful roman,Anul 162,nr.5-8(February 1 and 15) 2014,p.10,ISSN 1223-8392
37.Intelligible Architecture of the World in Franz Kafka (II),Telegraful roman,Anul 162,nr.9-12(March 1 and 15) 2014,p.10,ISSN 1223-8392
38.Intelligible Architecture of the World in Franz Kafka (III),Telegraful roman,Anul 162,nr.17-20(May 1 and 15) 2014,p.10,ISSN 1223-8392 - God and the problem of evil (I), The Romanian Telegraph, Year 162, No. 33-36 (September 1 and 15) 2014, p. 10, ISSN 1223-8392
- God and the problem of evil (II), The Romanian Telegraph, Year 162, No. 37-40 (October 1 and 15) 2014, p. 6, ISSN 1223-8392
- The custom of caroling between Greco-Latin mythology and Christian tradition, Year 162, (December 1 and 15), 2014, ISSN 1223-8392.
- Absurdity and Accedence in Ciorani’s Metaphysics, Theological Review, no. 3 September, 2015 (publication indexed by RTA, EBSCOHOST).
- Chira, Vasile, From Humanism to Transhumanism or the History of Becoming into Non-being in Pr. prof. dr. Jean Boboc, conf. dr. Sebastian Moldovan, Au carrefour de l’humain: religion, anthropologie, bioéthique, Sibiu: Astra Museum, 2016, p. 115-13
- Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Metaphysics of Music (II), Telegraful roman, Sibiu, Anul 164, no. 1-4/ 1 and 15 January, 2016 p. 11 ( ISSN 1223-8392)
- Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Metaphysics of Music (III), Telegraful roman, Sibiu, Anul 164, no. 5-8/ 1 and 15 February, 2016 p.11( ISSN 1223-8392)
- Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Metaphysics of Music (IV), Telegraful roman, Sibiu, Anul 164, no. 9-12/ 1 and 15 March, 2016 p.11( ISSN 1223-8392)
- Lect. Univ. dr. Vasile Chira, Telegraful roman, The Merry Cemetery in Săpânţa or the Place Where Death Lost Its Seed (I), Sibiu, Anul 164, no. 13-16/ 1 and 15 April, 2016 p.11( ISSN 1223-8392)
- Lect. Univ. dr. Vasile Chira, The Merry Cemetery in Săpânţa or the Place Where Death Lost Its Seed (II),Telegraful roman, Sibiu, Year 164, no. 1-4/ 1 and 15 January, 2016 p.11( ISSN 1223-8392)
- Lect. Univ. dr. Vasile Chira, The Transontology of the Trinitarian Mystery in Nicolai Berdiaev, Homage Volume Pr.Prof.Dr.Ioan Ică sr., Andreiana Publishing House, Sibiu, 2017.
- Lect. Univ. dr. Vasile Chira, The Divine and the problem of Evil, in vol. Meeting God in the Other, Studies in Religious Encouter and Pluralism in honour of Dorin Oancea on the occasion of his 70th birthday edited by Alina Pătru , Orientalia-patristica-oecumenica, herausgegeben von Dietmar, W.Winkler (Universitat Salzburg), vol.16, LIT, VERLAG GmbH &Co.KG Wien,
Zweigniederlassung Zurich, 2019, p.547-562. - Vasile Chira. Altruism. Religious, philosophical and scientific perspectives, Revista Transilvania, Sibiu, no. 9/ 2020, p.75-81.
- Vasile Chira, Priest Prof. Dr. Nicolae Balca, philosopher and apologist of the Orthodox faith, Revista Epifania, Iaşi, no. 61, June – August 2022
53.Chira, Vasile (February 14, 2023), “Metaphysics of cosmological models”, HTS Teologiese Studies / Theological Studies (in English), 79 (1), p. 8, ISSN 2072-8050
- Vasile Chira, The Transcendentality of Mathematical Axioms, Epifania Magazine, Iaşi, no. 72, March – May 2025, p.127-130.
Other essays/studies/articles published in volumes:
Phenomenology and Metaphysics of Death in Emil Cioran
On Genius. Introduction to the anthropology, phenomenology and theology of genius
Vintilă Horia or the novel as a transliterary discourse
Fear and the sacred. Ontology and phenomenology of theophobia
From humanism to transhumanism or the history of becoming into non-being
Metaphysics of the iconic phenomenon
Literature as trans- and ontoliterature (Literary program of the writer Vasile Chira)
Ontology and phenomenology of temporality
Absurdity and accedia as major existentials of udemiological analytics in Emil Cioran.
The tragic condition of man in relation to time l Nicolai Berdiaev
Curricular areas of university theological education. Observations and proposals
The problem of death in Arthur Schopenhauer
The era of the enocene/theocene or on the metaphysics of geological eons
Unpublished essays/studies/articles:
On the “supreme sin” of thinking
The existence of God as an “incurable disease of the spirit”
On the peratological limits of knowledge
The kingdom of heaven and the kingdom of Nirvana
On the religion of the philosopher
To believe and to know
On the loneliness of God
The tragicism of the human condition and the intra-trinitarian tragic
Religions and the privatization of the Divinity
God and the iron shirt of dogmatics
The Procustization of the creative principle
On the God of poets
Morphological structures of the poetic language
Syntax of the poetic language
Who issues passports for the Republic of Poezeia ?
Differences between the sexes and misogyny
The dictatorship of stupidity and misanthropism
God and the thanatic scandal
The Christian calendar and the Greek pantheon
Greek mythology and the Christian divinity
Zeus and God
Greek heroes and Christian saints
Mortal gods and resurrected gods
Dionysus. Orpheus and Jesus of Nazareth
Constantine the Great and the Political Chance of the Christian Religion
The Heracleitic Logos and the Johannine Logos
The Descent of Greek Heroes into the Underworld and the Christian Katabasis
The Metaphysics of Mythical Sacrifice
Sacrifice as Sacred Manipulation
The Deer and the Ram or on the Influence of Greek Mythology on Mosaic Mythology
Hades and Sheol
Greek Daimons and Christian Demons
The Good Shepherd – from Greek Mythology to Christian Symbol
Hermes Kriophoros and Jesus of Nazareth
The Influence of Roman Mythology on Christianity
The Cult of Heroes and the Cult of Martyrs
The Roman Basilica and the Christian Church
The God Mithras and Jesus
Why Did Christians Destroy Pagan Temples in Late Antiquity?
The influence of Egyptian mythology on the Jewish religion
The Egyptian myth of the child saved from the waters and the life of Moses
The influence of Egyptian mythology on the Christian religion
Isis with Horus at her breast (Isis lactans) and the iconographic representation of the Virgin Mary with the baby in her arms
The Anastasic archetype: Dionysus, Osiris, Tammuz, Attis, Adonis and Jesus
The influence of Mesopotamian mythologies (Sumerian, Akkadian, Babylonian) on Jewish mythology
The influence of Canaanite/Ugaritic mythologies on Jewish mythology
The Old Testament and the rewriting of Canaanite myths in a monotheistic key
The influence of Persian (Zoroastrian) mythology on Mosaicism and Christianity
Good-evil dualism
Christianity as the art of mythical synthesis
The philosophy of Christian syncretism
The one God and the plurality of theonyms
The dead gods of Antiquity and the living God of Christianity
Christianity as a product of late antiquity
From temples to churches: the conversion of sacred space
The destruction of paganism and the recycling of sacred symbols
The survival of myth through dogmatic formulas
Universal archetypes and Christian narratives
From the plurality of gods to the exclusivity of truth
Why is Christianity considered a syncretic mythology with claims to absoluteness?
About thanatogony
Theocentrism and thanatocentrism
About thanatosuicide
The primordial quantum field and the coagulation of theons
The egological levels of the divine psyche
About the divine unconscious
Man as a metaphysical symptom
The divine infinity (Ein Sof) and the concept of Tzimtzum (Contraction of God) in the Kabbalistic tradition
Nothingness and negative ontology
The udemiological foundations of the real
Postmodernism and Post-Christianity
Post-Christianity and Truth
The Myth of the Cave and the Theory of Computer Simulation of Reality (Nick Bostrom)
Who is the Director of the Computer Simulation/Life Program?
Theological Implications of Simulation Theory
Knowledge and the Virusing of Ontological Software
Affective Processes as Bits of Information
Theology and Metaphysics of Information
Digital Spirituality
Who is the Director of the Computer Simulation/Life Program?
Theological Implications of Simulation Theory
Knowledge and the Virusing of Ontological Software
Affective Processes as Bits of Information
Theology and Metaphysics of Information
Digital Spirituality
Free Will Between Illusion and Reality
Robert Sapolski and the Denial of Free Will
The Biology of Human Behavior and Free Will
Genetic, cultural, and social Determinism
Free Will with and without God
Theological, Anthropological, and Legal Implications of Robert Sapolski’s Theory
The maternal phenomenon between transcendence and abyss
Creativity as a reaction to nothingness
Udemyology as a metaphysics of absence
What is the use of a nihilistic attitude?
The risks of nihilistic thinking
The genetic, intellectual, cultural and existential portrait of the perfect nihilist
The apophatic degrees of udemiological discourse
Christian syncretism
Grigore Leşe or on the shamanic function of traditional music
Romanian nals
On the destiny of the writer
Phenomenology and metaphysics of sleep
Homo invidens.Phenomenology and metaphysics of envy. Multi- and transdisciplinary study
On chance
Philosophical hearing.Inter-, pluri- and transdisciplinary study
On the ontology and ethics of plagiarism
Phenomenology and metaphysics of abulia
On eyes, sight, image and the Panvázátor
Phenomenology and metaphysics of imagination
On loneliness
Theology and metaphysics of emptiness.Introduction to non-anthology.Inter-, pluri- and transdisciplinary study
On the enigmatic Zodiac sign of Scorpio. Inter-, pluri- and transdisciplinary study
Homo nudus or about the false return to the paradisiacal space.Pluri- and transdisciplinary study
From charisms to the charisma of the political leader
Man, a „diabolical” mammal
On the morphology and syntax of culture
Eminescu, lyrical philosopher
Emil Cioran between the obsession of seeking God and the inability to believe
Trakovski’s nut or about man’s need for self-illusion
Metaphysics of cosmological models
The football phenomenon and the temptation of nothingness
The camel, the lion and the child.Metamorphoses of the spirit and the need to „transmute” values in Friedrich Nietzsche
When should we celebrate Women’s Day?
Dependence on God (theoaddiction). Pluri-, Inter- and transdisciplinary study
The Ghost in the Academy or about the non-academic academization of the Romanian intelligentsia
The Infinite Library or about how Borges’ prophecies are fulfilled
Why did Jesus choose his disciples from the Fishery and not from the Academy?
About love
Is Christianity superior to other religions?
Mihai Sadoveanu and Freemasonry
Saint John Chrysostom and philosophy
Transspeciesism or the involution from man to animal
The relationship between Theology and philosophy
Arsenie Boca between holiness and wandering
Academician Basarab Nicolescu at 80 years old
Romanian Christmas Carol. Pluri-, inter- and transdisciplinary approach
On Romanian folklore (I). Songs and traditions from the Lotrului Valley
Ontology and phenomenology of nihilism
Critique of pure faith. Introduction to pistology
The problem of death
On feminism
On the importance of studying classical languages
Night of being and ‘The morning that will never end’
Their seas, the seas of Romanian folklore
To be or not to be transdisciplinary
What is the recipe for an exceptional intellectual development?
Why did I join the AUR Party?
Why do political parties no longer accept intellectuals?
On the need for spiritual culture in Romanian politicsLet the old people come to me
On electoral absenteeism and the responsibility of voting in 2024
Electoral blindness or the day when Romanians voluntarily tied the noose around their necks
On the Great Union of December 1, 1918. Causes. Development. International recognition. Secessionist tendencies. Documents.
Distribution and redistribution of AUR parliamentary mandates after the 2024 legislative elections
The Director of Romanian Intelligence encourages nationalism and patriotism
The AUR Party, catalyst and leader of the great right-wing Conservative Pole in Romania
The First European Forum on the Supremacy of National Constitutions over the Bureaucracy in Brussels, organized by AUR and the “Bucharest Declaration”
SIBIUS, THE EPICENTER OF CULTURE, ART AND SCIENCE IN ROMANIA
GHEORGHE LAZĂR, THE FATHER OF MODERN ROMANIAN EDUCATION
TIMOTEI CIPARIU, THE FATHER OF ROMANIAN PHILOLOGY
SIMION BĂRNUŢIU, THE IDEOLOGIST OF THE PAŞOPTIST REVOLUTION IN TRANSYLVANIA
AUGUST TREBONIU LAURIAN
GEORGE BARIŢIU
D.D.ROŞCA AND THE TRAGIC SENTIMENT OF BEING
LUCIAN BLAGA, METAPHYSICAL POET
NICOLAE TERCHILĂ, THE THEOLOGIST WHO CONFRONTED THE PHILOSOPHER UCIAN BLAGA
NICOLAE BALCA, PHILOSOPHER AND APOLOGET OF THE ORTHODOX FAITH
DUMITRU STĂNILOAE. THE ONTOLOGY OF THE TRINITARY MYSTERY AND THE METAPHYSICS OF THE PERSON
CONSTANTIN NOICA, A PLATO RELIEVED
ARSENIE BOCA BETWEEN HOLYNESS AND “WALKING”
THE ANTINOMICIAN EMIL CIORAN
EUGENIA ADAM S -MUREŞANU, THE MUSE OF THE POET LUCIAN BLAGA
THE SIBIANS ILLUMINISM.
Essays/studies/articles in preparation:
Sergiu Celibidache or on the transcendence of music
Nichita Stănescu, transpoet and lyrical gnoseologist
Vasile Morar’s poetic universe or on man’s need to be „God a little at a time”
Constantine the Great and the Council of Niceea
Jesus of Nazareth and Apollonius of Tyana
The Pre-Christian Origins of the Cross Symbol
The Cross as a Cosmic and Solar Symbol
The Symbol of the Cross in Asian and Indo-European Traditions
The writing and the coffin
The Archetype of the Virgin and the Divine Child
The 12 Jungian Archetypes and the Evolution of the Self
The Self, the Unconscious and the Shadow or on the Multi-Storey Cellars of the Human Being
The Archetype of Resurrection
From „The Glass Bead Game” to The game with nothingness particles
On writing with titles
Berkeleyan idealism and the role of the observer in quantum physics. The world as a conscious collective hallucination
On theogony
On anthropogony
On cosmogony
The psychological profile of the Divinity
The intellectual profile of the Divinity
Is God a transmundane projection of the paternal archetype?
About the anonymous genius of the Romanian peasant
About anonymity
About cultural tourism
The metaphysics of numbers
From the art of rhetoric to Ars tacendi
About taphophobia
About excess
About altinic stupidity (Stultitia alta)
About hedonism
Is God a left-wing or right-wing ?
The physics and metaphysics of the zodiac . About Scorpio sign
Metaphysics and Infraphysics
About the origins of the Romanian language
The unsolvables of the problem of freedom. Introduction to Eleutherology
Christotherapy and psychotheology
About the truth. Introduction to aletheiology
Transcendence and Transdescenndence
The metaphysics of quantum physics
About bioaddiction
About the interior architecture
The Republic of Cats or about the dethronement of man as king of being
About language and metalanguage
About metatheology
On the principles of natural theology
About the unpredictable
Psychology of writing and phenomenology of character
Can we expect a process of Christianity?
About the burden of envy
Political correctness and theological „Correctness”.
Le mauvais demiurge and the ethical attributes of the christian Divinity
Why doesn’t Christianity have a theogony?
The asceticism of the mystic and the asceticism of the philosopher
The ontological „contracts” made by God with the angelic kingdom and the primordial human pair
The ontological contract between God and the prince of nothingness. Brief Introduction to Christian Demonology
The eschatological aeon and the divine „holiday”.
„The sunset of deity” and the metaphysical strike
Politics and literature
The concubinage between the Orthodox Church and political parties
The Ethical Consequences of Pantheism
Pantheism and Panentheism
Faith and metaphysical lucidity
Henology and ontological multiplicity
Sexuality as metaphysical autoerotism
Christotherapy and psychotheology
Introduction to theopsychology. The psychological profile of the gods
Theodicy and the food chain
Why is it impossible to articulate a valid theodicy discourse from the perspective of immanent logic?
Philosophical-theological apophatism and mathematical apophatism
Aposphatism and nihilism
The epidemiological species
Minus Cantorian infinity and theological nothingness
Philosophical revelation and religious revelation
Scientific and artistic revelation
Elements of pisteopathy
Transcendent diseases and transcendental diseases
Ontological diseases
Mental illnesses and spiritual illnesses
Noetic diseases and cosmic diseases
The sacrament of confession and Freudian psychoanalysis
Greek Old Testament. Hellenic philosophers and Christian theology
Complexity science and mythological-theological discourse
Kerchief theology
Historical and homiletic theology or how to do theology without theology
Why is speculative theological discourse avoided in Theology Faculties?
Why do theologians only have certainties?
The psychology of the preacher
About youtube theology
About the resurrection. Introduction to anastaseology
If there are human beings on other planets/solar systems, galaxies
If the Son of God also incarnated on other planets
If galactic beings have human form
If Christ’s suffering and resurrection are single acts
How was Jesus crucified in other galactic spaces? One at a time? Simultaneously? By hologram?
About the soul of animals. Introduction to zootheology
About the image of God. Attempt of divine eikonology
What language does God speak?
About the perichoretic (intratrinitarian) dialogue
Emperor Constantine the Great and the political chance of the Christian religion
The Great Anonymous vs. The Great Coward. On the Stăniloae-Blaga Polemic
Homo interrogans or on interrogative theology
On the apophatic degree of meonic discourse
Natural theology and doxological theology
On old age
Christianity and philosophy
The soteriological function of philosophy
The asceticism of the philosopher
On philosophical counseling
On the divine unconscious
The henological mechanism and the Christic ontology
Death and the multiverse
On the Illusion of the world
On inspiration
On the origins of the Romanian language
On madness
The intergenerational duel
Eternity and internetness or on the intergenerational conflict in the era of stultocracy
Anaximander and the Indeterminacy of the First Principle
On the Hostility of Nature
On the Tomb of Jesus
On the Risk of Doing Good
On Self-Demasculination and Scopism
Spiritual Intelligence
Who and What is God?
On Knowledge
The Other Christians: Gnostics, Cathari and Bogomils
Good from Evil or on Suffering
On the presence and absence of the idea of God in/from human physiology
Why Did Catholics Choose Aristotle and Orthodox Christians Choose Plato?
Clothes and the Spirit
On Erotic Literature
On Courage
On Globalization and Globalism
On Apatheism, Agnosticism and Atheism
On How Philologists Miss Great Literature
On Verum and Verbum
On Evolution in Creation
On Graphotherapy
Genius and Nihilism
On Rites of Passage (Baptism, Wedding and Funeral)
On the Joy of Dying
On the Role of Reading in the Education of Young People
Doing Theology with a Muzzle on Your Brain
Philosophers, Writers and Scientists Persecuted/Censored by Christian Clerical Authorities
On the Genius of the Apostle Paul
On Manipulation
On Meaning
On the Historical Failure of Democritus of Abdera
Exposing False Romanian Nationalism
On the Energies of Ancient Alphabets
On the Risks of Positive Thinking
e) Literary works in dialogic form:
Dialogues
f)Treatises:
Short treatise on qudistics
Dictionary of Maramures County dialect / Romania. Mara subdialectal area – in preparation;
Introduction to sophotherapy
Nostalgia of non-being. Introduction to oudemiology
Latin language for students of the Faculty of Theology. Volume III. Syntax of the phrase
Ancient Greek language for students of the Faculty of Theology. Volume III. Syntax of the phrase
Introduction to transphilosophy (the presentation of my own philosophical system)
Introduction to onto- and transliterature (the presentation of my own literary program )
Introduction to pisteology. Critique of pure faith
Short treatise on comparative soteriology
Latin for students of theological faculties Vol III. Sentence syntax
Ancient Greek for students of theological faculties Vol III. Sentence syntax
g)Aphorisms:
Nostalgia for non-being
h)Correspondence
Letters
Letters to Malvina
i)Interview:
Interviews with Vasile Chira
j)Artistic projects:
The seasons of being. Becoming human in folklore of Maramureș County / Romania
Traditional music show
Lead singer: Vasile Chira
DESPRE TEOGONIE

“Fiţi fericite copile din Zeus şi viers dăruiţi-mi
Cîntecul vostru să-mi cînte, neamul ce veşnic trăi-va,
Care din Geea-i născut şi din înstelatul Uranos,
Cei din tenebrele Nopţii, vlăstarele mării sărate.
