Un thriller japonez în care mi-am pus mari speranțe

Uketsu – Desene ciudate. Litera, 2025.

Traducere: Iolanda Prodan

Notă Goodreads: 3/5

 Anul 2025 ne-a adus în traducere două thrillere japoneze care m-au făcut extrem de curios: „Desene ciudate” de Uketsu, publicat de Litera, și „Devotamentul suspectului X” de Keigo Higashino, tradus la Paladin. Poate pentru că am în minte seria Ring, poate pentru că mă gândesc la exotismul și stranietatea filmelor japoneze, poate că am eu o impresie naivă despre cultura japoneză, dar abia așteptasem să pun mâna pe cărțile astea, să văd cum arată mintea unui detectiv japonez. Însă „Desene ciudate” nu m-a lămurit în niciun fel. Ce-i drept, are o copertă excelentă, după cum se vede mai jos, e scris de un youtuber care își ascunde față și care a devenit celebru în Japonia cu seria sa de thrillere „strange” ceva… (pictures, houses etc.). Romanul de față s-a vândut în milioane de exemplare, ceea ce nu sună deloc rău. Și poate misterul din spatele autorului, desenele și schițele din roman care fac ca cititorul să „lucreze” alături de personaje la rezolvarea misterului, cine știe, cert e că e un roman care vinde, chit că pe Goodreads are „doar” 70,000 de ratinguri, ceea ce nu ar sugera un succes de vânzări așa mare.

Credit foto: Eugene Hoshiko

Dar să trec la roman. Spuneam că eu un roman în care cititorul vede schițele și desenele realizate de diverse personaje și în felul ăsta poate să vizualizeze mai bine intriga. Teoretic așa e, doar că intriga, deși ascunde diverse mistere și crime ciudate, nu e chiar atât de complicată pe cât ai crede. Uketsu creează mister combinând diverse secvențe temporale cu personaje aparent fără nicio legătură între ele, secvențe temporale introduse în text non-liniar, cât să dea impresia că sunt fire narative diferite. Doar că de fapt e același fir narativ, dar văzut din perspective diferite în momente diferite ale poveștii. Romanul începe într-o perioadă intermediară, apoi sare în trecut, revine la acea perioadă ca mai apoi să se deplaseze înspre prezentul poveștii și tot așa. Călătoria asta în timp, de-a lungul evenimentelor, dă senzația de complexitate și întreține iluzia misterului, mai mult decât o fac faptele în sine.

Dar să luăm perspectivele pe rând. Avem doi studenți pasionați de mistere și, mai nou, intrigați de postările ciudate de pe un blog, postări urmate de niște desene cărora cei doi încearcă să le dea un înțeles și o explicație. Postările de pe blog sunt despre soția însărcinată a celui care scrie, soție care îi dăruiește niște desene premonitorii despre momentul nașterii și tragedia ce va urma. Urmează o secvență cu o mamă și fiul ei, copil care dispare într-o dimineață de-acasă, după ce în prealabil, la grădiniță, desenase o planșă cu blocul în care locuiește alături de mama sa, însă cu o pată întunecată în locul apartamentului, prilej pentru educatoare să se îngrijoreze în privința vieții pe care o duce în intimitatea căminului. Mai e un detaliu important aici, despre un străin care pare să-i urmărească pe cei doi, dar o să vă las să descoperiți toate amănuntele citind cartea.

Urmează povestea unui profesor de desen care sfârșește ucis extrem de violent și a unor jurnaliști care vor să rezolve crima. Și care dau peste aceleași necunoscute din ancheta poliției, anchetă rămasă nerezolvată în ciuda trecerii anilor. Apoi avem mici inserții, cum e cea de la început cu un psiholog care explică viitoarelor cadre didactice modul în care gândesc și se exprimă copiii prin desen, pornind de la cazul concret al unei fetițe acuzate de uciderea mamei sale și desenele sale despre ceea ce s-a întâmplat. Mai sunt câteva mici capitole de genul acesta care completează impresia de puzzle a întregii narațiuni.