Spuneţi-mi cum la-nceput ivitu-s-au zeii, Pămîntul,
Apele, marea întinsă cu unda învolburată,
Stelele care sclipesc sub cerul boltit fără margini.
Zeii ce s-au zămislit din ei, dătătorii de daruri,
Cum împărţit-au belşugul, cum rînduit-au puterea,
Cum mai întîi dobîndit-au Olimpul cu multele piscuri.
Muze, acestea să-mi spuneţi voi, doamne-n olimpice case
Şi la-nceput povestiţi-mi ce-a fost înainte de toate.
Haos a fost la-nceput. Pămîntul cu largile-i coapse,
Casă temeinică dată nemuritorilor care
Au stăpînire pe culmea Olimpului plin de troiene.
Tartarul întunecat, sub pămîntul cu drumuri întinse.
Eros apoi, printre zeii nemuritori, cel mai gingaş
Imblînzitor, ce supune pe oameni şi zei deopotrivă,
Gîndul în piept amăgind şi voia cea înţeleaptă.
Noaptea cea neagră şi-Erebos apoi se iscară din Haos,
Ziua, Eterul venit-au pe lume născute din Noaptea,
Roadă prinzînd din iubirea cu întunecatul Ereb
Ceea, slăvită, născu mai întîi asemenea sieşi
Cerul cu stele-mpînzit, de jur împrejur s-o cuprindă,
Zeilor celor ferice în veci lăcaş să le fie.
Munţii înalţi a născut şi groteie-adînci, hărăzite
Nimfelor, zîne ce-n peşteri de munţi îşi fac locuinţa,
Fără-a rodi din iubire născut-a marea cea stearpă,
Marea vrăjmaşă ce-şi umflă unda-n viitoarea furtunii.
Iar, din unirea cu Cerul, născu pe-nspumatul Oceanos”
( Hesiod, Teogonia, 104-134 )
Cuprins:
1.Introducere
2.Principiul divin în mitologiile antice
3.Mitologia greacă
4.Mitologia homerică
5.Teogenealogia hesiodică
6.Mitologia mozaică
7.Miturile eline și miturile biblice
8.Mitogoniile antice și Oul primordial
9.Mitologia vedică
10.Mitologia chineză
11.Diada metafizică Yin–Yang
12.Mitologia sumeriană
13.Mitologia egipteană
14.Cosmologia biblică
15.Cosmologia patristică
16.Cosmologia filosofică
17.Cosmologia științifică
18.Big Bang-ul nu este un beginning
19.Sistemele cosmogonice ale gnozelor dualiste
20.Cosmogonia gnostică
21.Cosmogonia valentiniană
22.Cosmogonia marcioniană
23.Cosmogonia maniheeană
24.Cosmogonia chatară
25.Cosmogonia bogomilă
26.Cosmologia lui Jakob Böhme
27.Creștinismul, o religie fără teogonie
28.Bazele revelaționale ale cosmologiei și antropogoniei creștine
29.Fenomenologia revelației
30.Nivelele de realitate
31.Pseudorelaitatea mitico-religioasă
32.Realitatea arhetipală și realitatea reală
33.Mecanismele revelației
34.Actanții fenomenului revelațional
35.Emițătorul divin și receptorul uman
36.Natura imaginară a emițătorului și subiectivitatea receptorului
37.Revelația și factorii culturali
38.Revelația și factorii geografici, climatici, economici
39.Limbajul revelației
40.Codul comunicării revelationale și decodificarea
41.Critica oricărui model revelațional existent sau posibil
42.Narațiune mitică și realitate istorică
43.Revelație artificială și revelație reală
44.Neuroștiința receptorului revelațional
45.Rvelația și afecțiunile psihice
46.Vedenia și halucinația vizuală
47.Efectul Maglavid
49.A auzi pe altul și a auzi vocea inconștientului
50.A vedea pe altul și a vedea ceea ce vrei să vezi
51.Neognosticismul și „catastrofa nașterii”
52.Emil Cioran și „demiurgul rău”( Le Mauvais demiurge)
53.Noul val chataro-bogomil și „incompetența” lui Dumnezeu
54.Istoria și civilizația ca „opere ale diavolului”.
54.Concluzie
Introducere
Întrebarea privitoare la statutul ontologic al unui agent creator al omului și al universului a primit de-a lungul timpului o serie de răspunsuri mai mult sau mai puțin fanteziste, în funcție de unghiul cognitiv din care a fost formulată: mitologic, protoreligios, religios, teologic, filosofic, speculativ sau științific.
De la anticul Parmenide care s-a întrebat întâia oară ”De ce există mai degrabă ceva decât nimic “, până la Heidegger, filosofii și oamenii de știință au încercat, fără succes, să ofere un răspuns la această amețitoare dilemă metafizică.
Cine a făcut universul? Cine l-a creat pe cel care a făcut universul ? Dacă respectivul agent creator nu a apărut în timp, nu a fost instalat de nimeni în ființă, ci este propria lui cauză(causa sui, per se), cum este posibil logic, rațional acest lucru? Care este regimul lui ontologic? Prin ce mecanisme intelective, noetice, energetice, matematice, arhitecturale a relizat acest proiect cosmic? Are creatorul, designerul, arhitectul, dar și actul creației în sine o dimensiune sacră, religioasă sau este rezultatul unor legi exclusiv fizice ? Dacă este rezultatul unor legități fizice, matematice, chimice, cine a făcut aceste legi? Cine a calculat constantele cosmologice?
Creatorul universului este același cu creatorul omului? Universul este finit sau infinit? Dacă este finit, ce este dincolo de el? Dacă este infinit, ce zeu, ce demiurg a riscat să facă o ființă rațională care să nu poată înțelege această lipsă de capăt? Este omul singura ființă rațională din spațiul galactic? Creatorul cosmosului și al omului are natură personală sau impersonală ? Este creatorul bine intenționat ?
A urmărit creatorul o finalitate soteriologică sau a făcut lumea și omul ca experimente la care privește impasibil ? Cu ce scop a fost făcută această infinitate cosmică, miliardele de galaxii și sisteme solare ? Din necesitate, din orgoliu, din intenția de a împărtăși creaturilor un amor infinit ? Este creatorul afectiv, bun, provident? Sunt justficate actele de proșternere, de adorare, ritualul, cultul, intenționalitatea latreutică, în raport cu agentul creator, devreme ce omul a fost adus la ființă fără să fie întrebat în prealabil dacă doreste acest lucru? Există o dictatură ontologică? Dacă entitatea creatoare divină este personală, omipotentă, proniatoare, omniștientă, așa cum sunt postulate aceste atribute în religiile abrahamice, de ce a generat un cosmos cangrenat și o ființă corupibilă? Dacă această coruptibilitate a apărut în urma unei culpe primordiale, din cauza neascultării față de imperativul divin, de ce nu a creat divinitatea o ființă perfecta, incapabilă să cadă ? De ce i-a dat o libertate pe care știa, ab initium, că o va folosi rău? De ce nu are creștinismul o teogonie? Cât de obiective sunt actele revelaționale ? Cum este posibilă comunicarea între ființe situate pe nivele ontologice diferite ? Care este diferența dintre vedenie și halucinație ? De ce actul revelațional nu are loc la nivelul comunității, ci se face doar în prezența unui receptor singular?
Dacă omul nu este creat de un Dumnezeu omnipotent, personal, dacă viață a evoluat pe pămănt în peste 3 miliarde de ani, de la bacterii, din apă și carbon, la mamifere antropomorfe, în urma unor procese chimice și anatomice îndelungate, a selecției naturale, a schimbărilor de mediu, a adaptabilității, a variabilității, a dispersiei, a speciației, rămâne totuși întrebarea cine, ce inteligență, ce energie a făcut posibile aceste legi ale viului ?
Acestea și alte câteva mii de întrebări fără răspuns îi vin în minte oricărui metafizician, teolog natural/naturalist [1], atunci când meditează la existența unui zeu creator, la începutul lumii și al omului.
Mitul facerii lumii din nimic de către gândul, visul, respirația sau secrețiile corporale ale unui zeu creator este prezent în toate culturile antice fie că vorbim de India, Africa, Asia sau Orientul Mijlociu.
În cele mai multe dintre aceste cosmologii religioase, la început nu există decât un haos primordial, un abis acvatic, un “Tohu Va Bohu”, cum se spune în cartea Genezei, în care Zeul(la evrei Iahwe) instituie ordinea:
”La început, Dumnezeu[2] a creat cerul şi pământul. Pământul era netocmit şi gol, şi întuneric era deasupra abisului, iar duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor.
Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!”. Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina „zi”, iar întunericul l-a numit „noapte”. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întâi.
Şi a zis Dumnezeu: „Să fie firmament între ape care să despartă apele de ape!”. Dumnezeu a făcut firmamentul şi a despărţit apele care sunt sub firmament de apele care sunt deasupra firmamentului. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit firmamentul „cer”. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a doua.
Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele care sunt sub cer într-un singur loc şi să se facă văzut uscatul!”. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit uscatul „pământ”, iar adunarea apelor a numit-o „mare”. Şi a văzut Dumnezeu că era bun ”.(Geneză, 1,1-9)
Pentru gnostici, maniheiști, chatari, bogomili, nihiliști, existența înseamnă degradare, cădere din starea de perfecțiune a neființei.Demiurgul, creatorul acestei lumi este, în opinia lor, nepriceput, ignorant și prin urmare nu putea face decât o lume imperfectă, ratată.Dumnezeul descris de Moise în Vechiului Testament, rău, însetat de sânge, răzbunător, capricios era identificat de gnostici cu acest Demiurg, în timp ce Divinitatea evangheliilor, care și-a trimis Fiul în lume era considerată ca adevărată și dreaptă.
După cum arătam la începutul acestui studiu, legat de existența lui Dumnezeu, au fost emise de-a lungul timpului, o serie de ipoteze mitico-religioase, filosofice și științifice.Amintim aici pe cele mai importante dintre ele :
a)ipoteze mitico-religioase:
Ideea de ființă supremă, de zeitate creatoare este numită în culturile primitive:
-Tepeu și Gucumatz, în mitologia maiașă;
-Tane Mahuta, în mitologia polineziană;
-Tangaroa, în mitologia polineziană (Hawaii și Insulele Pacificului) ;
-Mangundi, în mitologia din Noua Guinee;
-Baiame și Daramulum în mitologia aborigenilor australieni;
-Viracocha(spuma lacului), Pachacamac(cel care însuflețește pământul), la vechii peruvieni (în special la civilizația incașă și la popoarele preincașe);
-Izanagi și Izanami, Amaterasu, zeița soarelui, Tsuchi-Yomi, zeul lunii și Ochonomachi care personifica pământul, în mitologia japoneză;
-Odin și frații săi Vili și Ve, zeii care au creat lumea din corpul uriașului primordial Ymir-în mitologia nordică;
-Ahura Mazdah, în mitologia persană ;
-Danu și copiii săi (Tuatha Dé Danann), în mitologia celtică ;
-Olorun (sau Olodumare), în mitologia Yoruba (Nigeria și regiunile înconjurătoare) ;
-Svarog, în mitologia slavă ;
-Nanabozho, în mitologia Ojibwe din America de Nord ;
-Marele Manitu sau Gitchi Manitou este văzut ca o forță supremă, similară unui zeu creator, în mitologiile popoarelor indigene din America de Nord;
-Atumm, zeul primordial care s-a creat singur din haosul Nun și a dat naștere lumii, Ptah( în mitul memfitic), care a creat lumea prin gând și cuvânt, Ra, Zeul Soarelui, considerat uneori creatorul lumii și al celorlalți zei, în Egiptul antic;
-Apsu și Tiamat (Ape primordiale) care au dat naștere primilor zei, Marduk (în mitul babilonian), a ucis-o pe Tiamat și a creat cerul și pământul din corpul ei, Enki (Ea), Zeu al înțelepciunii și al apelor subterane, a ajutat la modelarea umanității, în mitologia Mesopotamiană (Sumerieni și Babilonieni);
-Chaos, vidul primordial din care au apărut primii zei, Gaia (Pământul) și Uranus (Cerul) care au dat naștere titanilor și au creat alte forme de viață, Prometeu, Titan care a modelat oamenii din lut și le-a oferit focul, în mitologia greacă;
-Caelus și Terra, echivalenți ai lui Uranus (Cerul) și Gaia (Pământul) din mitologia greacă, zeii considerați ca fiind reprezentanții forțelor primordiale ale creației, Janus, un zeu unic roman, asociat cu începuturile, tranzițiile și porțile. Unele surse îl consideră un zeu creator, având rol în modelarea lumii, Saturnus (Saturn), Zeu asociat cu Epoca de Aur și, în unele variante, cu ordonarea lumii înainte de venirea lui Jupiter, Jupiter (Zeus la greci), cel mai important zeu roman, stăpân al cerului, care a preluat conducerea după ce și-a învins tatăl, Saturn, în mitologia latină;
-Ymir, un gigant primordial, din al cărui corp au creat lumea zeii Odin, Vili și Vé, Odin, Vili și Vé, cei trei frați zei care au creat cerul, pământul și oamenii din doi copaci, în mitologia Nordică (Scandinavă);
-Brahma, Zeul creator, parte din trinitatea hindusă (alături de Vishnu și Shiva), Purusha, Ființa cosmică din care a fost creat universul, Vishnu, care, în unele mituri, creează lumea, visând-o în timp ce plutește pe Oceanul Cosmic, în în Hinduism;
– Pan Gu, un gigant care a apărut din haos și a creat cerul și pământul, Nüwa, Zeița care a modelat primii oameni din lut și a reparat cerul după ce a fost distrus, în mitologia chineză;
-Ometeotl, o zeitate duală, sursa tuturor lucrurilor, Quetzalcoatl și Tezcatlipoca, doi frați zei care au creat lumea și umanitatea, în mitologia Aztecă;
– Mulungu(Zeul creator din mitologia bantu), Nzambi (Congo), Creatorul lumii și al oamenilor, Olorun (Yoruba), Zeul suprem care a trimis pe Orunmila și Obatala să creeze lumea, Unkulunkulu (Zulu), zeu care a creat oamenii, în Mitologia Africană ;
-Hwanin, considerat zeul cerului și creatorul universului, în cultura coreană ;
-El și Baal, în mitologia canaanită ;
-Ta’aroa-în mitologia tahitiană ;
-El, în mitologia feniciană ;
-Yahweh, în mitologia mozaică;
-Allah la arabii musulmani ;
-Dumnezeu(din lat. Domnine + Zeus), o divinitate personală, providentă, bună, iubitore care și-a trimis Fiul în lume, în creștinism.
b) ipoteze filosofice:
La filosofii presocratici ideea de absolut este legată de căutarea primului principiu( arhe, initium rerum), responsabil de pluralitatea realității fenomenale, însă fără să apeleze la zei:
– Thales din Milet (sec. VI î.Hr.) credea că totul provine din apă, pe care o considera principala substanță a Universului;
– Anaximene considera că aerul este elementul primordial, iar Universul s-a format prin condensare și rarefiere;
-Anaximandru punea la originea universului apeironul, nemărginitul;
– Heraclit din Efes considera că focul este principiul fundamental și că Universul este într-o continua schimbare;
-Parmenide susținea că Universul este etern și nemișcat, respingând ideea că a fost creat din nimic;
– Xenofan din Colofon considera că totul a luat ființă din “Unul” care nu este nici mărginit nici nemărginit;
-Pitagora din Samos spune că la baza lumii stă Numărul(Arithmos), Unitatea;
-Empedocle a propus teoria celor patru elemente fundamentale: pământ, aer, foc și apă, care se unesc prin iubire și se separă prin ură;
-Anaxagora, introduce ideea unei minți cosmice(„Nous”) care a pus Universul în mișcare;
– Democrit și Leucip au vorbit despre particule indivizibile numite atomi care stau la baza tuturor lucrurilor. Pentru ei universul nu a fost creat, ci există din eternitate.
Platon se referă la natura transcendenței, atunci când vorbește de condiția ontologică a Binelui, de regimul pe care-l are Binele în raport cu inteligibilele și cu sensibilele. Ideea de Bine este nu nu doar într-o transcendență față de sensibile, așa cum sunt eidele (paradigmele) față de lucruri, ci într-o transcendență față de inteligibil. Avem deci de-aface cu un caracter suprainteligibil al Binelui, responsabil inclusiv de activitatea cognitivă a intelectului.
În dialogul Timaios, Platon descrie Universul ca fiind creat de un Demiurg, o entitate rațională care l-a ordonat după modele matematice, după imaginea lumii inteligibile.
La rândul lui, Aristotel identifică o primă cauză a mișcării, un primum movens/ὃ οὐ κινούμενον κινεῖ, care, deși mișcă totul, rămâne nemișcată, un mișcător nemișcat. Substanța primului motor aristotelic este un act pur, deci în afara oricărei potențialități.
La Kant, ideea supremă a rațiunii este ideea totalității care reprezentată ca individ devine Ideal transcedental. Acest ideal, ca ipostaziere a materiei predicatelor constituie o Ființă absolut perfectă care are toate predicatele afirmative, fiind numită de către Kant „ens realissimum”, ființa cu cel mai înalt grad de realitate.
Fichte identifică Eul absolut cu Dumnezeu, o realitate conaturală sinelui uman, care reprezintă ordinea morală, libertatea, neavând în el nimic autarhic, despotic.
Hegel a schimbat modul de abordare al Absolutului. La el totalitatea nu mai este substanță pură absolut infintă, încremenită în sine, ci se autodesfășoară, se autoexplicitează. Forma cea mai abstractă este Ființa pură. După devenirea abstractă și logică se ajunge la sinteza lor care este concretul spiritual. Ideea absolută nu poate rămâne într-un spațiu alienat de sine, ci se reîntoarce în propria sineitate asemenea fiului rătăcitor din Evanghelie. Dacă la început ființa pură este nedeterminată, la sfârșit ajunge la totalitatea determinării, devenind spirit absolut, conștient de sine. [3]
La Heidegger, transcendenţa se referă la sineitatea Dasein-ului.Fenomenul transcenderii este echivalat cu faptul-de-a-fi-în-lume.
Pentru Heidegger, conceptul de transcendență, așa cum la identificat teologia, dar și filosofia europeană este totalmente greșit, pentru că transcenderea nu înseamnă depășirea unui spațiu care ar închide subiectul în propria-i interioritate. Ceea ce se depășește nu este barajul dintre exterior și interior, ci ființarea în întregul ei. Cel ce transcende este Dasein-ul și cel către care se face transcenderea este tot Dasein-ul. Cu alte cuvinte, Dasein-ul se depășește pe sine în sine, în direcția lui însuși și nu pe sine în direcția unei alterități transcendente cum ar fi divinitatea în accepție teologică și filosofică .[4]
Alte poziții filosofice se referă la :
-Dumnezeu creator, dar neproniator (concepția deistă) ;
-înlocuirea ideii de Dumnezeu cu o forță de anvergură cosmică, impersonală, oarbă, numită “Voință”(Schoppenhauer) ;
-teoria panteistă a unui Dumnezeu identificat cu natura. Este vorba de concepția spinozistă(Deus sive natura) ;
-Dumnezeu este creat de om. Teoria lui Feuerbach ;
-Dumnezeu „ este mort”, fiind ucis de către oameni(Nietzsche);
-Dumnezeu ca un alt nume pentru neant, la Cioran (“Totul fără Dumnezeu este neant, iar Dumnezeu este neantul pur”);
-Agnosticismul.Existența lui Dumnezeu nu poate fi afirmată cu certitudine;
-Dumnezeu ca “Mare anonim”, “Gardian al misterelor” care a creat omul din propriile lui diferențiale.
c) ipoteze științifice:
Cosmologia științifică modernă explică apariția lumii prin teoria Big Bang, care susține că universul a început acum aproximativ 13,8 miliarde de ani, prin explozia unei particule extrem de dense și fierbinți.
Expandarea acestui punct energetic a dus la apariția spațiului și timpului, la organizarea materiei, la formarea particulelor fundamentale (quarcuri, electroni, fotoni).
După aceea quarcurile s-au combinat pentru a forma protoni și neutroni, dând naștere primilor atomi de hidrogen și heliu.Gravitația a făcut ca atomii se se adune, formându-se astfel primele stele și galaxii. În interiorul stelelor, prin fuziune nucleară, s-au format elemente mai grele, precum carbonul și oxigenul, cruciale pentru viață.În jurul stelelor(Sorilor) s-au format sistemele solare. Pe unele planete cum este și pământul a apărut viața.Pe pământ, spun oamenii de știință după miliarde de ani de evoluție, au apărut oamenii.
Teoria Bing Bang este susținută de dovezi solide, precum: Expansiunea universului (observată de Edwin Hubble) și Radiația cosmică de fond, o formă de radiație electromagnetică care se găsește peste tot în Univers. Temperatura ei este de 2,725 K și frecvența de 160,4 GHz.
Pentru biochimistul și microbiologul francez, Jacques Monod, laureat al Premiului Nobel, viața nu este rodul unei divinități, ci “este rezultatul unui „accident cosmic”;
După teoria abiogenezei (geneza vieții din materie nevie), viață a apărut pe pământ din molecule simple(apă, metan, amoniac, hidrogen), prin procese chimice naturale.
Conform teoriei Panspermiei, originea vieții nu este terestră, ci mai degrabă cosmică, deoarece moleculele organice au fost aduse pe pământ prin intermediul meteoriților sau cometelor.
Pentru anumite științe experimentale, ceea ce oamenii numesc Dumnezeu are cel mult o existență de tip virtual, un fenomen de psihologie și biochimie al creierului. Experiențele făcute pe subiecți aflați în stări modificate ale conștiinței, induse de substanțe psihedelice sau tehnici nechimice precum respirația holotropică, privare senzorială, practici yoga, privare de somn, etc. au arătat că nu există nici o diferență între trăirile mistice obținute în laborator (stări extatice, unirea cu Dumnezeu, întâlniri cu ființe angelice sau demonice etc.) și episoadele de acest gen pe care le relatează Biblia.[5]
După Modelul realităților descris de Charles Tart și Stanislav Grof cu subiecți cărora li s-au indus astfel de stări modificate ale conștiinței, pe lângă realitatea fizică, localizată spațio-temporal, există și alte realități, distincte de cea materială, respectiv realitățile virtuale, care pot fi accesate în consecință numai în timpul unor stări modificate ale conștiinței. Existența acestor realități virtuale este discontinuă și relativă, realitatea lor menținându-se doar atâta timp cât sunt accesate de către subiecți credincioși. Potrivit acestui model, realitățile virtuale ar fi asemenea site-urilor de Internet.
Realitățile virtuale sunt deci un soi de rețele informaționale, care se traduc în impresii senzoriale de către indivizi angajați religios. Mai exact, Dumnezeu, îngerii, Fecioara Maria, Iisus Hristos, sfinții etc. populează spațiul transpersonal al conștiinței, mai ales în Orientul și Occidentul creștin. Aceste realități virtuale devin cu atât mai active, mai reale, cu cât sunt accesate, pomenite, adorate de mai mulți indivizi, ajungând cu timpul să intre în zona inconștientului colectiv[6].
Specialiștii în neuroștiințe și în biologie moleculară au descoperit o genă (gena VMAT2), localizată la nivelul glandelor suprarenale, grație căreia unii oameni reacționează intens la textele sacre.Vesicular Monoamine Transporter 2, este o proteină, care transportă, hormoni precum dopamina, serotonina, epinefrina la neuroni, creând, premisele emoționale de adorare a divinității.Cu cât cantitatea de hormoni este mai mare, cu atât fervoarea este mai mare, iar în cazul unui creier fără neurotransmițători apare necredința, depresia, nonsensul.
Unii oameni de știință susțin ipoteza unei forțe cosmice de tip energetic, impersonale, inteligente. Stiinta modernă pare să fie favorabilă unei astfel de teorii, deoarece admite faptul că materia este în esență un soi de energie, atomii fiind formați din spații relativ vide. Când atingem un obiect, atingem de fapt orbitele electronilor care se rotesc în acest câmp, în jurul nucleelor atomice.
E adevărat, nu putem vorbi de un vid absolut, pentru că peste tot în Univers există câmpuri cuantice de diverse categorii, câmpuri fotonice, gluonice, miuonice etc., aflate într-o continuă fluctuaţie. Cu alte cuvinte, spațiile goale de la nivelul atomilor sunt medii de configurare a funcției de undă a particulelor, în superpoziție.
Universul conține doar 5% materie, însă este „populat” nu doar cu atomi ci și cu materie întunecată, energie întunecată, particulele virtuale, câmpuri nefluctuante etc.
Exactitatea cu care au fost calculate legile fizice, constantele cosmologice fac necesară o inteligență apriori Big Bang-ului.Dacă, de pildă, viteza de expansiune a universului, în prima secundă de după această singularitate, ar fi fost cu 0,00000001% mai mică, universul ar fi revenit, după câteva zeci de milioane de ani, la starea lui inițială. De asemenea, daca gravitatia ar fi fost mai mare cu 0,00000001% , nu s-ar fi putut forma spațiul galactic.
Lucruri inexplicabile, misterioase, care reclamă o inteligență transcosmică, avem și la nivel microscopic și macroscopic, dansul haotic al particulelor, imprevizibilitatea, fluctuațile câmpurilor cunatice, toate acestea devin coerente, ordonate la nivel macroscopic. Masa, scaunul, cartea, stiloul, mărul nu mai sunt niște conglomerate de atomi care se mișcă imponderabil în vid, nu mai sunt niște energii abstracte, nebuloase, nu mai sunt vibrații și oscilații, ci ni se înfățișează simțurilor ca obiecte palpabile, solide, stabile, spatio-temporal ca și cum toate procesele atomice, totate fluctuațile, tot dansul cuantic s-ar opri când observatorul evaluează aceste obiecte la scară macroscopică.
Alte ipoteze referitoare la divinitate, mai mult sau mai puțin științifice se referă la următoarele :
-Dumnezeu ca “inteligent designer”, în creaționismul de tip știițific;
-teoria grădinii zoologice. Omul a fost creat de o civilizație superioară care se jocacă, se distrează privindu-l și urmărindu-I evoluția ;
-teoria universului integramă. Universul a fost creat de cineva sub forma unei ghicitori, a unui rebus și așteaptă ca oamenii să-l dezlege;
-teoria unui Dumnezeu creator, dar impersonal, susținută printre alții de către Albert Einstein:
“Nu cred într-un Dumnezeu personal și nu am negat niciodată acest lucru, ci l-am exprimat clar. Dacă există ceva în mine care poate fi numit religios, atunci este admirația nelimitată pentru structura lumii în măsura în care știința noastră o poate dezvălui” ;
– Bosonul Higgs sau „particula Dumnezeu” în teoriile fizicii contemporane;
-Poziția ateismului științific pentru care nu există niciun Dumnezeu creator, universul fiind exclusiv produsul legilor fizice;
-Dumnezeu ca energie/câmp cuantic(metafizicile scientiste, fizica cuantică etc.;
– Teoria lui Jung. Dumnezeu ca arhetip colectiv.
Legat de crearea lumii, avem două variante : ori a existat la început o materie haotică, inertă(„Tohu vav bohu”), pe care Dumnezeu a ordonat-o, ori lumea a apărut ca o materializare a gândurilor lui Dumnezeu. Prin urmare, în primul caz, lumea nu a fost creată din nimic, ci avem de-a face cu o materie preexistentă. Acest lucru ridică o serie de întrebări : cine a creat această materie? A fost creată de un alt Zeu inferior Creatorului lumii sau de unul superior lui ?
Dacă materia preexistentă lumii a fost creată de Dumnezeul mozaic și creștin, de ce a creat-o informă, “netocmită și goală” ? De ce nu a creat de la început o materie organizată?
Întrebarea privitoare la originea lumii a fost pusă și de filosofii greci însă unii dintre aceștia, și mă gândesc în special la Heraclit din Efes, au spus că universul este etern și ciclic ceea ce înseamnă că materia și energia nu se vor epuiza niciodată.
Ulterior, creștinii au răsturnat viziunea antică greco-romană despre univers, în sensul că au înlocuit ciclicitatea cu un univers creat la un moment dat de Dumnezeu, univers în care timpul se scurge dinspre prezent spre viitor.Mai exact, au înlocuit Ideea de Bine suprem și Demiurgul lui Platon, dar și primul motor a lui Aristotel(Primum movens) cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, au personificat Ideea idelilor și Acest lucru explică apariția univesului, dar nu ne spune nimic despre nașterea lui Dumnezeu, în afară de faptul că este o ființă “per se” și că este propria lui cauză( “causa sui”).
Oamenii de știință vorbesc de Big Bang, conform căreia, odată cu explozia acelei particule infinit de dense și infinit de fierbinți, au apărut formele spațiului și ale timpului.Dacă această particulă a explodat la un moment dat, e clar că “acest moment” presupune existența unei forme de temporalitate anterioară marii singularități.Cine a făcut acest timp care a precedat Big Bang-ul ?
Dar era nevoie nu doar de timp, ci și de un spațiu, înainte de fenomenul marii singularității cosmice, un spațiu în care să fie plasată acea particulă, care se prsupune că a explodat.Prin nurmare, de unde a apărut acel spațiu primordial, de asemenea, anterior Big Bang-ului?
Apropos de materia care precede nașterea zeității supreme, inclusiv Hesiod, în Teogonia, spune că atunci când se naște Zeus, lumea era deja locuită de anumite forțe(discordie, înșelăciune etc.) pe care nu le poate învinge. Ceea ce poate face însă „părintele zeilor” este să creeze un spațiu olimpian, o zonă tampon, prin care să țină la distanță acele stihii.
După aproape cinci decenii de când sunt preocupat zilnic de existența, natura, intelecția, în general de metabolismul ontologic al Divinității, consider că numai un demers cognitiv, inter-, pluri-și transdisciplinar, care să includă gândirea mitologică, modelele revelaționale ale tuturor religiilor, teologia naturală, modelele mistice, filosofia, științele naturii(astronomie, cosmologie, astrofizică, biologie, chimie, fizică, științele spațiului, științele pământului, geografia, geologia, etc., științele sociale(psihologia), neuroștiințele, științele formale(matematică, logică formală, binară, ternară, logica dinamică a contradictoriului a lui Lupasco, logici plurivalente, Logica simbolică, Logicile aletheice, Logicile epistemice etc.) ar putea da o idee obiectivă(deci nu de tip mistic subiectiv) despre principiul creator al universului și al omului.
Vasile Chira
[1] Am numit aici teolog natural, pe acel vorbitor despre divinitate care încercă să facă teologie naturală, arheologie metafizică, pe baze raționale, logice, matematice, fizice, adică pe acel teolog incapabil mental, noetic, cognitiv, neurocerebral sau pur și simplu nu își dorește, să recurgă la unul dintre modelele revelaționale mitico-religioase, ceea ce nu înseamnă, desigur, că este ateu. Prin urmare, nu m-am referit la teologia doxologică, latreutică, afectivă, la teologii angajați într-o relație de tip mistic cu Principiul suprem.
[2] Numele lui Dumnezeu derivă de la verbul grec theein și înseamnă a hrăni, a purta de grijă, a conduce, a da viață tuturor, adică a zei, a dumnezei. În limba română este format din două cuvinte latine: Domine și Deus.
[3] Vezi Vasile Chira, Liber Miscelaneus, Editura „ASTRA Museum”, 2014, Sibiu, p.12-15;Vezi de asemenea Vasile Chira, Dominantele gândirii cioraniene, Editura Univerității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, p. 39-46.
[4] Vasile Chira, Dominantele…, op. cit., p. 50-53
[5] Vezi Adrian Pătruț, Știință, chimie, nanoclusteri, Ed. Casa cărții de știință, Cluj Napoca, 2007, p. 158-160.
[6] Vezi și Vasile Chira, Liber Miscelaneus, op.cit. p.20-23.
Vasile Chira (AUR), primul deputat de familie din Sibiu. INTERVIU EXCLUSIV
(Interviu electoral acordat de către scriitorul și filosoful Vasile Chira, candidat AUR la Camera Deputatilor Sibiu, jurnalistului Vlad Pârău de la „cerulcodrulsiparaul.ro” )
Vlad Pârău: 1.Prezentați-vă pe scurt. Ce caută un filosof și, în general, un intelectual în politică?
Vasile Chira: Am venit în Sibiu în anii ’80, unde am făcut studii de teologie. Ulterior am studiat filosofia și filologia clasică. În prezent sunt profesor de Filosofie creștină și Limbi clasice (limba greacă și limba latină) la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu. Sunt, de asemenea, membru al Uniunii Scriitorilor din România și doctor în filosofie al Universității „Babeș – Boliay” din Cluj-Napoca. Am scris în jur de 30 de cărți de filosofie, teologie, literatură (roman, eseu, dramaturgie, poezie) și peste 100 de studii și articole, publicate în reviste de specialitate din țară și din străinătate. Mai multe detalii despre viața și activitatea mea pot fi găsite pe Wikipedia și pe blogul personal.
Sunt de patru ani membru al Partidului „Alianța pentru Unirea Românilor” (AUR) și membru în senatul acestei formațiuni politice. La alegerile parlamentare din 1 decembrie candidez la Camera Deputaților pe locul 2 în județul Sibiu.
În această calitate, am primit binecuvântarea de a candida la Camera Deputaților din partea I.P.S. Prof. Univ. Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului și Arhiepiscopul Sibiului, membru de onoare al Academiei Române.
Legat de partea a doua a întrebării, ar fi multe de spus. Dacă politica este, în general, administrarea treburilor obștești sau publice (res publica, cum le numeau latinii), atunci fiecare cetățean face politică, mai ales în sistemul politic de tip democratic, pentru că participă, vrând-nevrând, într-un fel sau altul, în bine sau în rău, la mersul vieții publice. Însă, pentru că nimeni nu are interes pentru toate aceste treburi și pentru că nimeni nu se pricepe la toate, cetățenii desemnează, dintre ei, prin alegeri, un număr de alți cetățeni care să le reprezinte opiniile și interesele și să ia, în locul lor, decizii cu putere juridică cu privire la acestea, însă nu în nume personal, ci în numele celor pe care i-au ales și pe care îi reprezintă. De regulă, acest proces de exprimare a opiniilor și intereselor individuale în spațiul public, în vederea unor decizii cu putere juridică, se realizează prin intermediul unor grupuri de opinii și interese care sunt partidele politice și care propun alegătorilor anumiți cetățeni care să îi reprezinte. Pe lângă asta, orice cetățean poate candida la alegeri și ca independent – desigur, cu șanse aproape nule, din cauză că legea electorală este făcută în așa fel încât să să nu ajungă oamenii appartinici în Parlament.
Așadar, întrucât o parte însemnată dintre treburile vieții publice au de-a face cu educația, cultura, știința, bunurile intelectuale etc., este nu numai firesc, dar și indispensabil ca, printre cei care sunt desemnați să decidă cu putere juridică în spațiul public să se afle și intelectuali. Un intelectual nu caută, în principiu, în politică nimic diferit de ceea ce caută orice cetățean, din oricare categorie profesională, desemnat ca reprezentant al altor cetățeni, adică să contribuie la deciziile politice care privesc mai ales propriul său domeniu de competență.
Filosofia este o știință cu deschideri înspre toate domeniile spiritului, o știință a universalului, a esențelor, deci este firesc să aibă ca orizont de cercetare și aspectul social, economic și politic al existenței umane.
Cât dspre implicarea filosofului în politică, eu sunt adeptul lui Platon care era de părere că treburile publice trebuie gestionate de filosofi. Republica, unul dintre dialogurile marelui filosof grec, nu este chiar o utopie, pentru că, în general. filosofii sunt oameni lucizi, onești, inteligenți, culți, sensibili, au simțul efemerității acestei lumi, nu sunt interesați, obsedați de acumularea de averi proprii, ci sunt dedicați binelui public. Sau, cel puțin, așa ar trebui să fie. Pe de altă parte, în opinia lui Aristotel, omul este o ființă cu propensiune politică. Din această perspectivă, omul nu poate fi un “idiot”, adică nu poate fi o ființă care își neglijeaază obligațiile civice, politice, în favoarea urmăririi propriilor interese egoiste. Se știe că în limba română cuvântul “idiot” derivă de la grecescul “idiotes”, care desemna pe cei ce nu se implicau în treburile cetății.
Implicarea filosofului în viața politică este cu atât mai necesară și mai binevenită, cu cât postmodernitatea ocultează programatic valorile clasice, culturale, tradiționale, creștine etc., produce confuzare a reperelor, promovează o mixtură cognitivă, axiologică etc. urmărind chiar transmutarea structurii, naturii umane.
Vlad Pârău: 2.Sunt voci care comentează că politica ar fi opțiunea imorală pentru un teolog. Ce le puteți răspunde?
Vasile Chira: Politica este o opțiune imorală pentru orice cetățean, din oricare categorie profesională, dacă a face politică înseamnă o treabă imorală. De pildă, dacă, în calitate de alegător, își exercită acest drept în mod imoral (prin corupție). Sau, în calitate de cetățean ales, în loc să se străduiască să reprezinte în procesul decizional politic opiniile și interesele celor care l-au votat, folosește prerogativele pe care le are în exercitarea funcției sale politice în alte scopuri.
Pe de altă parte, în măsura în care anumite aspecte ale vieții publice au de-a face cu religia și credința în divinitate, organizarea administrativă a acestor categorii de activități este necesară, iar categoria profesională care cunoaște cel mai bine care sunt problemele organizatorice și administrative în domeniul credinței religioase sunt teologii. Prin urmare, este de dorit ca deciziile politice care privesc acest domeniu să fie luate mai ales de către persoane competente, adică de teologi.
O situație aparte o reprezintă clerul (cel puțin, clerul ortodox: ierarhi, preoți, diaconi), care, pentru a putea reprezenta nepărtinitor în fața lui Dumnezeu pe toți credincioșii, indiferent de opiniile și interesele lor în spațiul public, nu își asumă rolul de reprezentați politici ai altor cetățeni. Însă, chiar și clericii, în calitatea lor de cetățeni își pot exprima opiniile și aprecierile la adresa treburilor publice, inclusiv la adresa reprezentaților politici, a partidelor și administrației publice și a activității lor. De fapt, pentru sănătatea morală și spirituală nu doar a unor persoane particulare, ci și a comunităților umane (locale, regionale, naționale sau internaționale), este chiar o obligație cetățenească aceea ca reprezentanții vieții religioase să se pronunțe cu privire la chestiunile publice care au legătură cu moralitatea, precum valorile morale, educația și cultura.
În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu are un capitol intitulat „E tot filosofie”.Ei bine, parafrazând sintagma marelui romancier și filosof român, care, apropo de implicarea în lucrul public, a avut și dânsul o astfel de tentatție politică, eu aș spune că „E tot politică”. În sensul că toate interacțiunile umane sunt generatoare de raporturi politice, adică de încercări de armonizare a diferitelor interese. Studentul se confruntă direct cu politica atunci cand iși primeste bursa și cartela la cantină, profesorul, când își ridică salariul, cetățeanul, când cumpără din alimentară un litru de ulei, omul de cultură, când îi sunt cenzurate ideile de aberațiile „corectitudinii politice” etc.
Din nefericire, românii nu au o astfel de cultură a exercițiului civic, politic. Este nevoie de introducerea unor cursuri de Cultură civică, politică în ciclul gimnazial, liceal, dar și universitar. Dar, să revenim la relația dintre teologie și politică. Dacă teologia are ca obiect, ca subiect de analiză pe Dumnezeu, relația dintre Creator și creatură, cum ar putea un teolog lucid și responsabil să eludeze relațiile dintre semeni, a căror esență este tocmai politica?