Toate poveștile sunt mai mult sau mai puțin legate de desene. Iar atunci când nu sunt desene sunt schițe care redau harta mișcării personajelor, orarul, legăturile dintre personaje etc. La început chiar mi s-a părut interesantă această manieră de a construi povestea, dar recunosc că te plictisești destul de repede, multe dintre schițe nu fac decât să dubleze explicațiile din text, devenind clar redundante pe măsură ce înaintezi în roman.

Am câteva probleme și cu desenele din volum și modul în care sunt interpretate de personaje de-a lungul poveștii. Deși avem un psiholog, o educatoare, un soț îndurerat, un jurnalist tânăr, unul aproape de pensie și bolnav de cancer, polițiști (care par să nu se priceapă la nimic în romanul ăsta), profesori de desen și tot așa, mai toți se pricep să analizeze psihologic și tehnic arta. Toți știu să privească „outside the box”, să schimbe perspectivele, să suprapună planșe, să găsească indicii care nu se văd la prima privire, lucru care e totuși puțin probabil într-o lume reală. Nu ai polițiști buni, nu ai profileri, nu ai detectivi, dar ai studenți pasionați de cazuri paranormale și jurnaliști care se pricep mai bine decât oricine la a înțelege misterele unor desene aparent ermetice.

Prin urmare, da, introducerea acestor elemente grafice în carte ajută povestea (așa cum era cazul lui Jason Rekulak și al său „Imagini ascunse”, publicat la Nemira), textul e mai aerisit și cu siguranță prezența misterului crește popularitatea și succesul cărții. Doar că la final ai impresia că povestea nu e așa grozavă, explicațiile, multe dintre ele, nu mă conving, cum nici motivația unor crime nu pare veridică. Parcă prea ușor își dau seama unele personaje despre cum ar trebui „citite” acele imagini și, sincer, nu par credibile soluțiile oferite. Iar faptul că textul e aerisit face din roman un thriller de o după-amiază, în același timp lasă senzația puternică că ai citi un volum din „Jurnalul unui puști” scris pentru adulți. Ajută, dacă ești într-o criză de citit, sau dacă vrei să își faci targetul pe Goodreads, sau ești pe tren și nu ai chef de ceva serios, dar nu cred că rămâi cu mare lucru din lectura asta.

Și mai am o problemă cu romanul și gata, am terminat. Personajele sunt extrem de schematice, greu să empatizezi cu o perspectivă anume sau cu vreun „erou” din roman, fie ele pozitiv sau negativ. Totul e pe repede înainte, ca într-o poveste pe diafilm, scenă după scenă, lipite unele de altele în viteză, iar tu – cititorul – trebuie să completezi în minte detaliile lipsă sau anii care lipsesc din poveste. Miza cărții ține mai degrabă de puzzle-ul de imagini și mistere, pe când construcția personajelor, a dialogurilor și evoluția conflictelor, toate sunt minimale, puse în text cât să țină tot eșafodajul narativ în picioare. Mda, nu e chiar romanul pe care mi-l doream. Nu e groaznic, e decent, traducerea e bună, dar nu e nimic spectaculos. Și pare genul de roman care poate fi transformat rapid într-o rețetă. Sunt chiar curios cum „sună” celelalte cărți ale autorului. Și dacă feelingul meu e bun.

0

Jocul cu trecutul. O poveste marca K.J. Parker

K.J. Parker – Making History. TOR, 2025.

Rating Goodreads: undeva pe la 4 stele.

Pentru că tot pomeneam de un nou roman de K.J. Parker, nu cred că puteam începe mai bine anul acesta decât cu o nuvelă recentă de-a sa, una extrem de potrivită pentru timpurile noastre în care post-adevărul și falsificarea istoriei devin ingrediente banale ale realității de zi cu zi.

Și „Making History” este un text cu adevărat satiric, care face cu ochiul cititorului și-l invită să vadă chipurile de dincolo de cortină. Proza nu e un fantasy decât în măsura în care harta și personajele sunt invenții ale autorului, altfel avem un imperiu condus de aproape patru ani de zile de un nou despot – numit First Citizen Gyges, despot care caută motive să pornească un război cu un vecin mai puțin potent militar (Ana Strasoe) pentru a-i ocupa teritoriul și a lansa de acolo viitorul război contra unui alt imperiu, mult mai potent și considerat prin tradiție inamicul civilizației aeliane, pentru că așa se cheamă populația imperiului în care ne aflăm.

Perspectiva prin care aflăm toate aceste detalii e cea a unui învățat, profesor la universitatea imperiului, specialist în lingvistică și falsificator de monede în tinerețe. Într-una din zile e chemat la curte, alături de alți unsprezece colegi de-ai săi, pentru a se întâlni cu noul conducător, prilej de a observa că holurile palatului sunt ornate cu tablouri realizate recent, dar presupus istorice, care reprezintă diverse chipuri nobile ale unor nobili din trecutul familiei lui Gyges. La o privire mai atentă toate portretele par să aibă ca sursă de inspirație chipul despotului și cu diverse variații au fost create acele chipuri fictive, dat fiind faptul că First Citizen nu provine nicicum dintr-o tradiție dinastică regală. Însă acest mic detaliu e cea mai mică problemă a profesorului nostru pentru că tocmai află de la liderul său că el și colegii lui vor avea la dispoziție nouă luni pentru a construi de la zero rămășițele „excavate” ale unui fost oraș antic, ale unei civilizații proto-aeliene, presupus distruse în trecut de vecinii săi, motiv numai bun pentru a-i invada. Nouă luni de zile sau, cel mai probabil, moartea în cazul unui eșec.

Credit foto: Natalie Holt pentru macmillan.com.

Și de aici începe povestea noastră și jocul nostru cu istoria. Unii dintre învățații universității se ocupă de reconstituirea clădirilor distruse, alții de ceramică și de cum sunt găsite bucăți sparte de vase și tăblițe cu informații politice sau economice, alții de construirea produselor de artă și a decorațiunilor specifice. Iar naratorul nostru, profesorul de lingvistică, trebuie să ofere inscripții pentru ceramica „găsită” în presupusul oraș antic. Astfel că se apucă de „fabricat” o limbă proto-aeliană, muncă deloc neplăcută date fiind pasiunea și pregătirea sa, dar greu de dus la capăt într-un timp atât de scurt.

Lucrurile par să evolueze binișor până când o serie de mici întâmplări bizare fac ca realitatea să fie mai absurdă decât cerințele despotului. Unul dintre profesori cumpără din bazarul orașului un obiect similar cu cel pe care tocmai îl inventase, naratorul nostru aude în  port un vânzător de pe un vas străin vorbind în limba pe care se chinuie să o reconstituie, ca lovitura de grație să vină tocmai de la ambasada imperiului inamic: un manuscris celebru, vechi de sute de ani, nemaivăzut de nimeni până atunci, din imperiul aelian, conține o cronică a vremurilor trecute scrisă, ei bine, chiar în limba inventată de naratorul nostru lingvist. Șocul și uimirea personajelor noastre nu cunosc limite. E clar că se confruntă fie cu un complot împotriva lor din partea despotului, fie e vorba de o capcană întinsă de imperiul inamic. Cineva a vorbit, cineva îi trădează și vinde vestigiile create de ei dușmanilor. Paranoia și neîncrederea cresc pe măsură ce își dau seama de riscurile implicate în tot proiectul lor nebunesc. Și cu toții se bănuiesc unul pe altul, căutând sursa trădării. Povestea sună excelent până aici, și sincer mi-ar fi plăcut ca K.J. Parker să se joace în continuare cu absurdul situației, doar că el preferă realitatea cinică, politică, în detrimentul situației fantastice. Așa că cititorii vor afla în cele din urmă cine e cu adevărat în spatele complotului.

Chiar și așa, o poveste inteligentă, un soi de parabolă despre zilele noastre și despre încercările nenumărate ale liderilor politici de a fabrica adevărul și istoria. Nu mai vorbesc despre Putin și „istoricii” săi, nu mai pomenesc despre Trump și redenumirea golfului Mexic, știți bine la ce se referă subtextul prozei. Dar nu cred că e necesar să insist că proza merită citită strict pentru farmecul și construcția poveștii, și nu doar pentru trimiterile sale metaforice și teoriile subînțelese.