Neimplicarea teologului în spațiul public, în treburile cetății ar însemna dezertarea de la datoriile socio-politice și lăsarea acestora în seama lui Dumnezeu. Acest passivism civic nu se justifică pentru un creștin, deoarece Dumnezeu a înzestrat omul cu toate facultățile și instinctele necesare unei autonomii în spațiul terestru. Dumnezeu ne ajută, dar nu ne face temele sociale, politice, nu ne gestionează direct condițiile care țin de organizarea vieții.
Apostolul Pavel spune că Dumnezeu a lăsat omului mintea ca să o ascută pe tocila naturii, adică să își folosească mintea pentru a cerceta tainele lumii și, implicit, pentru a-și crește șansele de supraviețuire și de îmbunătățire a condiției umane.
Date fiind contextul geopolitic tensionat, ingineriile sociale toxice, atacul la valorile creștine, la tradiții, corupția de la nivel politic, slugărnicia, mediocritatea, preotul, teologul trebuie să se implice, nu atât în exercițiul politic în sine, ci mai ales în etica politică, în moralizarea discursului public.
Vlad Pârău: 3.De ce ați ales AUR ca platformă politică?
Vasile Chira: Ținând cont de extraordinara diversitate a opiniilor și intereselor oamenilor, nu există nici un partid care să conțină numai opinii și interese unanime ale membrilor și simpatizanților lor. Din această cauză, în mod obișnuit, aproape nimeni nu se poate identifica sută la sută în nici o platformă politică. În aceste condiții, alegerea presupune o evaluare a avantajelor și dezavantajelor, a beneficiilor și costurilor de orice fel (ideologice, materiale, morale, spirituale) pe care le presupune aderarea la un partid sau platformă politică.
Personal, am ales AUR pentru că reprezintă, în acest moment, oferta politică în care mă regăsesc cel mai mult și pe care cred că o pot servi cel mai bine. Mă refer, mai ales, la principiul suveranității naționale, la valorile morale creștine și la cultura de tip clasic (bazată pe știința de carte). Aceste principii și valori reprezintă și crezul meu cu privire la viața publică.
În concluzie, am ales partidul AUR pentru că este o formațiune recent apărută în peisajul politic, care pune în centrul programului său politic apărarea valorilor culturale, creștine, a familiei, a credinței, a națiunii.
Pentru că, spre deosebire de partidele mainstream, care implementează necritic, fără discernământ și împotriva interesului național tot soiul de măsuri din agenda progresistă a instituțiilor bruxelleze, AUR are intelectuali, oameni demni, curajoși, profesioniști, care sunt dispuși să negocieze soarta țării cu instituțiile transnaționale din care facem parte.
Consider că a sosit timpul să schimbăm modul de a face politică și să acordăm șanse și altor formațiuni cu orientare conservatoare, național- suveranistă. Și, când afirm acest lucru, nu mă refer la un exit din aceste structuri euroatlantice, ci la o redefinire a relaționării cu ele în scopul promovării intereselor României și ale românilor.
Vlad Pârău: 4.Cât de important este să lupți pentru un ideal?
Vasile Chira: Aceasta este o întrebare foarte importantă pentru că, dacă o raportăm la contextul postmodern occidental, care a decretat deja faptul că societatea contemporană a intrat în epoca “post-ideal”. Poate că acest lucru este valabil pentru societățile care au avut norocul să aibă o dezvoltare continuă, organică, fără fracturi în destinul lor istoric. Dar, pentru noi, pentru români, pentru o societate tânără și supusă bulversărilor ideologice precum este România, această paradigmă postmodernă nu este funcțională pentru că, după răsturnarea politică din 1989, țara noastră este în etapa întreruptă în 1945 de comuniști, a redefinirii, a reconstrucției identității naționale. De aici, nevoia de configurare a unui ideal național, comun în toate valențele sale economice, politice, culturale, umane, profesionale etc., a unui azimut, orizont care să canalizeze toate energiile creatoare și sănătoase ale națiunii române. Nu degeaba se spune în popor că ceea ce definește un om sau un neam este tocmai idealul pe care și l-a fixat. Acest ideal denotă valoarea și identitatea insului și a națiunii respective.
Toți oamenii luptă pentru anumite deziderate; face parte din condiția umană. Însă anumite deziderate au o valoare fundamentală, definitorie, pentru noi și, în acest sens, luptăm pentru împlinirea lor și nu acceptăm să abdicăm de la ele. Acestea reprezintă idealurile noastre. A renunța la un ideal însemnă a renunța la o valoare fundamentală, iar aceasta înseamnă o gravă afectare a identității, a stimei de sine și chiar a sensului vieții.
Vlad Pârău: 5.Mai e actuală ideea de jertfă pentru țară în politică?
Vasile Chira: Orice om este dispus să renunțe la ceva pentru a dobândi altceva, mai important pentru sine sau pentru cei apropiați. Acesta este prețul, sacrificiul sau jertfa la care trebuie să fim dispuși pentru a obține ceea ce dorim. De asemenea, știm că valoarea unui lucru este cu atât mai mare cu cât renunțarea pe care o pretinde este mai mare. Dacă pentru țara noastră – adică pentru comunitatea înaintașilor, contemporanilor și a urmașilor noștri – nu renunțăm la mai nimic, înseamnă nu doar că țara noastră nu are pentru noi nici o valoare, ci și că noi nu avem valoare în corpul acestei țări.
Pe de altă parte, ar trebui să analizăm, chiar dacă în mod succint, conceptul de „jertfă”. Există și o formă de jertfă modernă sublimată, inteligentă, care nu mai constă în sacrificiul suprem, așa cum a avut el loc în trecut, fie în varianta laică, profană sau religioasă. Eroismul, martiriul au și forme mai estetice, nesângeroase. Nu mai suntem în Antichitate sau în Evul Mediu ca să identificăm jertfa doar într-o logică sanguină, în autodafeuri, rug, ștreang sau ghilotină etc. Dumnezeu nu este director de abator ca să ne ceară să mergem la El cu capul în pungă, ca să facă din asta o condiție sine qua non pentru a ne primi în Împărăția Lui! Dumnezeu nu este unul al morții, ci El ne vrea vii, luptători pentru dreptate și adevăr. Prin urmare, în această viziune modernă, jertfa se poate manifesta sub forma timpului investit în activitatea publică, a profesionalismului dovedit, a capitalului de materie cenușie, a onestității intelectuale, a dăruirii față de un ideal național, a altruismului, a perseverenței, a răbdarii în atingerea scopurilor propuse.
În societatea contemporană, o epocă de o complexitate și interdependență extraordinare, de foarte multe ori sacrificiul suprem nu numai că este ridiculizat, persiflat, nu mișcă pe nimeni, ci, dimpotrivă, aduce contraservicii de imagine națiunii care încurajează, tolerează astfel de gesturi extreme.
Oare nu sunt mai eficiente investițiile în materia cenușie, în retorică, în arta argumentării, a persuasiunii, a dialogului, decât această logică sanguină, tribală și anacronică? De ce să lovim cu sabia, cu barda, cu maceta, cu bâta, și nu cu condeiul, cuvântul, cu spiritul?
Vlad Pârău: 6.Ce ne puteți spune despre cum se luptă un Scorpion și ce trăsături de caracter i-ar putea asigura succesul?
Vasile Chira: Da, întămplător sau, ma bine spus. proniator, pentru că ceea ce numim noi întâmplare are o explicație cauzal-metafizică ceva mai complicată, am avut șansa și, în același timp, neșansa de a mă naște în zodia Scorpionului, într-o zi de 7 noiembrie, Spun șansă, pentru că cei născuți sub aceste auspicii cosmice sunt oameni creativi, inteligenți, perseverenți, ambițioși, loiali, luptători încrâncenați – când e cazul. Iar, când am vorbit de neșansă, mă refeream la un anumit tip de luciditate, hipersensibilitate, încredere nediferențiată în oameni, apetit cognitiv supradimensionat, abis imaginar, neliniște metafizică, empatie exacerbată pentru suferința lumii, un pronunțat instinct al dreptății etc.
Sunt absolut convins că anotimpul, timpul, luna, ziua, ora în care venim în arena acestei lumi nu sunt lipsite de importanță în ceea ce privește definirea temperamentului și a modului nostru de a fi, de a ne desfășura în spațiul terestru. Planetele, aceste pietre rotunde care populează spațiul galactic nu sunt niște simpli bolovani rigizi, inerți, ci sunt centri de energie, de vibrații, care își pun amprenta asupra genomului nostru spiritual, energetic, emoțional, ne influențează traiectele existențiale. E suficient să ne amintim de maree, de forțele gravitaționale pe care le exercită astrul de noapte asupra pământului. Nu e totuna ca atunci când deschidem ochii în lume să vedem rozul florilor de măr, roșul-aprins al cireșelor, să mirosim lilialcul, lăcrămioarele, să ne scăldăm chipul în lumina sorelui de iulie sau să ne izbim retina de galbenul frunzelor, de rugina vegetală a toamnei, să debutăm în ființă cu un zgribulit în miez de iarnă!
Vlad Pârău: 7.Cum vedeți viitorul, al statelor-națiune sau al entităților transnaționale globaliste?
Vasile Chira: Nu sunt profet; pot doar să îmi imaginez diferite scenarii, în funcție de percepția mea asupra situației actuale și a proceselor politice la scară internațională care au loc la acest început de secol. Nu cred că în viitorul apropiat se poate produce o schimbare intempestivă, nici în sensul unei globalizări politice radicale (guvern mondial), nici în sensul revenirii la statele-națiune din perioada ulterioară dezmembrării imperiilor coloniale. În situația actuală, cele două forme politice, cea națională și cea trans-națională, coexistă în diverse formule limitate regional (de pildă, Uniunea Europeană), militar (de pildă, NATO) sau economic (BRICS). Cred, însă, că situații de criză precum fosta pandemie sau un război extins pot conferi formelor politice transnaționale un avans tot mai mare, în detrimentul celor naționale. Cu toate acestea, așa cum observăm în cazul SUA, forțele politice interesate de propria stare de bine și securitate națională pot frâna, amâna sau chiar întoarce asemenea evoluții. În orice caz, progresul constant al mijloacelor de comunicare în massă face ca integrarea socială și politică tot mai mare a umanității să apară ca ireversibilă. Însă, este decisiv ca forma de integrare globală spre care se pare că tindem să fie una care să respecte demnitatea și libertatea politică a tuturor. Este o condiție indispensabilă pentru evitarea unui totalitarism mondial, probabil terminal.
Sunt șanse minime pentru păstrarea statelor naționale în accepția curentă a conceptului și asta pentru că există mutații de ordin economic, financiar, tehnologic, comunicațional, cultural etc. Acestea pun o mare presiune pe statele naționale ca structuri de sine stătătoare. O formă de globalizare este inerentă dezvoltării societății moderne, însă transformarea acestui proces într-o ideologie a globalismului devine un atentat periculos la adresa statului național, a identității naționale și a religiei.
În cazul specific al țării noastre, Partidul AUR a prevăzut în Programul lui de guvernare măsuri de politică externă favorabile românilor.
Vlad Pârău: 8.Ce loc mai pot avea Dumnezeu și Neamul în politica secolului 21?
Vasile Chira: Dumnezeu reprezintă temeiul indispensabil al tuturor valorilor universale. Dacă nu ținem cont de Dumnezeu, rămânem fără adevăr, frumos și bine, în locul cărora nu putem avea decât fie o piață concurențială de oferte pe care cei care le promovează pretind că sunt adevărul, frumosul și binele, fie o dictatură care, asemenea celei comuniste, va încerca să ne impună propriile preferințe – adică preferințele nomenclaturii ei politice – drept adevăr, frumos și bine. Cine dintre noi ar îmbrățișa fericit relativismul universal sau dictatura ideologică?
La fel de indispensabil rămâne Neamul, ca familie de familii, dacă suntem conștienți de faptul că formarea personalității umane se realizează, în etapa vieții de până la maturitate, preponderent în cadrul familiei. Da, neamul este familia de familii, adică acea comunitate mai largă ce reprezintă pentru familii, ceea ce reprezintă familia pentru indivizi, cu alte cuvinte, comunitatea care permite familiilor să se constituie și să se maturizeze, prin legăturile de afinitate și cele biologice, cognitive, afective și valorice, dintre membrii lor. Fără familie și fără familia de familii, care este Neamul, indivizii nu reprezintă, din punct de vedere social, decât o massă umană, cvasi-anonimă sau cvasi-depersonalizată, foarte vulnerabilă la experiențe sociale și politice pe scară largă (cum au fost, de exemplu, unele măsuri guvernamentale în perioada pandemiei).
Conceptul de neam se originează în literatura biblică și definește, în fond, un popor care și-a structurat identitatea specifică în jurul unei religii. Prin urmare, statul național nu poate avea alt destin decât al neamului care-l configurează .
Din nefericire, în cercurile intelectuale occidentale de factură postmodernă se vorbește deja de „ieșirea din religie”, pe fondul unor realități din acel spațiu geografic: secularizarea, laicizarea, descreștinarea, diminuarea religiozității, noul val de ateism etc.
Partidul AUR consideră că Dumnezeu este încă un un reper absolut în plan metafizic, moral, etic, care ajută la păstrarea unui echilibru social și, totodată, constituie o contrapondere solidă în fața anarhismului relativist, promovat de către ideologiile progresiste, neomarxiste.
Prin urmare, formațiunea politică din care fac parte și-a dezvoltat o doctrină și o practică politică bazate pe centralitatea lui Dumnezeu și a Neamului ca elemente definitorii ale păstrării identității naționale.
Vlad Pârău: 9.Credeți că valorile familiei creștine mai pot fi apărate de AUR într-o UE care impune agenda sexo-marxistă?
Vasile Chira: E adevărat că ideologiile destruncturante de sorginte occidentală și-au fixat ca scop desființarea religiei, a familiei, a statului național, a națiunii, a culturii clasice etc.
Astfel de inginerii sociale s-au mai încercat în istoria recentă, cunoscut fiind experientul inițiat de comisarii bolșevici, Anatoli Lunacearski și Alexandra Kolanontai, sub regimul lui Lenin, când au aplicat măsuri de desființare a familiei, legalizarea avortului și promovarea homosexualității, însă consecințele au fost devastatoare, astfel încât Stalin, pentru a canaliza energiile oamenilor înspre făurirea socialismului și supraviețuirea URSS-ului, a fost nevoit să anuleze aceste aberații și să reimpună în drepturi familia clasică și morala liberal-creștină, în maniera socialistă.
În viziunea politică a Partidului AUR, familia este un element fundamental, aceasta fiind factorul coagulant al societății, generator al moralei, o instituție care asigură fundamentul propășirii și dezvoltăriii națiunii.
Agendele politice ale UE sunt rezultatul forțelor politice care decid la nivelul instituțiilor UE, așa încât, o altă configurație politică dominantă decât cea actuală ar putea schimba agendele respective. În acest sens, nu doar că AUR sau alte partide pot să apere asemenea valori, dar chiar au datoria să o facă, indiferent de rezultatul luptei politice. De asemenea, în calitate de creștini, trebuie să mizăm și pe intervenția Providenței divine, nu doar pe puterile noastre.
Vlad Pârău: 10.Sloganul AUR „mare în Europa” a dezamăgit mulți alegători din tabăra suveranistă, care înțeleg divorțul dintre agenda UE și valorile tradiționale, precum și încercarea dictatorială de a impune doar ce vrea Bruxelles-ul unor state cu viziuni conservatoare precum Polonia și Ungaria. Mai pot crede românii în oferta euro-entuziastă a AUR?
Vasile Chira: Faptul că AUReste un partid conservator, care apărăvalorile creștine, tradițiile, cultura, clasică, statul național, familia, Biserica, națiunea, libertatea nu înseamnă că are o viziune autistă, lipsită de o înțelegere matură a contextului istoric și a tendințelor care se prefigurează pe plan mondial. AUR nu este un partid extremist, șovinist, xenofob, antisemit, antieuropean, anti-NATO, ci militează pentru ca vocea micilor state să se audă, să fie respectată în cadrul simfoniei europene, respectând astfel deviza oficială a Uniunii Europene: „unitate în diversitate”.
Vlad Pârău: 11.De ce credeți că partidele mai vechi își desemnează lideri lipsiți de charismă și/sau valoare?
Vasile Chira: Nu pare a fi doar o problemă a vechimii partidelor. Poate fi și o expresie a scăderii valorii profesionale a unor generații educate mai superficial. Dar, aspectul cel mai sensibil nu este valoarea profesională, ci valoarea morală. Calitatea de om, după vorba veche „a fi mare nu-i mirare; a fi om e lucru mare!”. De asemenea, poate fi vorba de o strategie de control prin care se manifestă tot mai pregnant în spațiul public, chiar dacă prin acțiuni de culise, cea ce se numește Deep State [Statul Profund, n.r.] (carteluri formate din magnați – corporații – servicii de informații – structuri de forță).
E adevărat, nu numai în România, ci și pe plan mondial, asistăm la o deprofesionalizare și diluare a calității și competenței oamenilor politici. În cazul României, într-adevăr, partidele mai vechi, care au monopolizat puterea politică din decembrie 1989 încoace și-au ales membrii, liderii și președinții în conformitate cu principiul comunist al contraselecției valorilor. Acest lucru este, repet, și un proces normal al expansiunii învățământului de massă, al dezorganizării cauzate de căderea regimului comunist, dar este și un efect intenționat de promovre, de decizie, a unor indivizi fără anvergură culturală, descchidere intelectuală, competență, caracter, în ideea de a putea fi manipulați și instrumentalizați pentru deservirea unor interese străine de ale românilor, aceștia fiind șantajați tocmai cu incompetența, incapacitatea lor cognitivă de a decela realitățile concrete și mizele care se joacă pe scena internațională actuală. AUR, un partid nou apărut în peisajul politic românesc, necompromis de actul guvernării cu oameni competenți, inteligenți, onești, cu frică de Dumnezeu, cu lideri vizionari, altruiști, face, fără îndoială, o figură singulară. Aceste considerente de mai sus, cumulate cu măsurile care reies din Programul de guvernare în 15 puncte, dar și în Planul Simion în 200 de puncte, califică AUR-ul într-o nouă formulă de putere, atât la nivel guvernamental, cât și la nivel de Președinție, ca singura variantă viabilă pentru restructurarea vieții politice românești, revitalizarea economică a României și întărirea instituțiilor statului în cadrul unei Uniuni Europene.
Vlad Părău: 12.M-a surprins la AUR diferența dintre falanga luptătorilor de stadion și cea a luptătorilor de condei. Mai nou, au intrat în AUR inclusiv afaceriști sau traseiști ai altor partide. De ce nu are partidul o componență mai omogenă, mai setată pe excelență? Sau are și nu știm noi?
Vasile Chira: Ca urmare a extinderii democratizării, ne aflăm într-un moment al societății de massă. Automat, partidele politice nu puteau să se extragă acestui proces.
AUR, fiind un partid nou înființat, încearcă să capteze și vocea acestei masse neluate în seamă, neauzite de către partidele „elitiste”, mainstream, care au dominat politica până acum. Prin urmare, AUR-ul, nepropunându-și de la început să fie un partid elitist, ba din contră, a acceptat în rândurile sale membri care să reflecte toate categoriile socio-profesionale. Din aceste motive, lumea are impresia că partidul AUR este refractar la intelectuali. Realitatea, însă, este cu totul alta. AUR-ul este partidul cu cei mai mulți intelectuali rasați, oameni de cultură, scriitori, filosofi cu viziune politică, artiști, profesori universitari, profesioniști cu viziune politică și cu perspective geopolitice: Claudiu Târziu, Sorin Lavric, Radu Baltașiu, Mihai Neamțu, Andrei Dârlău, Virgiliu Gheorghe, Silviu Gurlui, Vasile Chira și alții cu mai puțină expunere publică, dar la fel de titrați cultural, academic și științific.
Adevărul este că toate deciziile, acțiunile și activitățile politice sunt rezultatul benefic și creator al unei sinergii de grup. AUR are, de asemnea, și o garnitură selectă de profesioniști, tehnocrați în diverse domenii: Inginerul Dr. Marius Lulea (constructor, antreprenor de succes, finanțist, bun organizator), Avram Fițiu (unul dintre cei mai buni specialiști în agronomie din Europa), profesorii universitari de Drept Gheorghe Piperea și Cosmin Corendea etc.
Însă, persoana care face posibilă funcționarea armonioasă a acestui capital uman eterogen este tocmai liderul nostru, președintele George Simion, un om politic inteligent, care și-a făcut școala la timp, un tânăr curajos, charismatic, care dă dovadă de spirit organizatoric, capacitate de negociere, privire de ansamblu, dar și omogenizarea viziunilor diverse din partidul AUR.
Vlad Pârău: 13.Pe fondul recentelor scandaluri, în care vocile critice au fost excluse din partid, vă întreb dacă mai există libertate de exprimare în AUR.
Vasile Chira: Fiind în pragul unei lupte electorale, e normal să existe anumite nemulțumiri, pretenții exagerate, orgolii hipergonflate etc. din partea anumitor membri ai partidului. Pe de altă parte, există și anumite provocări venite din partea altor persoane infiltrate cu scopul de a promova dezbinare și discordie, pentru a slăbi unitatea de luptă a AUR-ului în alegerile care stau să vină. Totodată, este normal să nu poți mulțumi pe toată lumea, iar tensiunea electorală, condițiile de stress, criza de timp etc. își pot pune amprenta asupra capacității de analiză, de judecată și de precizie a liderilor din orice partid, care sunt și ei oameni.
În AUR, deciziile se iau în mod transparent, prin vot în Biroul Național de Conducere al Partidului, nu în mod arbitrar, unilateral, subiectiv, dictatorial.
AUR și-a clarificat linia doctrinară și programatică și astfel a reușit să-și coalizeze toate forțele în vederea realizării scopului politic: câștigarea alegerilor parlamentare și câștigarea alegerilor prezidențiale.
Vlad Pârău: 14.Este AUR un partid-platformă sau partidul unui singur lider? Se cultivă leadership-ul pluralist sau subordonarea obedientă în cadrul AUR?
Vasile Chira: Paradigma Partidului-Platformă pentru AUR rezultă din două documente oficiale: Programul de conducere AUR în 15 puncte și Planul Simion în 200 de puncte. Or, aceste viziuni politice nu sunt rezultatul unui singur om, fie el chiar liderul nostru George Simion – de altfel, un om echilibrat, inteligent, cu idei -, ci aceste viziuni politice sunt rodul unor lungi perioade de dezbateri interne între diferite curente, tendințe doctrinaire, puncte de vedere diverse în cadrul partidului nostru. Această distilare a diverselor concepții, idei a fost posibilă tocmai datorită clarviziunii, diplomației, puterii de negociere, a curajului și a capacității de a armoniza, de care au dat dovadă forurile noastre statutare de conducere, toate aflate atât în conlucrare, cât și sub îndrumarea președintelui George Simion, cel care, după 8 decembrie, va fi, cel mai probabil, președintele României.
Vlad Pârău: 15.Există în tabăra suveranistă îndemnuri la boicotarea sau anularea votului. Ce i-ați spune unui alegător care nu vrea să meargă la vot nici măcar pentru AUR?
Vasile Chira: Neparticiparea la vot reprezintă nu doar un vot de blam la adresa ofertei politice, ci și un vot mai puțin în talerul opoziției față de forțele politice majoritare. Cu alte cuvinte, boicotarea alegerii echivalează cu o pondere procentuală mai mare în opțiunile electoratului a celor care vor câștiga. Indirect, este o formă de a-i cauționa pe cei care vor forma majoritatea.
Un român, un alegător care nu vrea să iasă la vot nici măcar pentru AUR este un complice indirect și tacit al menținerii actualei stări de lucruri din România, al permanentizării acestei democraturi penelisto- pesedisto- securistice, care a constituit și constituie cangrena democrației și condamnarea la subdezvoltare economică.
Dacă rezultatul a 34 de ani de politică, de politici economice creionate și girate de aceste elite de pradă criptocomuniste (FSN, PSD, PDL, PNL, USR, UDMR) îl constituie starea dezastruoasă a țării, dovedite de toți parametrii de analiză, nu este logic ca tinerii României, lipsiți de alternativă și de oportunități, nu este logic ca românii sărăciți, batjocoriți, disperați să acorde încredere, șanse electorale și unui partid nou-înființat, fără legătură cu această clasă politică ineficientă și coruptă, partid care are oameni noi, competenți, onești și dedicați promovării intereselor românilor, cum este AUR?
Pasivismul electoral, absenteismul de la vot constituie indirect colaboraționism, acceptare a stării de lucruri prezentate mai sus și, în acest caz, românii chiar își merită soarta, pentru că asta este opțiunea lor.
Vlad Pârău: 16.Ce părere aveți despre perspectivele unirii cu Republica Moldova, unul dintre dezideratele AUR, în contextul în care Chișinăul pare să-și fi ales un parcurs în UE separat de România?
Vasile Chira: Devreme ce acest partid se numeste AUR, adică Alianța pentru Unirea Românilor, nu poate avea decât o viziune unionistă. Desigur, unitatea din titulatura partidului nu se referă doar la realizarea României mari, ci vorbim și de o unitate, de o solidaritate intraromânească, de o solidaritate în cuget și simțire.
Înainte de a se produce realipirea teritorială a spațiului basarabean la România, trebuie să realizăm o schimbare, o mutație în mintalul public al cetățenilor Republicii Moldova, care să aibă drept rezultat creșterea proporției de unionism din statul românesc de dincolo de Prut. Acesta este un proces complex și dificil, care necesită timp. Dincolo de acțiunile culturale politice, mediatice, România poate să realizeze acest lucru prin acțiuni concrete, practice, care să extindă implicarea noastră economică, financiară, capabilă să ducă la diminuarea controlului rusesc din Republica Moldova, în politică, media, economie, finanțe etc.
Pe de altă parte, să fim sinceri, totuși, nici oficialitățile Republicii Moldova nu sunt solidare cu intenția demersului unionist, din considerente personale, de permanentizare a puterii, a funcțiilor și a privilegiilor.
Guvernele sunt bazate pe opțiuni care se pot schimba în timp. Decizia de astăzi a majorității politice din Republica Moldova nu este un destin. Ceea ce avem de făcut este să acționăm cât ne stă în putință în vederea acestui deziderat de reunificare, chiar dacă nu îi întrevedem acum realizarea. Putem lua ca exemplu pe românii ardeleni din perioada habsrburgică.
Vlad Pârău: 17.Ar fi posibilă o alianță post-electorală între AUR și PSD sau vreun alt partid din cele vechi și tarate?
Vasile Chira: Deocamdată, AUR este axat pe organizarea și pe câștigarea acestor alegeri parlamentare. Nu are încheiată nici o alianță cu partidele mari, care contează pentru formarea viitorului guvern. Prioritatea este câștigarea celor două tipuri de alegeri.
Vlad Pârău: 18.Ce veți face dacă, în ciuda eforturilor dumneavoastră, nu veți ajunge parlamentar al AUR? Și ce intenționați să faceți dacă veți ajunge în Parlamentul României?
Vasile Chira: Deocamdată depun toate eforturile ca să ajung în Camera deputaților. Sper să îmi împlinească Dumnezeu acest vis. Deși poziționarea mea pe locul al doilea face ceva mai dificilă reușita. Însă, dacă sibienii vor vota masiv cu AUR, șansele ca partidul nostru să dea al doilea deputat la redistribuire sunt reale. Dacă George Simion intră în turul doi la prezidențiale, ceea ce e aproape sigur, procentele AUR vor crește în toată țara, cu atât mai mult cu cât PNL-ul are un candidat la prezidențiale slab și este în scădere în toată țara. Cât despre PSD, șansele de a scoate doi deputați la Sibiu sunt nule.
Dacă voi ajunge deputat, îmi doresc să devin un om politic, un Parlamentar de familie, în sensul că voi sta la cabinetul parlamentar din Sibiu și voi colecta toate doleanțele, nemultumirile, sugestiile sibienilor, pe care voi încerca apoi să le transform în inițiative legislative, în limitele respectării legii. De asemenea, tot în limitele legalității, ale principiului separației puterilor în stat, voi colabora cu instituțiile administrației publice locale pentru a înlesni dialogul dintre acestea și autoritățile publice centrale.
Românii au nevoie nu doar de Medici de familie, ci și de Preoți de familie, de Politicieni, de Parlamentari de familie care să fie receptivi la problemele sociale, administrative ale alegătorilor.
În raport cu pregătirea mea profesională, mă voi implica în Comisia de Învățământ și în Comisia de Cultură și Culte pentru a încerca să protejez patrimoniul cultural, să colaborez cu Uniunile de creatori, să eficientizăm actul educativ cu scopul de a crea o Românie bine administrată,cu o economie productivă și creativă, care să aducă plusvaloarea de care are atâta nevoie țara noastră.
Vlad Părău: 19.Cu cine veți vota la alegerile prezidențiale?
Vasile Chira:În calitate de membru AUR, de membru al Senatului Partidului AUR și de candidat al acestei formațiuni la alegerile parlamentare, voi vota, evident, cu liderul nostru, George Simion, pe considerentul că un scor cât mai mare realizat de domnia sa în primul tur va fi, așa cum spuneam, un factor de augumentare a procentului partidului la parlamentare, dar și viceversa în turul doi.Dar, chiar și dacă nu aș fi membru AUR și nici candidat la parlamentare din partea acestui partid, aș vota cu George Simion deoarece este un om politic tânăr, inteligent, energic, curajos, dispus și capabil să negocieze drepturile și libertățile românilor cu instituțiile bruxelleze și euroatlantice.
Vlad Pârău: 20.Ce părere aveți despre parteneriatul strategic al României cu SUA, în contextul de securitate regional, pe fondul quasi-eșecului occidental în Ucraina și al apropierii Rusiei de granițele noastre? Vom fi împinși în război? Vom schimba tabăra ca la 23 August 1944? Ce perspective mai are România din punct de vedere al politicii externe?
Vasile Chira: În viziunea AUR, ar trebui, evident, să continue parteneriatul cu SUA, cu atât mai mult cu cât acestea au acum la putere un președinte conservator, cum este Donald Trump.
În actualul context internațional cauzat de războiul din Ucraina, România trebuie să analizeze cu mare atenție mutațiile geopolitice care se prefigurează, să-și identifice propriile interese naționale și să și le apere, după o consultare cu partenerii noștri europeni și cu Alianța Euroatlantică, din care facem parte.
Din momentul în care România a aderat, la cerere, la organismele euroatlantice, prin însuși modul de luare a deciziilor în aceste instituții, orice țară trebuie să facă compromisuri, iar acest aspect îi diminuează gradul de suveranitate, inclusiv nivelul de a avea o politică externă absolut autonomă și independentă.
Desigur, faptul că suntem membri ai UE și ai NATO nu înseamnă că trebuie să renunțăm la orice inițiativă legată de politica externă, nu înseamnă că trebuie să ne aliniem obedient și slugarnic în fața marilor forțe europene în detrimentul intereselor naționale. Tocmai împotriva acestui mod de manifestare total lipsită de demnitate națională a factorilor de primă decizie politică din România partidul AUR vine cu o altă abordare bazată pe respect reciproc, inteligență, negociere, politici pragmatice, în cadrul acestui concert european.
Atât timp cât nu există o alternativă identificabilă la acest parteneriat, el nu poate fi abandonat. Nici o țară mică nu poate să-și asigure singură securitatea, cum ne dovedește nedezmințit întreaga istorie și, cu atât mai puțin, într-o epocă a tehnologiilor militare ultra-avansate. În acest context, problema nu este parteneriatul ca atare, ci rolul pe care îl jucăm în cadrul acestuia. Exemplul Ungariei și chiar al Poloniei ne arată că există posibilitatea și altor opțiuni decât executarea necondiționată a unor ordine exterioare. Tocmai de aceea este important ca noua putere politică să aibă o orientare suvernanistă pronunțată.
Vlad Pârău: 21.Mai aveți ceva de adăugat în finalul interviului (răspunsul la întrebări importante, dar încă neformulate)?
Vasile Chira: Toate aceste întrebări se constituie într-o oportunitate binevenită, în cadrul campaniei electorale, pentru a-mi expune atât propriile mele puncte de vedere în calitate de candidat AUR la Camera Deputaților pe județul Sibiu, cât și punctele programatice ale programului de guvernare al partidului pentru care candidez.
Vă multumesc, dumneavoastră personal, dar și cititorilor pentru atenția acordată acestui interviu. Sper ca lectura lui să ajute cititorii, cetățenii județului Sibiu să-și clarifice și mai exact opțiunea electorală și să aibă, în consecință, o alegere inspirată și benefică, atât pentru ei, cât și pentru copiii lor.
Avem nevoie de o politică făcută „cu frică de Dumnezeu și dragoste de Țară”!
Dumnezeu să binecuvânteze România !
Dumnezeu să lumineze mințile sibienilor ca să facă o alegere responsabilă!
TO BE OR NOT TO BE PARLIAMENTARIAN SAU DESPRE LEBEDELE NEGRE ALE REDISTRIBUIRII MANDATELOR PRIN APLICAREA METODEI D’HONDT

În calitate de candidat din partea Partidului AUR la alegerile Parlamentare, locul 2 pe listă la Camera deputatilor în județul Sibiu, începând de duminica noaptea(1 decembrie), am primit sute de telefoane de la colegi de partid, priteteni, cunoscuți, alegărori etc. ca să mă întrebe dacă am intrat sau nu in Parlamentul României, in condițiile in care formațiunea politică din care fac parte s-a situat ca număr de voturi pe locul al doilea.
Am mai scris cu un an în urmă un text legat de acest topic , desigur în condițiile in care toate partidele de pe scena politica din România aveau alte procente . De această dată, voi incerca să fac o analiză mai aprofundată a capitolului din Legea electorală nr. 208/2015 despre alocarea mandatelor de parlamentar la Camera deputaților, cu referire directă la Circumscripția Sibiu, motivat evident și de faptul că sunt în așteeptarea unui astfel de rezultat.
Precizez însă din start că la un moment dat voi fi nevoit să operez cu cifre fictive, pentru că nu dispun de toate rezultatele resturilor electorale de la toate partidele si din toate județele din țară, dar și din diaspora. Scopul acestui text este ca cititorii să ințeleagă procedura, metoda redistribuirii, deci nu să afle rezultatele finale ale redistribuirii, ale căror calcule ar presupune , așa cum spuneam, toate cifrele electoarle din județe, dar și programul informatic, statisticieni, matematicieni, specialisti in metoda D’Hondt, calculatoare performante și evident mult timp. De remarcat este faptul că procedura de distribuire este foarte abstractă, complex, ceea ce necesită din partea cititorului/candidatului un înalt grad de atenție, o concentrare maximă.Cel puțin mie, care m-am ocupat toată viața de științele umaniste, recunosc faptul că această metoda de redistribuire mi-a creat unele dificultăți de înțelegere și în consecință mi-a luat ceva timp ca să o descifrez.In orice caz mi-a amintit de cele mai complicate lucruri cu care m-am confruntat, de exercițiile de matematică, de capitolul de optică din fizică, atunci când am început să mă pregătesc pentru admiterea la Facultatea de Medicină, de sintaxa greacă, de sintaxa latină, mai ales de cea a frazei, de sonatele pentru vioară ale lui Johann Sebastian Bach pe care ni se cerea să le descifrăm când studiam vioara la Scoala Populară din Cluj, de regulile armoniei muzicale etc.
Rezultatele votului la Camera deputaților după numărătoarea finală pe județul Sibiu este următoarea:
Partidul Național Liberal 34.097 voturi, deci un procent de 18, 98%
Partidul Alianța pentru Unirea românilor 30.518 , deci un procent de 16,99%
Uniunea Salvați Romania 29.133, deci un procent de 16,22%
Partidul Social Democrat 25.550, deci un procent de 14,22%
Partidul S.O.S. România 13.894, deci un procent de 7,73%
Partidul Oamenilor Tineri 13.416, deci un procent de 7,47 %
Uniunea Democrată Maghiară din Romania, 3.390, deci un procent de 1,89%
Să vedem pentru început ce spune Capitolul X (Numărarea voturilor şi constatarea rezultatelor), Articolul 94, aliniatele 1-8) din Legea electorală 208/2015 actualizată, referitor la procedura alocării directe/redistribuirii mandatelor de parlamentari:
“(6) Repartizarea şi atribuirea mandatelor de deputat şi de senator se fac în două etape: la nivelul fiecărei circumscripţii electorale şi la nivel naţional: a) la nivelul circumscripţiei electorale, biroul electoral stabileşte, separat pentru Senat şi pentru Camera Deputaţilor, coeficientul electoral al circumscripţiei, prin împărţirea numărului total de voturi valabil exprimate pentru toate listele de candidaţi ale partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi ale organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce întrunesc condiţia prevăzută la alin. (2) şi pentru candidaţii independenţi la numărul de deputaţi, respectiv de senatori, ce urmează să fie aleşi în acea circumscripţie; coeficientul electoral este numărul întreg, fără zecimale, nerotunjit, rezultat din această împărţire; b) fiecărei liste i se repartizează atâtea mandate de câte ori coeficientul electoral al circumscripţiei electorale se include în voturile valabil exprimate pentru acea listă; c) atribuirea mandatelor se face de biroul electoral de circumscripţie, în ordinea înscrierii candidaţilor pe listă; d) pentru candidaţii independenţi se atribuie fiecăruia câte un mandat, dacă a obţinut un număr de voturi valabil exprimate cel puţin egal cu coeficientul electoral pentru deputaţi sau pentru senatori, după caz; candidaţii independenţi participă la repartizarea mandatelor numai în prima etapă, cea de la nivelul circumscripţiei; un candidat independent nu poate primi decât un singur mandat; e) voturile rămase, adică cele neutilizate sau inferioare coeficientului electoral, obţinute de listele de candidaţi ale partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ce întrunesc condiţia prevăzută la alin. (2), precum şi mandatele ce nu au putut fi atribuite de biroul electoral de circumscripţie se comunică de acesta Biroului Electoral Central, pentru a fi repartizate centralizat. (7) Biroul Electoral Central însumează, separat pentru Senat şi pentru Camera Deputaţilor, voturile neutilizate şi pe cele inferioare coeficientului electoral de circumscripţie din toate circumscripţiile electorale, pentru fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă electorală sau organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care întruneşte condiţia prevăzută la alin. (2); numărul voturilor astfel obţinute de fiecare partid politic, alianţă politică şi alianţă electorală se împarte la 1, 2, 3, 4 etc., făcându-se atâtea operaţii de împărţire câte mandate nu au putut fi atribuite la nivelul circumscripţiilor electorale; valoarea zecimală a câtului obţinut din aceste împărţiri se va trunchia după a 15-a zecimală, fără rotunjire; câturile rezultate din împărţire, indiferent de lista din care provin, se clasifică în ordine descrescătoare, până la concurenţa numărului de mandate neatribuite; cel mai mic dintre aceste câturi constituie coeficientul electoral naţional, pentru senatori şi, separat, pentru deputaţi; fiecărui partid politic, fiecărei alianţe politice sau alianţe electorale i se repartizează atâtea mandate de deputaţi sau, după caz, de senatori, de câte ori coeficientul electoral naţional se cuprinde în numărul total al voturilor valabil exprimate pentru partidul politic, alianţa politică sau alianţa electorală respectivă, rezultat din însumarea naţională a voturilor neutilizate şi a celor inferioare coeficientului electoral de circumscripţie. (8) Desfăşurarea mandatelor repartizate pe circumscripţii electorale se face de Biroul Electoral Central, după cum urmează: a) pentru fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă electorală sau organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, cărora le-au revenit mandate potrivit alin. (7), se împarte numărul voturilor neutilizate şi al celor inferioare coeficientului electoral de circumscripţie, din fiecare circumscripţie electorală, la numărul total al voturilor valabil exprimate pentru acel partid politic, acea alianţă politică sau alianţă electorală avut în vedere la repartizarea mandatelor naţionale; rezultatul astfel obţinut pentru fiecare circumscripţie se înmulţeşte cu numărul de mandate cuvenite partidului, alianţei politice, alianţei electorale sau organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale; datele obţinute se ordonează descrescător la nivelul ţării şi, separat, descrescător în cadrul fiecărei circumscripţii; în circumscripţiile în care două sau mai multe partide politice, alianţe politice, alianţe electorale, organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, în urma calculelor făcute, nu pot fi departajate în vederea determinării repartitorului circumscripţiei respective, departajarea pentru ordonarea descrescătoare se va face având în vedere întâi numărul voturilor rămase neutilizate în respectiva circumscripţie, apoi numărul de voturi valabil exprimate în cadrul circumscripţiei, apoi numărul voturilor valabil exprimate la nivel naţional, iar, în final, dacă niciunul din criteriile anterioare nu duce la departajare, prin tragere la sorţi, organizată de Biroul Electoral Central; pentru fiecare circumscripţie se iau în calcul primele partide politice, alianţe politice, alianţe electorale sau organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, în limita mandatelor ce au rămas de repartizat în circumscripţia respectivă; ultimul număr din această operaţiune reprezintă repartitorul acelei circumscripţii; în continuare, se procedează la repartizarea mandatelor pe circumscripţii în ordinea partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale, precum şi a circumscripţiilor din lista ordonată pe ţară, astfel: primul număr din lista ordonată la nivel naţional se împarte la repartitorul circumscripţiei de la care provine, rezultând numărul de mandate ce îi revin în circumscripţia respectivă; în continuare se procedează identic cu numerele următoare din lista ordonată la nivel naţional; în situaţia în care s-a epuizat numărul de mandate cuvenite unui partid politic, unei alianţe politice, unei alianţe electorale sau unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ori dintr-o circumscripţie electorală, operaţiunea se continuă fără acestea; dacă numărul din lista ordonată la nivel naţional este mai mic decât repartitorul de circumscripţie, se acordă un mandat; b) în cazul în care nu este posibilă acordarea mandatelor în ordinea ce rezultă din aplicarea prevederilor lit. a), Biroul Electoral Central are în vedere circumscripţia electorală în care partidul politic, alianţa politică, alianţa electorală sau organizaţia cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale are cel mai mare număr de candidaţi sau un candidat, cărora nu li s-au atribuit mandate, iar dacă şi astfel au rămas mandate neindividualizate pe circumscripţii, circumscripţia electorală în care partidul politic, alianţa politică, alianţa electorală sau organizaţia cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale are cele mai multe voturi neutilizate ori cele mai multe voturi inferioare coeficientului electoral de circumscripţie; c) dacă după aplicarea prevederilor lit. a) şi b) au mai rămas mandate nedesfăşurate pe circumscripţii, Biroul Electoral Central le stabileşte pe baza acordului partidelor politice, alianţelor politice sau alianţelor electorale cărora li se cuvin aceste mandate, potrivit alin. (4), iar în lipsa unui acord, prin tragere la sorţi, în termen de 24 de ore de la încheierea operaţiunilor anterioare “.