0

Trei noutăți SF & Fantasy din ianuarie care-mi fac cu ochiul

Început nou de an și multe speranțe, nu-i așa? Ei, dar de unde atâtea speranțe. Sigur, pentru fanii literaturii SF și Fantasy de pe la noi ar fi câteva legate de promisiuni mai vechi ale editurilor Paladin și Nemira pe care le așteptăm să le vedem materializate în volume pe mesele de noutăți din librării.

De la Paladin „Urcușul lui Senlin” de Josiah Bancroft, aflat în pregătire, apoi „Tânărul Miles” și „Ucenicul luptător” de Lois McMaster Bujold, volume noi dintr-o serie SF nesfârșită, începută de Paladin cu „milenii” în urmă, dar nu m-aș supăra să văd terminată și seria omnibus „Cronicile din Amber” de Zelazny, în traducerea lui Bogdan Perdivară, serie din care ne mai lipsește volumul 4, ce ar trebui să cuprindă romanele 9 și 10.

Armada anunțase anul trecut „Hummingbird Salamander” de Vandermeer, un roman pe care mi-am propus să-l citesc și eu anul acesta. Apoi tot anul trecut era anunțat volumul trei din seria „Copiii timpului” de Tchaikovsky, restanțe numai bune pentru primăvara aceasta. Și dacă țin cont de comentariile editurii pe Facebook, pare că anul acesta ne va aduce în română și celebrele „Endymion” și „The Rise of Endymion” scrise de Dan Simmons, așa că poate 2026 e anul celor de la Armada.

Însă cum toate titlurile de mai sus sunt doar promisiuni, hai să trecem la piața de-afară, pentru că acolo calendarul aparițiilor e ceva mai punctual și mai ușor de prezis. Și pentru luna aceasta am ales trei romane pe care le-aș citi și eu cu plăcere, și probabil că o să o fac, dar nu chiar așa repede.

Orice roman nou de Alastair Reynolds intră automat pe lista mea de lecturi viitoare, iar despre „Halcyon Years” știm că e combinație de SF cu thriller noir, combinația perfectă aș spune, despre un anume Yuri Gagarin care e angajat să investigheze ceva morți suspecte pe o navă spațială. Sună bine, nu?

Prolificul și deloc plictisitorul K.J. Parker revine în ianuarie cu un nou roman – „Sister Svangerd and the Not Quite Dead”, prima parte a unei noi serii, avându-i ca personaje principale pe părintele Desiderius, ateu și falsificator de meserie, și pe sora Svangerd, atoateștiutoare în arta cuțitelor și a folosirii lor, doi prelați puși pe rezolvat ițele încurcate și întunecate ale Bisericii. Și uite cum știu ce voi cumpăra în curând.

Ultima recomandare pentru ianuarie vine cu o puternică doză de urban fantasy: Jim Butcher publică un nou volum din vestita sa serie „Dosarele Dresden”, o serie începută și îngropată la noi de o editură mică, Final Chapter, care a tradus primele trei romane și apoi a dispărut de pe scena editorială. Păcat că aventurile celebrului vrăjitor Harry Dresden nu au ajuns la mai mulți cititori pentru că merită din plin. Umor, dramatism, literatură pulp, paranormal, combinația perfectă dintre Dosarele X și „Rivers of London”, nu are cum să nu-ți placă așa ceva. Și uite, a ajuns la volumul 18!