Există două modalități de accedere a partidelor politice în parlament : ori fac pragul electoral, adică un procent de 5% din totalul voturilor valabil exprimate pe țară, ori au 20% din voturile valabil exprimate în cel puțin 4 județe.
Prin urmare cele 7 partide amintite mai sus( PNL, AUR, USR, PSD, SOS, POT, UDMR) au făcut pragul electoral pe țară de 5%.
În fiecare județ, se stabilește un coeficient(cât) electoral.Acest cât se face prin împărțirea numărului de voturi valabil exprimate la nivelul circumscripției respective(a județului), la numărul de deputați și senatori alocaț respectivului județ în funcție de numărul populației ( județului Sibiu îi sunt alocate 9 mandate, dintre care 6 de deputați și 3 de senator).
Aceste câturi se fac separat, unul pentru Camera deputaților și altul pentru Senat.Apoi se trece la repartizarea efectivă a mandatelor pentru fiecare partid în respectiva circumscripție(județ), prin împărțirea voturilor valabil exprimate pentru fiecare partid în acel județ, împărțit la coeficientul (câtul) electoral al circumscripției, defalcate evident pentru deputați și pentru senatori. Fiecare partid va primi un număr de deputați și senatori, echivalent cu cifra rotundă care rezultă din această împărțire.
Totalul voturilor valabil exprimate pentru toate partidele care au trecut pragul electoral la Camera deputaților este de 150. 22. Acest număr se imparte la 6 ( adică la atâtea locuri de deputați câte are județul Sibiu). Rezultatul împărțirii, adică 25.003 de voturi reprezintă câtul/coeficientul electoral pe județ.
Astfel se face alocarea directă, adică un partid va avea atâtea locuri de deputat de câte ori intră acest cât electoral în numărul de voturi pe care l-a luat . Aplicand acest procedeu la tabloul electoral al județului Sibiu, deci la procentele luate, constatăm că doar 4 partide, PNL, AUR, USR și PSD au primit câte un deputat la prima alocare, ceea ce inseamnă că au mai rămas două mandate de parlamentar nealocate care vor reveni la două dintre cele 6 partide (PNL, AUR, USR, PSD, SOS, POT) în urma redistribuirii pe țară . În acest moment, nu putem sti cu exactitate căror partide vor reveni cele două locuri. Logic ar fi sa revină partidelor care s-au clasat ca numar de voturi pe primele două locuri pe județul Sibiu, adică PNL-ului și respectiv AUR-ului, ceea ce ar însemna ca cele două partide să aibă în final câte doi deputați.
Procedeul de redistribuire se face cu un program informatic după metoda D’Hondt, care poate modifica rezultatele approximate “la ochi”, paușal, empiric de către partide, candidați, jurnaliști etc., pentru că vorbim de o formulă matematică de un procedeu abstract, vorbim de statistici care iau in calcul, la nivel national, toate resturile de voturi neutilizate, ale fiecărui partid. Prin urmare, unele surprize/anomalii/lebede negre pot fi generate de calculator și din cauza respectării principiului proporționalității pe țară.
Descrisă inițial în 1792 de către Thomas Jefferson (metoda Jefferson), regândită în 1878 de către matematicianul belgian Victor D’Hondt, acesată metodă încearcă să asigure o reprezentare cât mai proporțională cu putință, să ofere partidelor locuri în parlament proporțional cu procentul electoral obținut in campanii. De pildă, dacă , un anume partid a obținut jumătate din sufragii, clasându-se pe locul 2, atunci ar trebui să obțină aproximativ jumătate dintre locuri .
Spre deosebire de metoda D’Hondt care avantajează evident partidele mai mari în raport cu cele mai mici datorită votului strategic, alte metode precum metoda Sainte-Laguë oferă un raport relativ egal între partide, între voturi și mandate.
Metoda D’Hondt este folosită pentru redistribuirea mandatelor de parlamentar în următoarele țări: Albania, Angola, Argentina, Armenia, Aruba, Austria, Belgia, Bolivia, Brazilia, Burundi, Cambodgia, Capul Verde, Chile, Columbia, Croația, Republica Dominicană, Timorul de Est, Estonia, Fiji, Finlanda, Groenlanda, Guatemala, Ungaria (într-un sistem mixt), Islanda, Israel, Italia (într-un sistem mixt), Japonia, Luxemburg, Moldova, Monaco, Muntenegru, Mozambic, Țările de Jos, Nicaragua, Macedonia de Nord, Paraguay, Peru, Polonia, Portugalia, România, San Marino, Serbia, Slovenia, Spania, Elveția, Turcia, Uruguay și Venezuela.
Dar să ne întoarcem acum la modalitatea de redistribuire a mandatelor. Următorul pas constă în adunarea voturilor neutilizate pe Sibiu de la fiecare dintre cele 7 partide care au făcut pragul de 5% pe țară.Pentru a afla restul de voturi neutilizate, deci care au rămas de la prima alocare directă, scădem din scorul paridului pe județ câtul/coeficientul electoral stabilit de BEJ pe județ (25.003), care, repet nu este altceva decât rezultatul obținut din împărțirirea totalului voturilor valabil exprimate de la toate partidele(150.022) la cifra 6, adică la numărul de deputați care-i revin de drept județului Sibiu, în funcție de numărul populației.
Calculul arată în felul următor :
PNL 34.097 voturi—(minus) 25.003( câtul elect. pe județ) = 9.188
AUR 30.518 voturi —(minus) 25.003( câtul elect. pe județ) = 5.515
USR 29.133 voturi —(minus) 25.003( câtul elect. pe județ) = 4.320
PSD 25.550 voturi —(minus) 25.003( câtul elect. pe județ) = 547
S.O.S. 13.894 voturi
POT 13.416 voturi
UDMR , 3.390 voturi
Deci PNL-ul are un rest de voturi neutilizate de 9.188, AUR un rest de voturi neutilizate de 5.515, USR are un rest de voturi neutilizate de 4.320, iar PSD are un rest de voturi neutilizate de 547, in timp ce cele trei partide care au facut pragul de 5% pe țară, dar nu au dat la prima alocare nici un deputat, le rămân pentru redistribuire toate voturile adică SOS 13.894, POT 13.416 voturi si UDMR 3.390 voturi.
In acest punct se încheie rolul BEJ-ului pentru că restul operațiunilor de redistribuire vor fi coordonate de BEC. Birourile Electorale Județene trimit la la Biroul Electoral Central situația din fiecare județ cu coeficientul /câtul electoral stabilit, numar de mandate alocate direct, număr de mandate nealocate și numărul de voturi neutilizate de partidele care au realizat pragul pe țară.
BEC-uL face liste separate pentru Senat și Camera deputaților pentru fiecare județ, pentru fiecare partid în parte din acel județ, cu voturile neutilizate.
Să presupunem că AUR-ul are la Camera deputaților 300.000 de voturi neutilizate la nivel national.Presupunem de asemenea că au rămas de la toate partidele în total un număr de 60 de mandate nealocate la Camera deputaților. În acest caz, numărul de 300.000 este împărțit pe rând cu primele 60 de numere naturale care corespund cu numărul mandatelor nealocate pe țară .
Deci:
300.000 :1=300.000
300.000 :2=150.000
300.000 :3=100.000
300.000 :4=75.000
_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _
Operatia de împărțire se repetă deci până la 60.
300.000:60=5000
Repet, această operație se face la toate partidele din fiecare județ care au trecut pragul electoral pe țară, chiar dacă în unele județe respectivele formațiuni pilitice au făcut scoruri sub pragul de 5%.
Următorul pas constă în așezarea de către BEC, în ordine descrescătoare a acestor câturi ale tuturor celor 7 partide care au făcut pragul electoral pe țară (PSD, AUR, PSD, USR, SOS, POT, UDMR).
Deci fiecare partid are o listă de 60 de câturi care înmulțit cu 7 partide rezultă un număr de 420 de câturi.Apoi cele 420 de câturi se ordonează în ordine descrescătoare.
Fiindcă avem 60 de mandate de deputat de distribuit pe țară la toate partidele care au obținut pragul electoral, ne uităm în lista cu cele 420 de câturi ordonate în mod descrescător și ne oprim la 60, deci la al șaizecilea cât, care va deveni noul cât /coefficient electoral la nivel național în funcție de care se vor redistribui cele 60 de mandate . BEC -ul trebuie să determine numărul de mandate de deputat (dintre cele 60) care revin fiecărui partid care a realizat pragul electoral prin împărțirea de voturi neutilizate de fiecare partid la nivel național.
Am presupus că AUR-ul are la Camera deputaților, la nivel national, un număr de 300.000 de voturi neutilizate . Acest număr va fi împărțit la noul cât/coefficient electoral național care, să presupunem că ar fi 19.216 de voturi.Ei bine, rezultatul acestei împărțiri determină numărul de mandate ce revin fiecărui partid la nivel național.
Deci pentru AUR, am presupus că există un număr de 300.000 de voturi neutilizate la nivel național pe care le împărțim la noul coeficient/cât electoral de 19,216 = 15, 611 Acest rezultat, adică numărul 15 ( deoarece zecimalele nu se iau în calcul) reprezintă numărul de mandate care revin AUR-ului la nivel national din totalul de 60 de mandate pe țară, rămase nealocate la prima fază și anume la alocarea directă făcută de către BEJ.
Această procedură se repetă pe rând pentru fiecare partid separat, pentru a determina numărul de mandate care revin la nivel național fiecărei formațiuni politice, evident în limita celor 60 de mandate rămase nealocate.
Desigur, întrebarea se pune acum în ce circumscripție se distribuie cele 15 mandate cuvenite AUR-ului, la nivel național ? Pentru asta, trebuie să determinăm ceea se numește “Valoare produs ”, care este egală cu voturile valabil exprimate, neutilizate la nivel de circumscripție, de către fiecare partid în parte, împărțite la voturile valabill exprimate neutilizate la nivel național de către fiecare partid în parte , înmulțit cu mandatele cuvenite fiecărui partid prin metoda D’Hondt.
Să vedem acum cum arată această operație acest lucru pentru AUR:
Valoare produs (V.p.)=(5.515 [rest de voturi rămase la AUR Sibiu candidatului de pe locul doi Vasile Chira, de la Camera deputaților, după prima alocare a unui mandat de deputat lui Fabian Radu de pe locul 1] : 300.000) ×15 mandate= 0,2757.
Acest număr, 0,2757 devine repartitor pentru AUR pe circumscripție , deci pe Sibiu.De precizat este faptul că procedeul de mai sus se repetă pentru fiecare partid, din fiecare circumscripție în parte.
La nivelul fiecărei circumscripții se întocmește o listă în ordinea descrescătoare a acestor parametri de “Valoare produs “pentru fiecare partid care a depășit pragul electoral.
Să vedem concret acum ce se întâmplă la Sibiu. Avertizez însă din nou cititorul că cifrele folosite sunt fictive, ele fiind alese aleator, doar pentru exemplificarea concretă a metodelor de calcul :
PNL=1,019
USR =0,9710
PSD=0,7762
SOS=0,5780
POT=0,3670
AUR=0,27,57
UDMR =0,1133
Pentru că în Sibiu mai sunt de repartizat doar două mandate de deputat, alegem din tabelul de mai sus al doilea rezultat repartitor în ordine descrescătoare . Acest al doilea rezultat( 0, 9710) va constitui repartitorul pentru circumscripția Sibiu. La fel se determină câte un număr repartitor, urmand aceasta operatie, pentru fiecare circumscripție din țară.
În situația în care este imposibilă determinarea repartitorului pe circumscripție, departajarea se face conform următoarelor criterii:
1.Numărul voturilor neutilizate pe partide la nivel de circumscripție
2.Numărul voturilor valabil exprimate pe partide la nivel de circumscripție
3.Numărul voturilor valabil exprimate pe partide la nivel național
4. Tragerea la sorți de către BEC
În sfârșit, ultima operațiune legată de redistribuire constă în alocarea concretă a mandatelor rămase nealocate la nivel național către circumscripții în mod real:
Se întocmește o listă în ordine descrescătoare, cu toate partidele la nivel național, în funcție de parametrul “Valoare produs”(v.p.) până la poziția 60 care este echivalentă cu cele 60 de mandate nereprezentate la nivel național.
Lista cuprinde mai multe rubrici: Nr. Curent, Partid, Circumscripție, Valoare produs , Repartitor de circumscripție, Valoare produs împărțit la repartitor și Număr de mandate alocat partidului.
În cazul în care nu este posibilă acordarea mandatelor în funcție de „Valoarea produs” și repartitor, conform tabelelor de mai sus, BEC-ul va aloca mandatul circumscripției electorale în care partidul politic are cel mai mare număr de candidați înscriși pe listă sau doar un candidat (înscris pe listă) cărora nu li s-au atribuit mandate.
Dacă nici cest din urmă procedeu nu duce la atribuirea de mandate pe circumscripții, BEC-ul va alege circumscripția în care partidul politic are cele mai multe voturi neutilizate sau cele mai multe voturi inferioare coeficientului electoral de circumscripție. Dacă nici așa nu se reușește, alocarea mandatelor pe circumscripții, BEC-ul le stabilește pe baza acordului partidelor cărora li se cuvin aceste mandate în baza procedurii noului cod electoral național.În lipsa unei înșelegeri între partide, BEC-ul folosește tragerea la sorți în termen de 24 de ore de la încheierea operațiunilor anterioare.
Mandatele alocate partidelor pe circumscripții se atribuie candidaților în ordinea înscrierii acestora pe listele partidelor.Biroul electoral Județean eliberează certificatul doveditor al alegerii senatorilor si deputaților cărora li s-au atribuit mandate, în termen de 24 de ore de la încheierea fiecărei operațiuni de atribuire a mandatului.
Nota Bene ! Întreaga procedură de alocare și de redistribuire a mandatelor se aplică atât la Camera deputaților, cât și la Senat.
Se vorbește adesea de intervenția partidelor de “voința politică ” în procesul de redistribuire a mandatelor de parlamentari în circumscripții. După cum s-a văzut deja, din Legea electorală 28/2015 actualizată, rigoriile metodei D’Hondt, nu permit astfel de favorizări.
Dacă există loc pentrun astfel de derapaje, abuzuri, intervenții, acestea nu se fac în nici un caz la BEJ și BEC, ci cu ocazia numărării voturilor și întocmirii Proceselor verbale după votare în cadrul secțiilor de vot.
De asemenea, la finalul procedurii distribuirii mandatelor nealocate în prima etapă, după ce toate criteriile specificate în lege și utilizate de către BEC nu au dus la finalizarea procesului de atribuire a mandatelor, ceea ce se întâmplă foarte rar, intervin partidele politice, adică înțelegerea dintre partide in privința mandatului. Dacă partidele nu ajung la o înțelegere în privința distribuirii unui mandat se recurge în ultimă instanță, la practicarea democratiei ateniene de tragere la sorți, procedeu organizat de BEC.
Lector univ.Dr.Vasile Chira
Facultatea de Teologie “ Andrei Şaguna „ din Sibiu
Scriitor, filosof, teolog și artist
Membru al Alianței pentru Unirea Românilor(AUR)
Membru al Senatului Partidului AUR
Candidat AUR Sibiu la Camera deputaților
Dragi Români ,

Pentru o opțiune electorală inteligentă, eficientă, rațională, vă sugerez să vă documentați, să verificați profilul profesional, cultural, etic etc. al fiecărrui candidat , dar și doctrina /programul formațiunii politice din care acesta face parte.
Idealul stră- străbunicilor nostri ardeleni de la 1 decembrie 1918, lupta lor, curajul lor, crezul lor, energia lor, toate acestea trebuie acum, azi reactualizate pentru a le onora și comemora sacrificiile. !
Cinste eternă acestor eroi !![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
La mulți ani România !![]()
La mulți ani Sibiu !![]()
La multi ani români !![]()
Votăm cu patrioții !![]()
Votăm cu suveraniștii !![]()
Votăm împotriva sistemului !![]()

„Să intrăm în cetate ca-n odăile lunii,
în care de somn înveliţi sunt străbunii,
să ne punem pe inimă mâinile
cu care ne-ntinde istoria pâinile!
Să intrăm în cetate ca-n odăile morţii,
noi cei răstigniţi peste spiţele roţii,
să ne-adunăm carnea, oasele, sângele
pe care sufletul nostru le-ar plânge-le!
Să intrăm în cetate ca-n odăile vântului,
să trecem degetele peste fluiera sfântului
Iancu, să se-audă cântecul lui întomnat
în care maicile noastre ne-au îmbrăcat!
Să intrăm în cetate ca-n odăile graiului,
să ne punem cuviinţă peste cânepa straiului,
noi morţii, noi viii, noi cei nenăscuţi
în care Ardealul pe gură-l săruţi!”
( Horia Bădescu)
PRIMUL PARLAMENTAR DE FAMILIE DIN SIBIU(INTERVIU CU SCRIITORUL ȘI FILOSOFUL VASILE CHIRA)
(Interviu electoral acordat de către scriitorul și filosoful Vasile Chira, candidat AUR la Camera Deputatilor Sibiu, jurnalistului Vlad Pârău de la „Cerul, Codrul și Pârăul” )

Vlad Părău: 1.Prezentați-vă pe scurt. Ce caută un filosof și, în general, un intelectual în politică?
Vasile Chira: Am venit in Sibiu in anii 80, unde am facut studii de teologie. Ulterior am studiat filosofia si filologia clasică.In prezent sunt profesor de Filosofie crestină si Limbi clasice(limba greacă și limba latină ), la Facultatea de Teologie” Andrei Șaguna” din Sibiu.Sunt de asemenea membru al Uniunii Scriitorilor din Romania și doctor in filosofie al Universității”Babeș Boliay” din Cluj-Napoca.Am scris în jur de 30 de cărți de filosofie, teologie, literatură(roman, eseu, dramaturgie, poezie) și peste 100 de studii si articole, publicate în reviste de specialitate din țară și din străinătate. Mai multe detalii despre viața și activitatea mea pot fi găsite pe Wikipedia(https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Chira).
Sunt de patru ani membru al Partidului Alianța pentru Unirea Românilor(AUR) si membru în senatul acestei formațiuni politice. La alegerile parlamentare din 1 decembrie candidez la Camera depuțailor pe locul 2 în județul Sibiu.
În această calitate, am primit binecuvântarea de a candida la Camera deputaților, din partea I.P.S. Prof. Univ. Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului și Arhiepiscopul Sibiului, membru de onoare al Academiei Române.
Legat de partea a doua a întrebării, ar fi multe de spus.Dacă politica este, în general, administrarea treburilor obștești sau publice (res publica, cum le numeau latinii), atunci fiecare cetățean face politică, mai ales în sistemul politic de tip democratic, pentru că participă, vrând-nevrând, într-un fel sau altul, în bine sau în rău, la mersul vieții publice. Însă, pentru că nimeni nu are interes pentru toate aceste treburi și pentru că nimeni nu se pricepe la toate, cetățenii desemnează, dintre ei, prin alegeri, un număr de alți cetățeni care să le reprezinte opiniile și interesele și să ia, în locul lor, decizii cu putere juridică cu privire la acestea, însă nu în nume personal, ci în numele celor pe care i-au ales și pe care îi reprezintă. De regulă, acest proces de exprimare a opiniilor și intereselor individuale în spațiul public, în vederea unor decizii cu putere juridică, se realizează prin intermediul unor grupuri de opinii și interese care sunt partidele politice și care propun alegătorilor anumiți cetățeni care să îi reprezinte. Pe lângă asta, orice cetățean poate candida la alegeri și ca independent, desigur cu șanse aproape nule, pentru că legea electorală este făcută în așa fel încât să să nu ajungă oamenii apolitici in Parlament.
Așadar, întrucât o parte însemnată dintre treburile vieții publice au de-a face cu educația, cultura, știința, bunurile intelectuale etc., este nu numai firesc, dar și indispensabil ca, printre cei care sunt desemnați să decidă cu putere juridică în spațiul public să se afle și intelectuali. Un intelectual nu caută, în principiu, în politică nimic diferit de ceea ce caută orice cetățean, din oricare categorie profesională, desemnat ca reprezentant al altor cetățeni, adică să contribuie la deciziile politice care privesc mai ales propriul său domeniu de competență.
Filosofia este o știință cu deschideri înspre toate domeniile spiritului, o știință a universalului, a esențelor, deci este firesc să aibă ca orizont de cercetare și aspectul social, economic și politic al existenței umane.
Cât dspre implicarea filosofului în politică, eu sunt adeptul lui Platon care era de părere că treburile publice trebuie gestionate de filosofi. Republica, unul dintre dialogurile marelui filosof grec, nu este chiar o utopie, pentru că în general filosofii sunt oameni lucizi, onești, inteligenți, culți, sensibili, au simțul efemerității acestei lumi, nu sunt interesați, obsedați de acumularea de averi proprii, ci sunt dedicați binelui public.Sau cel puțin așa ar trebui să fie.Pe de altă parte, în opinia lui Aristotel, omul este un o ființă cu propensiune politică. Din această perspectivă, omul nu poate fi un “idiot”, adică nu poate fi o ființă care își neglijeaază obligațiile civice, politice, în favoarea urmăririi propriilor interese egoiste.Se știe că în limba română cuvântul “idiot” derivă de la grecescul “idiotes”, care desemna pe cei ce nu se implicau în treburile cetății.
Implicarea filosofului în viața politică este cu atât mai necesară și mai binevenită, cu cât postmodernitatea ocultează programatic valorile clasice, culturale, tradiționale, creștine etc., produce confuzare a reperelo, rpromovează o mixtură cognitivă, axiologică etc. urmărind chiar transmutarea structurii, naturii umane.
Vlad Părău: 2.Sunt voci care comentează că politica ar fi opțiunea imorală pentru un teolog. Ce le puteți răspunde?
Vasile Chira: Politica este o opțiune imorală pentru orice cetățean, din oricare categorie profesională, dacă a face politică înseamnă o treabă imorală. De pildă, dacă, în calitate de alegător, își exercită acest drept în mod imoral (prin corupție). Sau, în calitate de cetățean ales, în loc să se străduiască să reprezinte în procesul decizional politic opiniile și interesele celor care l-au votat, folosește prerogativele pe care le are în exercitarea funcției sale politice în alte scopuri.
Pe de altă parte, în măsura în care anumite aspecte ale vieții publice au de-a face cu religia și credința în divinitate, organizarea administrativă a acestor categorii de activități este necesară, iar categoria profesională care cunoaște cel mai bine care sunt problemele organizatorice și administrative în domeniul credinței religioase sunt teologii. Prin urmare, este de dorit ca deciziile politice care privesc acest domeniu să fie luate mai ales de către persoane competente, adică de teologi.
O situație aparte o reprezintă clerul (cel puțin, clerul ortodox: ierarhi, preoți, diaconi), care, pentru a putea reprezenta nepărtinitor în fața lui Dumnezeu pe toți credincioșii, indiferent de opiniile și interesele lor în spațiul public, nu îți asumă rolul de reprezentați politici ai altor cetățeni. Însă chiar și clericii, în calitatea lor de cetățeni își pot exprima opiniile și aprecierile la adresa treburilor publice, inclusiv la adresa reprezentaților politici, a partidelor și administrației publice și a activității lor. De fapt, pentru sănătatea morală și spirituală nu doar a unor persoane particulare, ci și a comunităților umane (locale, regionale, naționale sau internaționale), este chiar o obligație cetățenească aceea ca reprezentanții vieții religioase să se pronunțe cu privire la chestiunile publice care au legătură cu moralitatea, precum valorile morale, educația și cultura.
În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război„, Camil Petrescu are un capitol intitulat “E tot filosofie”.Ei bine, parafrazând sintagma marelui romancier și filosof român, care, apropos, de implicarea în lucrul public, a avut și dânsul o astfel de tentatție politică, eu aș spune că “E tot politică”. În sensul că toate interacțiunile umane sunt generatoare de raporturi politice, adică de încercări de armonizare a diferitelor interese. Studentul se confruntă direct cu politica atunci cand iși primeste bursa și cartela la cantina, profesorul când își ridică salariul, cetațeanul când cumpără din alimentară un litru de ulei, omul de cultură când îi sunt cenzurate ideile de aberațiile “corectitudinii politice” etc.
Din nefericire, românii nu au o astfel de cultură a exercițiului civic, politic.Este nevoie de introducerea unor cursuri de Cultura, civică, politică în ciclul gimnazial, liceal, dar si universitar. Dar să revenim la relația dintre teologie și politică.Dacă teologia are ca obiect, ca subiect de analiză pe Dumnezeu, relația dintre Creator și creatură, cum ar putea un teolog lucid și responsabil să eludeze relațiile dintre semeni, a căror esență este tocmai politica ?
Neimplicarea teologului în spațiul public, în treburile cetății ar însemna dezertarea de la datoriile socio-politice și lăsarea acestora în seama lui Dumnezeu.Acest passivism civic nu se justifică pentru un creștin, deoarece Dumnezeu a înzestrat omul cu toate facultățile și instinctele necesare unei autonomii în spațiul terestru . Dumnezeu ne ajută, dar nu ne face temele sociale, politice, nu ne gestionează direct condițiile care țin de organizarea vieții.
Apostolul Pavel spune că Dumnezeu a lăsat omului mintea ca să o ascută pe tocila naturii, adică să își folosească mintea pentru a cerceta tainele lumii și implicit pentru a-și crește șansele de supraviețuire și de îmbunătățire a condiției umane.
Dat fiind contextul geopolitic tensionat, ingineriile sociale toxice, atacul la valorile creștine, la tradiții, corupția de la nivel politic, slugărnicia, mediocritatea, preotul, teologul trebuie sa se implice, nu atât în exercițiul politic în sine, ci mai ales în etica politică, în moralizarea discursului public.
Vlad Părău: 3.De ce ați ales AUR ca platformă politică?
Vasile Chira: Ținând cont de extraordinara diversitate a opiniilor și intereselor oamenilor, nu există nici un partid care să conțină numai opinii și interese unanime ale membrilor și simpatizanților lor. Din această cauză, în mod obișnuit, aproape nimeni nu se poate identifica sută la sută în nici o platformă politică. În aceste condiții, alegerea presupune o evaluare a avantajelor și dezavantajelor, a beneficiilor și costurilor de orice fel (ideologice, materiale, morale, spirituale) pe care le presupune aderarea la un partid sau platformă politică.
Personal, am ales AUR pentru că reprezintă, în acest moment, oferta politică în care mă regăsesc cel mai mult și pe care cred că o pot servi cel mai bine. Mă refer, mai ales, la principiul suveranității naționale, la valorile morale creștine și la cultura de tip clasic (bazată pe știința de carte). Aceste principii și valori reprezintă și crezul meu cu privire la viața publică.
In concluzie am ales partidul AUR pentru că este o formațiune recent apărută în peisajul politic care pune în centrul programului său politic apărarea valorilor culturale, creștine, a familiei, a credinței, a națiunii.
Pentru că spre deosebire de partidele mainstream, care implementează necritic, fără discernământ și împotriva interesului național tot soiul de măsuri din agenda progresistă a instituțiilor bruxelleze, AUR are intelectuali, oameni demni, curajoși, profesioniști care sunt dispuși să negocieze soarta țării cu instituțiile transnaționale din care facem parte.
Consider că a sosit timpul să schimbăm modul de a face politică și să acordăm șanse și altor formațiuni cu orientare conservatoare, național- suveranistă. Și când afirm acest lucru nu mă refer la un exit din aceste structuri euroatlantice, ci la o redefinire a relaționării cu ele în scopul promovării intereselor României și ale românilor.
Vlad Părău: 4.Cât de important este să lupți pentru un ideal?
Vasile Chira: Aceasta este o întrebare foarte importantă, pentru că dacă o raportăm la contextul postmodern occidental care a decretat deja faptul că societatea contemporană a intrat în epoca “post-ideal”. Poate că acest lucru este valabil pentru societățile care au avut norocul să aibă o dezvoltare continua, organică, fără fracturi în destinul lor istoric. Dar pentru noi pentru români, pentru o societate tânără și supusă bulversărilor ideologice precum este România, această paradigmă postmodernă nu este funcțională pentru că după răsturnarea politică din 1989, țara noastră este în etapa întreruptă în 1945 de comuniști, a redefinirii, a reconstrucției identității naționale. De aici nevoia de configurare a unui ideal national, comun în toate valențele sale economice, politice, culturale, umane, profesionale etc.,a unui azimut, orizont care să canalizeze toate energiile creatoare și sănătoase ale națiunii române. Nu degeaba se spuneca în popor că ceea ce definește un om sau un neam este tocmai idealul pe care și l-a fixat. Acest ideal denotă valoarea și identitatea insului și a națiunii respective.
Toți oamenii luptă pentru anumite deziderate; face parte din condiția umană. Însă anumite deziderate au o valoare fundamentală, definitorie, pentru noi și, în acest sens, luptăm pentru împlinirea lor și nu acceptăm să abdicăm de la ele. Acestea reprezintă idealurile noastre. A renunța la un ideal, însemnă a renunța la o valoare fundamentală, iar aceasta înseamnă o gravă afectare a identității, a stimei de sine și chiar a sensului vieții.
Vlad Părău: 5.Mai e actuală ideea de jertfă pentru țară în politică?
Vasile Chira: Orice om este dispus să renunțe la ceva pentru a dobândi altceva, mai important pentru sine sau pentru cei apropiați. Acesta este prețul, sacrificiul sau jertfa la care trebuie să fim dispuși pentru a obține ceea ce dorim. De asemenea, știm că valoarea unui lucru este cu atât mai mare cu cât renunțarea pe care o pretinde este mai mare. Dacă pentru țara noastră, adică pentru comunitatea înaintașilor, contemporanilor și a urmașilor noștri nu renunțăm la mai nimic, înseamnă nu doar că țara noastră nu are pentru noi nici o valoare, ci și că noi nu avem valoare în corpul acestei țări.
Pe de altă parte, ar trebui să analizăm chiar dacă în mod succint, conceptul de „jertfă”.Există și o formă de jertfă modernă sublimată, inteligentă, care nu mai constă în sacrificiul suprem, așa cum a avut el loc în trecut, fie în varianta laică, profană sau religioasă. Eroismul, martiriul au și forme mai estetice, nesângeroase. Nu mai suntem în antichitate sau în Evul Mediu ca să identificăm jertfa doar într-o logică sanguină, în autodafeuri, rug, ștreang sau ghilotină etc.Dumnezeu nu este director de abator ca să ne ceară să mergem la el cu capul în pungă, ca să facă din asta o condiție sine qua non pentru a ne primi în împărăția Lui !Dumnezeu nu este unul al morții, ci el ne vrea vii, luptători pentru dreptate și adevar. Prin urmare, în această viziune modernă, jertfa se poate manifesta sub forma timpului investit în activitatea publică, a profesionalismului dovedit, a capitalului de materie cenușie, a onestității intelectuale, a dăruirii față de un ideal național, a altruismului, a perseverenței, a răbdarii, în atingerea scopurilor propuse.
În societatea contemporană, o epocă de o complexitate și interdependență extraordinare, de foarte multe ori sacrificiul suprem, nu numai că este ridiculizat, persiflat, nu mișcă pe nimeni, ci dimpotrivă, aduce contra servicii de imagine națiunii, care încurajează, tolerează astfel de gesturi extreme.
Oare nu sunt mai eficiente investițiile în materia cenușie, în retorică, în arta argumentării, a persuasiunii, a dialogului, decât această logică sanguină, tribală și anacronică? De ce să lovim cu sabia, cu barda, cu maceta, cu bâta, și nu cu condeiul, cuvântul, cu spiritul ?
Vlad Părău: 6.Ce ne puteți spune despre cum se luptă un Scorpion și ce trăsături de caracter i-ar putea asigura succesul?
Vasile Chira:Da, întămplător sau ma bine spus proniator, pentru că ceea ce numim noi intamplare are o explicație cauzal-metafizică ceva mai complicată, am avut șansa și în același timp neșansa de a mă naște în zodia Scorpionului, într-o zi de 7 noiembrie, Spun șansă, pentru că cei născuți sub aceste auspicii cosmice sunt oameni creativi, inteligenți, perseverenți, ambițioși, loiali, luptători încrâncenați, când e cazul.Iar când am vorbit de neșansă, mă refeream la un anumit tip de luciditate, hipersensibilitate, încredere nediferențiată în oameni, apetit cognitiv supradimensionat, abis imaginar, neliniște metafizică, empatie exacerbată, pentru suferința lumii, un pronunțat instinct al dreptății etc.
Sunt absolut convins că anotimpul, timpul, luna, ziua, ora, în care venim in arena acestei lumi nu sunt lipsite de importanță, în ceea ce privește definirea temperamentului și a modului nostru de a fi, de a ne desfășura în spațiul terestru.Planetele, aceste pietre rotunde care populează spațiul galactic nu sunt niste simpli bolovani, rigizi, inerți, ci sunt centri de energie, de vibrații, care își pun amprenta supra genomului nostru spiritual, energetic, emoțional, ne influențează traiectele existențiale. E suficient să ne amintim de maree, de forțele gravitaționale pe care le exercită astrul de noapte asupra pământului. Nu e totuna ca atunci când deschidem ochii în lume să vedem rozul florilor de măr, roșul-aprins al cireșelor, să mirosim lilialcul, lăcrămioarele, să ne scăldăm chipul în lumina sorelui de iulie sau să ne izbim retina de galbenul frunzelor, de rugina vegetală a toamnei, să debutăm în ființă cu un zgribulit în miez de iarnă !
Vlad Părău: 7.Cum vedeți viitorul, al statelor-națiune sau al entităților transnaționale globaliste?
Vasile Chira: Nu sunt profet; pot doar să îmi imaginez diferite scenarii, în funcție de percepția mea asupra situației actuale și a proceselor politice la scară internațională care au loc la acest început de secol. Nu cred că în viitorul apropiat se poate produce o schimbare intempestivă, nici în sensul unei globalizări politice radicale (guvern mondial), nici în sensul revenirii la statele națiune din perioada ulterioară dezmembrării imperiilor coloniale. În situația actuală, cele două forme politice, cea națională și cea trans-națională, coexistă în diverse formule limitate regional (de pildă, Uniunea Europeană), militar (de pildă, NATO) sau economic (BRICS). Cred, însă, că situații de criză, precum fosta pandemie sau un război extins, pot conferi formelor politice transnaționale un avans tot mai mare, în detrimentul celor naționale. Cu toate acestea, așa cum observăm în cazul SUA, forțele politice interesate de propria stare de bine și securitate națională pot frâna, amâna sau chiar întoarce asemenea evoluții. În orice caz, progresul constant al mijloacelor de comunicare în masă face ca integrarea socială și politică tot mai mare a umanității să apară ca ireversibilă. Însă este decisiv ca forma de integrare globală spre care se pare că tindem să fie una care să respecte demnitatea și libertatea politică a tuturor. Este o condiție indispensabilă pentru evitarea unui totalitarism mondial, probabil terminal.
Sunt sanse minime pentru păstrarea statelor naționale în accepția curentă a conceptului și asta pentru că există mutații de ordin economic, financiar, tehnologic, comunicațional, cultural etc.Acestea pun o mare presiune pe statele naționale ca structuri de sine stătătoare .O formă de globalizare este inerentă dezvoltarii societății moderne însă transformarea acestui proces într-o ideologie a globalismului devine un atentat periculos la adresa statului național, a identității naționale și a religiei.
În cazul specific al țării noastre, Partidul AUR a prevăzut în Programul de lui de guvernare măsuri de politică externă favorabile românilor.
Vlad Părău: 8.Ce loc mai pot avea Dumnezeu și Neamul în politica secolului 21?
Vasile Chira: Dumnezeu reprezintă temeiul indispensabil al tuturor valorilor universale. Dacă nu ținem cont de Dumnezeu, rămânem fără adevăr, frumos și bine, în locul cărora nu putem avea decât fie o piață concurențială de oferte pe care cei care le promovează pretind că sunt adevărul, frumosul și binele, fie o dictatură care, asemenea celei comuniste, va încerca să ne impună propriile preferințe – adică preferințele nomenclaturii ei politice – drept adevăr, frumos și bine. Cine dintre noi ar îmbrățișa fericit relativismul universal sau dictatura ideologică?
La fel de indispensabil rămâne Neamul, dacă suntem atenți că formarea personalității umane se realizează, în etapa vieții de până la maturitate, preponderent în cadrul familiei. Neamul este familia de familii, adică acea comunitate mai largă ce reprezintă pentru familii, ceea ce reprezintă familia pentru indivizi, cu alte cuvinte, comunitatea care permite familiilor să se constituie și să se maturizeze, prin legăturile de afinitate și cele biologice, cognitive, afective și valorice, dintre membrii lor. Fără familie și fără familia de familii, care este Neamul, indivizii nu reprezintă din punct de vedere social decât o masă umană, cvasi-anonimă sau cvasi-depersonalizată, foarte vulnerabilă la experiențe sociale și politice pe scară largă (cum au fost, de exemplu, unele măsuri guvernamentale în perioada pandemiei).
Conceptul de neam se originează în literatura biblică și definește în fond un popor care și-a structurat identitatea specifică în jurul unei religii. Prin urmare, statul național nu poate avea alt destin decât al neamului care-l configurează .
Din nefericire, în cercurile intelectuale occidentale de factură postmodernă se vorbește deja de “ieșirea din religie ”. pe fondul unor realități din acel spațiu geografic: secularizarea, laicizarea, decreștinarea, dimunuarea religiozități, noul val de ateism etc.