1

Situația traducerilor SF/Fantasy în 2025

Mă gândeam dacă mai merită sau nu să scriu despre piața traducerilor de la noi din ultima vreme. Zona mea de interes (SF și Fantasy) se prezintă din ce în ce mai jalnic atunci când vorbim despre portofoliul editurilor de la noi, portofoliu burdușit în general cu literatură young adult, romantasy, dark romance, cozy fiction, dark academia și tot așa. Poate chiar ar trebui să scriu o postare despre genurile acestea noi care bântuie topurile de carte, vânzările de afară și de pe la noi, Goodreads și mai toate postările bookstagramerilor și booktuberilor de pretutindeni. Revenind la meleagurile noastre, am eliminat prin urmare orice traducere din genurile de mai sus, la fel cum am eliminat retipăririle și reluările unor serii mai vechi, aflate acum la a nșpea ediție. Rezultatul îl vedeți mai jos, nu e grozav deloc.

Încep cu Paladin

  • Ianuarie: Stategie de ieșire (omnibus ce conține volumul 3 și 4 din serie) de Martha Wells, traducere de Adina Barvinschi.
  • Martie: Furia renăscută (partea a treia din seria „Furia de fier”) – Pierce Brown. Traducere de Laura Ciobanu.
  • Mai: Mila ancilară (volumul trei al „Trilogiei ancilare”) de Ann Leckie. Traducere de Oana Clapa.
  • Iunie: Anathem de Neal Stephenson. Traducere de Cristina Ghidoveanu.
  • Noiembrie: Zeul în flăcări (partea a treia a trilogiei „Războiul macului”) de Rebecca F. Kuang. Traducere de Laura Ciobanu.

După cum se vede prima parte a anului a fost chiar decentă la Paladin, a doua mult mai săracă. Ar trebui să fac totuși trei mențiuni aici. Ediția omnibus „Warbreaker/Sufletul împăratului” de Sanderson (traducere de Ana‑Veronica Mircea și Iulia Dromereschi), care deși a apărut la Gaudeamus în decembrie 2024, a intrat în librării abia în ianuarie 2025. Tot la mențiuni, chit că am spus că nu pun romane Young Adult, o traducere dintr-o nouă serie distopică a lui Neal Shusterman („Deconectați”, traducere de Roxana Brînceanu) merită menționată pentru fanii biopunk și nu numai. Și, în cele din urmă, o promisiune pentru Gaudeamus 2025 care nu a fost onorată, un prim volum din seria „The books of Babel” a lui Josiah Bancroft: „Urcușul lui Senlin”, traducere de Petru Iamandi, traducere pe care sperăm să o vedem cât mai repede în librării.

Bun. Să trecem la Armada.

  • Februarie: Casa Starling de Alix E. Harrow. Traducere de Roxana Brînceanu.
  • Martie: Răsăritul în ziua extragerii (volumul 5 din seria „Jocurile Foamei”) de Suzanne Collins. Traducere de Ana-Veronica Mircea. Deși clar un roman Young Adult, prin importanța seriei în cadrul fandomului, cred că merită menționată.
  • Octombrie: Răscrucea Corbilor (seria Witcher) de Andrzej Sapkowski. Traducere de Anca Irina Ionescu.

Mențiune: „Enclavele de aur (volumul al treilea al seriei „Școala solomonarilor”) de Naomi Novik, în traducerea Irinei Ornea. La fel, tot un soi de fantasy Young Adult, dar dată fiind notorietatea autoarei în fandom, cred că merită și ea o mențiune:

Din păcate aici se termină lista cărților noi de la Armada. Un an cu adevărat sărac pentru fanii literaturii SF și Fantasy, Armada preferând să publice mai degrabă ediții cu coperte sau traduceri noi din cărți mai vechi, apărute în Nautilus sau la alte edituri. Fie din motive de ecranizări, fie pentru că e mai ieftin așa, cine știe, cert e că din punctul meu de vedere 2025 e un an de uitat pentru fanii hardcore ai celebrului imprint.

O mențiune pentru acest an, editura Alice Books:

  • August: Pagini & pulbere (partea a doua a seriei „Legende & Latte”) de Travis Baldree, în traducerea Iuliei Dromereschi. Cu greu poți lua în serios această serie fantasy, dar fiind una dintre cele mai vizibile serii cozy fantasy și inițiatoare a curentului, am zis că merită totuși o mențiune, chit că voi reveni în viitor cu o postare separată despre seria aceasta, care să mai echilibreze entuziasmul:

Și o editură surpriză pentru mine în retrospectiva de aici: Bookzone. M-aș fi gândit că voi putea selecta ceva de la Corint sau Litera, sau chiar Trei. Însă uite că nu am avut ce să aleg de acolo.