Partidul AUR consideră că Dumnezeu este încă un un reper absolut în plan metafizic, oral, etic, care ajută la păstrarea unui echilibru social, și totodată constituie o contrapondere solidă în fața anarhismului relativist, promovat de către ideologiile progresiste, neomarxiste.
Prin urmare, formațiunea politică din care fac parte și-a dezvoltat o doctrină și o practică politică bazate pe centralitatea lui Dumnezeu și a Neamului ca elemente definitorii ale păstrorii identității naționale.
Vlad Părău: 9.Credeți că valorile familiei creștine mai pot fi apărate de AUR într-o UE care impune agenda sexo-marxistă?
Vasile Chira: E adevărat că ideologiile destruncturante de sorginte occidentală și-au fixat ca scop desființarea religiei, a familiei, a statului național, a națiunii, a culturii clasice etc.
Astfel de inginerii sociale, s-au mai încercat în istoria recentă, cunoscut fiind experientul inițiat de comisarii bolșevici, Anatoli Lunacearski și Alexandra Kolanontai, sub regimul lui Lenin, când au aplicat măsuri de desfințare a familiei, legalizarea avortului și promovarea homosexualității însă consecințele au fost devastatoare, astfel încât Stalin, pentru a canaliza energiile oamenilor înspre făurirea socialismului și supraviețuirea URSS-ului, a fost nevoit să anuleze aceste aberații și să reimpună în drepturi familia clasică și morala liberal-creștină, în maniera socialistă.
În viziunea politică a Partidului AUR, familia este un element fundamental, acesta fiind factorul coagulant al societăți, generator al moralei o instituție care asigură fundamentul propășirii și dezvoltăriii națiunii.
Agendele politice ale UE sunt rezultatul forțelor politice care decid la nivelul instituțiilor UE, așa încât, o altă configurație politică dominantă decât cea actuală ar putea schimba agendele respective. În acest sens, nu doar că AUR sau alte partide pot să apere asemenea valori, dar chiar au datoria să o facă, indiferent de rezultatul luptei politice. De asemenea, în calitate de creștini, trebuie să mizăm și pe intervenția Providenței divine, nu doar pe puterile noastre.
Vlad Părău: 10.Sloganul AUR „mare în Europa” a dezamăgit mulți alegători din tabăra suveranistă, care înțeleg divorțul dintre agenda UE și valorile tradiționale, precum și încercarea dictatorială de a impune doar ce vrea Bruxelles-ul unor state cu viziuni conservatoare precum Polonia și Ungaria. Mai pot crede românii în oferta euro-entuziastă a AUR?
Vasile Chira: Faptul că AUR este un partid conservator care apără valorile creștine, tradițiile. cultura, clasică, statul național, familia, Biserica, familia, națiunea, libertatea, nu înseamnă că are o viziune autistă, lipsită de o înțelegere matură a contextului istoric și a tendințiilor care se prefigurează pe plan mondial. AUR nu este un partid extremist, șovinist xenofob, antisemit, antieuropean, anti NATO, ci militează pentru ca vocea micilor state să se audă, să fie respectată, în cadrul simfoniei europene, respectând astfel deviza oficiaă a Uniunii Europene: ”unitate în diversitate”.
Vlad Părău: 11.De ce credeți că partidele mai vechi își desemnează lideri lipsiți de charismă și/sau valoare?
Vasile Chira: Nu pare a fi doar o problemă a vechimii partidelor. Poate fi și o expresie a scăderii valorii profesionale a unor generații educate mai superficial. Dar aspectul cel mai sensibil nu este valoarea profesională, ci valoarea morală. Calitatea de om, după vorba veche „a fi mare, nu-i mirare; a fi om e lucru mare!” De asemenea, poate fi vorba de o strategie de control prin care se manifestă tot mai pregnant în spațiul public, chiar dacă prin acțiuni de culise, cea ce se numește Deep State (carteluri formate din magnați-corporații-servicii de informații-structuri de forță).
E adevărat, nu numai în România ci și pe plan mondial, asistăm la o deprofesionalizare și diluare a calității și competenței oamenilor politici.În cazul României, într-adevăr, partidele mai vechi care au monopolizat puterea politică, din decembrie 1989 încoace, și-au ales membrii, liderii și președinții în conformitate cu principiul comunist al contraselecției valorilor.Acest lucru este, repet, și un proces normal al expansiunii învățământului de masă al dezorganizării cauzate de căderea regimului comunist dar este și un efect intenționat de promovre, de decizie, a unor indivizi fără anvergură culturală, descchidere intelectuală, competență, caracter, în ideea de a putea fi manipulați și instrumentalizați pentru deservirea unor interese străine de ale românilor, aceștia fiind șantajați tocmai cu incompetența, incapacitatea lor cognitivă de a decela realitățile concrete și mizele care se joacă pe scena internațională actuală.AUR, un partid nou apărut în peisajul politic românesc, necompromis de actul guvernării cu oameni competenți, inteligenți, onești, cu frică de Dumnezeu, cu lideri vizionari, altruiști, face fără îndoială o figură singulară.Aceste considerente de mai sus, cumulate cu măsurile care reies din Programul de guvernare în 15 puncte, dar și în Planul Simion în 200 de puncte, califică AUR-ul într-o nouă formulă de putere, atât la nivel guvernamental, cât și la nivel de Președinție, ca singura variantă viabilă pentru restructurarea vieții politice românești, revitalizarea economică a României și întărirea instituțiilor statului în cadrul unei Uniuno Europene
Vlad Părău: 12.M-a surprins la AUR diferența dintre falanga luptătorilor de stadion și cea a luptătorilor de condei. Mai nou, au intrat în AUR inclusiv afaceriști sau traseiști ai altor partide. De ce nu are partidul o componență mai omogenă, mai setată pe excelență? Sau are și nu știm noi?
Vasile Chira: Ca urmare a extinderii democratizării, ne aflăm într-un moment al societății de masă. Automat partidele politice nu puteau să se extragă acestui proces.
AUR fiind un partid nou înființat, încearcă să capteze și vocea acestei mase neluate în seamă, neauzite de către partidele “elitiste”, mainstream, care au dominat politica până acum. Prin urmare, AUR-ul nepropunându-și de la început să fie un partid elitist, ba din contră, a acceptat în rândurile sale membri care să reflecte toate categoriile socio- profesionale.Din aceste motive, lumea are impresia că partidul AUR este refractar la intelectuali. Realitatea însă este cu totul alta.AUR-ul este partidul cu cei mai mulți intelectuali rasați, oameni de cultură, scriitori, filosofi cu viziune politică, artiști, profesori universitari, profesioniști, cu viziune politică și cu perspective geopolitice:Claudiu Târziu, Sorin Lavric, Radu Baltașiu, Mihai Neamțu, Andrei Dârlău, Virgiliu Gheorghe, Silviu Gurlui, Vasile Chira si alții cu mai puțină expunere publică, dar la fel de titrați cultural, academic și științific.
Adevărul este că toate deciziile, acțiunile și activitățile politice sunt rezultatul benefic și creator al unei sinergii de grup. AUR are de asemnea și o garnitură selectă de profesioniști, tehnocrați, în diverse domenii : Inginerul Dr.Marius Lulea, constructor, antreprenor de succes, finanțist, bun organizator, Avram Fițiu, unul dintre cei mai buni specialiști în agronomie din Europa, profesorii universitari de drept Gheorghe Piperea si Cosmin Corendea etc.
Însă persoana care face posibilă funcționarea armonioasa a acestui capital uman eterogen este tocmai liderul nostru, presedintele George Simion, un om politic inteligent, care și-a făcut școala la timp , un tânăr curajos, charismatic, care dă dovadă de spirit organizatoric, capacitate de negociere, privire de ansamblu, dar și omogenizarea viziunilor diverse din partidul AUR.
Vlad Părău: 13.Pe fondul recentelor scandaluri, în care vocile critice au fost excluse din partid, vă întreb dacă mai există libertate de exprimare în AUR.
Vasile Chira: Fiind în pragul unei lupte electorale, e normal să existe anumite nemulțumiri, pretenții exagerate, orgolii hipergonflate, etc. din partea anumitor membri ai partidului. Pe de altă parte, există și anumite provocări venite din partea altor persoane infiltrate cu scopul de a promova dezbinare și discordie, pentru a slăbi unitatea de luptă a AUR-ului în alegerile care stau să vină.Totodată, este normal să nu poti mulțumi pe toată lumea, iar tensiunea electorală, condițiile de stres, criza de timp etc. își pot pune amprenta asupra capacității de analiză, de judecată și de precizie a liderilor din orice partid, care sunt și ei oameni.
In AUR, deciziile se iau in mod transparent, prin vot în Biroul Nașional de Conducere ale Partidului, nu în mod arbitrar, unilateral, subiectiv, dictatorial.
AUR și-a clarificat linia doctrinară și programatică și astfel a reușit să-și coalizeze toate forțele în vederea realizării scopului politic: câștigarea alegerilor parlamentare și câștigarea alegerilor prezidențiale.
Vlad Părău: 14.Este AUR un partid-platformă sau partidul unui singur lider? Se cultivă leadership-ul pluralist sau subordonarea obedientă în cadrul AUR?
Vasile Chira: Paradigma Partidului-Platformă pentru AUR rezultă din două documente oficiale:Programul de conducere AUR în 15 puncte, și Planul Simion în 200 de puncte. Ori aceste viziuni politice nu sunt rezultatul unui singur om, fie el chiar liderul nostru George Simion, de altfel, un om echilibrat, inteligent, cu idei, ci aceste viziuni politice sunt rodul unor lungi perioade de dezbateri interne între diferite curente, tendințe doctrinaire, puncte de vedere diverse în cadrul partidului nostru. Această distilare a diverselor concepții, idei, a fost posibilă tocmai clarviziunii , diplomației, puterii de negociere, a curajului, și a capacității de a armoniza, de care au dat dovadă forurile noastre statutare de conducere, toate aflate, atât în conlucrare, cât și sub îndrumarea președintelui George Simion, cel care după 8 decembrie, va fi cel mai probabil, președintele Romaniei.
Vlad Părău: 15.Există în tabăra suveranistă îndemnuri la boicotarea sau anularea votului. Ce i-ați spune unui alegător care nu vrea să meargă la vot nici măcar pentru AUR?
Vasile Chira: Neparticiparea la vot reprezintă nu doar un vot de blam la adresa ofertei politice, ci și un vot mai puțin în talerul opoziției față de forțele politice majoritare. Cu alte cuvinte, boicotarea alegerii echivalează cu o pondere procentuală mai mare în opțiunile electoratului a celor care vor câștiga. Indirect, este o formă de a-i cauționa pe cei care vor forma majoritatea.
Un român, un alegător care nu vrea să iasă la vot nici măcar pentru AUR, este un complice indirect și tacit al menținerii actualei stări de lucruri din România , al permanentizării acestei democraturi penelisto- pesedisto- securistice, care a constituit și constituie cangrena democrației și condamnarea la subdezvoltare economică.
Dacă rezultatul a 34 de ani de politică, de politici economice creionate și girate de aceste elite de pradă criptocomuniste (FSN, PSD, PDL, PNL, USR, UDMR) îl constituie starea dezastruoasă a țării , dovedite de toți parametri de analiză, nu este logic ca tinerii Romaniei, lipsiți de alternativă și de oportunități, nu este logic ca românii sărăciți, batjocoriți, disperați, să acorde încredere, șanse electorale și unui partid nou înființat fără legătură cu această clasă politică ineficientă și coruptă, partid care are oameni noi, competenți, onești, și dedicați promovării intereselor românilor cum este AUR ?
Pasivismul electoral , absenteismul de la vot constituie indirect colaboraționism, acceptare a stării de lucruri prezentate mai sus și în acest caz românii chiar își merită soarta , pentru că este opțiunea lor.
Vlad Părău: 16.Ce părere aveți despre perspectivele unirii cu Republica Moldova, unul dintre dezideratele AUR, în contextul în care Chișinăul pare să fi decis un parcurs în UE separat de România?
Vasile Chira: Devreme ce acest partid se numeste AUR, adică Alianța pentru Unirea Românilor, nu poate avea decât o viziune unionistă.Desigur, unitatea din titulatura partidului nu se referă doar la realizarea României mari, ci vorbim și de o unitate, de o solidaritate intraromânească, de o solidaritate în cuget și simțire.
Înainte de a se produce realipirea teritorială a spațiului basarabean la România, trebuie să realizăm o schimbare, o mutație în mentalul public al cetățenilor moldoveni, care să aibă drept rezultat extinederea proportiei de unionism din țara de dincolo de Prut. Acesta este un proces complex și dificil, care necesită timp. Dincolo de acțiunile culturale politice, mediatice, România poate să realizeze acest lucru prin acțiuni concrete, practice care să extindă implicarea noastră economică, financiară, capabilă să ducă la diminuarea controlului rusesc din Republica Moldova, în politică, media, economie, finanțe etc.
Pe de altă parte, să fim sinceri, totuși, nici oficialitățile Republicii Moldova nu sunt solidare cu intenția demersului unionist, din considerente personale, de permanentizare a puterii, a funcțiilor și a privilegiilor.
Guvernele sunt bazate pe opțiuni care se pot schimba în timp. Decizia de astăzi a majorității politice din Republica Moldova nu este un destin. Ceea ce avem de făcut este să acționăm cât ne stă în putință în vederea acestui deziderat de reunificare, chiar dacă nu îi întrevedem acum realizarea. Putem lua ca exemplu pe românii ardeleni din perioada habsrburgică.
Vlad Părău: 17.Ar fi posibilă o alianță post-electorală între AUR și PSD sau vreun alt partid din cele vechi și tarate?
Vasile Chira:Deocamdata AUR este axat pe organizarea și pe câștigarea acestor alegeri parlamentare.Nu are încheiată nici o alianță cu partidele mari, care conteaza pentru formarea viitorului guvern.Prioritatea este câștigarea celor doua tipuri de alegeri.
Vlad Părău: 18.Ce veți face dacă, în ciuda eforturilor dumneavoastră, nu veți ajunge parlamentar al AUR? Și ce intenționați să faceți dacă veți ajunge în Parlamentul României?
Vasile Chira: Deocamdată depun toate eforturile ca să ajung în Camera deputaților. Sper să imi implinească Dumnezeu acest vis. Deși poziționarea mea pe locul al doilea, face ceva mai dificilă reusita. Însă dacă sibienii vor vota masiv cu AUR, șansele ca partidul nostru să dea al doilea deputat la redistribuire sunt reale. Dacă George Simion intra in turul doi la prezidențiale, ceea ce e aproape sigur, procentele AUR vor creste in toată țara, cu atât mai mult cu cât PNL-ul are un candidat la prezidențiale slab si ete in scadere în toată țara. Cât despre PSD, sansele de a scoate doi deputati la Sibiu sunt nule.
Dacă voi ajunge deputat, îmi doresc să devin un om politic, un Parlamentar de familie, în sensul că voi sta la cabinetul parlamentar din Sibiu, si voi colecta toate doleanțele, nemultumirile, sugestiile, sibienilor pe care voi incerca apoi sa le transform in initiative legislative în limitele resopectării legii.de asemene, tot în limitele legalității, ale principiului separației puterilor în stat, voi colabora cu instituțiile administrației publice locale, pentru a înlesni dialogul dintre acestea și autoritățile publice centrale.
Romanii au nevoie nu doar de Medici de familie, ci si de Preoți de familie, de Politicieni, de Parlamentari de familie care să fie receptivi la problemele sociale, administrative ale alegătorilor .
În raport cu pregătirea mea profesională, mă voi implica în Comisia de Învățământ și în Comisia de cultura și Culte, pentru a încerca să protejez patrimoniul cultural, să colaborez cu Uniunile de creatori, să eficientizăm actul educativ cu scopul de a crea o Românie bine administrată, cu o economie productivă și creativă care să aducă plusvaloare de care are atâta nevoie țara noastră.
Vlad Părău: 19.Cu cine veți vota la alegerile prezidențiale?
Vasile Chira:În calitate de membru AUR, de Membru al Senatului Partidului AUR si de candidat al acestei formațiuni la alegerile parlamentare, voi vota evident cu liderul nostru George Simion, pe considerentul că un scor cât mai mare realizat de domnia sa in primul tur va fi, așa cum spuneam, un factor de augumentare a procentului partidului la parlamentare, dar si viceversa în turul doi. Dar chiar și dacă nu aș fi membru AUR și nici candidat la parlamentare din partea acestui partid, aș vota cu George Simion, deoarece este un om politic tânăr, inteligent, energic, curajos, dispus și capabil să negocieze drepturile și libertățile românilor cu instituțiile bruxelleze și euroatlantice.
Vlad Părău: 20.Ce părere aveți despre parteneriatul strategic al României cu SUA, în contextul de securitate regional, pe fondul quasi-eșecului occidental în Ucraina și al apropierii Rusiei de granițele noastre? Vom fi băgați în război? Vom schimba tabăra ca la 23 August 1944? Ce perspective mai are România din punct de vedere al politicii externe?
Vasile Chira: În viziunea AUR, ar trebui evident să continue parteneriatul cu SUA, cu atât mai mult cu cât aceasta are acum la putere un presedinte conservator, cxum este Donald Trump.
In actualul context internațional cauzat de războiul din Ucraina, Romania trebuie sa analizeze cu mare atenție mutațiile geopolitice care se prefigurează, să-și identifice propriile interese naționale și să și le apere, după o consultare cu partenerii nostri europeni si cu Alianța Euroatlantică, din care facem parte.
Din momentul în care Romania a aderat, la cerere, la organismele euroatlantice, prin însuși modul de luare a deciziilor în aceste instituții, orice țară trebuie să facă compromisuri, iar acest aspect îi diminuează gradul de suveranitate, inclusiv nivelul de a avea o politică externă absolut autonomă și independentă.
Desigur, faptul ca suntem membri ai UE și ai NATO nu înseamnă că trebuie să renunțăm la orice inițiativă legată de politica externă, nu înseamnă că trebuie să ne aliniem obedient și slugarnic în fața marilor forțe europene, în detrimentul intereselor naționale.Tocmai împotriva acestui mod de manifestare total lipsite de demnitate națională a factorilor de primă decizie politică din Romania, partidul AUR vine cu o altă abordare bazată pe respect reciproc, inteligență, negociere, politici pragmatice, în cadrul acestui concert european.
Atât timp cât nu există o alternativă identificabilă la acest parteneriat, el nu poate fi abandonat. Nici o țară mică nu poate să-și asigure singură securitatea, cum ne dovedește nedezmințit întreaga istorie și cu atât mai puțin într-o epocă a tehnologiilor militare ultra avansate tehnologic. În acest context, problema nu este parteneriatul ca atare, ci rolul pe care îl jucăm în cadrul acestuia. Exemplul Ungariei și chiar al Poloniei ne arată că există posibilitatea și altor opțiuni decât executarea necondiționată a unor ordine exterioare. Tocmai de aceea, este important ca noua putere politică să aibă o orientare suvernanistă pronunțată.
Vlad Părău: 21.Mai aveți ceva de adăugat în finalul interviului (răspunsul la întrebări importante, dar încă neformulate)? Totodată, dacă vreo întrebare dintre cele formulate anterior nu vă simțiți confortabil să o abordați, puteți răspunde doar la cele la care aveți ceva de spus. Nu vom publica decât întrebările la care primim răspunsuri.
Vasile Chira:Toate aceste întrebări se constituie într-o oportunitate binevenită în cadrul campaniei electorale, pentru a-mi expune atât propriile mele puncte de vedere în calitate de candidat AUR la Camera deputaților pe județul Sibiu, cât și punctele programatice ale programului de guvernare ale partidului pentru care candidez.
Vă multumesc, dumneavoastră personal, dar și cititorilor pentru atenția acordată acestui interviu.Sper ca lectura lui să ajute cititorii, cetățenii, județului Sibiu, sa-și clarifice si mai exact opțiunea electorală și să aibă în consecință o alegere inspirată și benefică, atât pentru ei cât și pentru copiii lor.
Avem nevoie de o politică făcută „cu frică de Dumnezeu și dragoste de Țară”!
Dumnezeu să binecuvinteze Romania !
Dumnezeu să lumineze mințile sibienilor ca să facă o alegere responsabilă!