  • Octombrie: Katabasis de R.F. Kuang, în traducerea Ancăi Irina Ionescu.
  • Babel, tot de R.F. Kuang, în traducerea lui Mihai-Dan Pavelescu.

Și cu asta am cam terminat lista pentru 2025. Un an sărac în titluri noi, în care pare că doar Paladin și-a respectat cât de cât blazonul. Să vedem ce ne aduce 2026, așteptările mele sunt și mai pesimiste decât cele avute pentru anul tocmai încheiat.

0

Un fantasy ambițios care se ia la trântă cu tradiția literară

Richard Morgan – The Steel Remains. A Land Fit for Heroes #1 Gollancz, 2009.

Notă Goodreads: undeva spre 4 stele.

Nu aveam vreo idee despre cum scrie Richard Morgan fantasy, citindu-i până acum doar proza SF. Însă am tot dat de-a lungul vremii peste păreri și recenzii pozitive despre seria aceasta, așa că am decis să o cumpăr. Și cum am avut două, trei zile libere de sărbători…

Bun. Celor care au citit „Carbon modificat” sau „Omul negru”, cărți și serii SF traduse la noi la editura Paladin, trebuie să le spun că scenele de violență și de sex nu lipsesc nici aici, și sunt la fel de explicite și colorate, iar cum în seria aceasta două dintre cele trei personaje principale sunt homosexuale, ei bine, eu doar v-am avertizat. Cei care nu au citit nimic scris de Morgan, dar sunt cititori de literatură fantasy, și mai ales de grimdark și heroic fantasy, să nu fie îngrijorați, sunt pe mâini bune. Personajele lui Morgan, antieroi prin excelență, amintesc de personajele lui Abercrombie. Iar intriga te duce cu gândul la celebra seria a lui Robert Jackson Benett – „Orașele divine”, din care la noi s-a tradus, din păcate, doar „Orașul scărilor” (iarăși la Paladin).

Dar să intrăm puțin în atmosfera cărții. Ne aflăm într-o lume medievală care abia își revine după ultimul război care amenințase omenirea: o armată gigantică de creaturi marine, asemănătoare unor șopârle, a invadat uscatul și a fost cu greu distrusă. Eroii legendari ai acelui război sunt antieroii noștri de astăzi: Ringil Eskiath, eroul bătăliei de la Gallows Gap (un soi de ultimă rezistență în fața armatei invadatoare, vă amintiți de Dros Delnoch-ul lui David Gemmell?), luptător cu o tehnică și o viteză deosebite, dar renegat de tatăl său și de public pentru vina de a fi homosexual, pată care-i modelează caracterul și îi canalizează întreaga furie și energie distructivă contra celor din jurul său. Apoi Egar Dragonbane, celebru pentru că a luptat alături de Ringil în același război contra șopârlelor, dar a și răpus dragoni (după cum ne spune și porecla, deși vă mărturisesc că nu știu despre ce dragoni e vorba, fapta sa e tot pomenită de-a lungul intrigii, dar doar ca o poveste legendară din trecut), luptător cu experiență, veteran al războiului, reîntors la tribul său, Majak, pentru a prelua conducerea, în ciuda faptului că nu prea îi place, nu se pricepe și nici nu e apreciat de liderii religioși și cei din jurul său. Și ultima din lista de personaje centrale, Archeth Indamaninarmal, jumătate om, jumătate aparținând rasei Kiriath (voi reveni în privința rasei non-umane), de culoare neagră, spre deosebire de restul celor din imperiu, luptătoare iscusită și temută, mai ales prin apartenența sa la o rasă străină, superioară oamenilor. A devenit între timp consiliera împăratului, loc care îi oferă autoritate, dar și multă invidie din partea prelaților, invidie amestecată cu ură pentru că simpla sa existență contravine revelațiilor profetului. E ultima din specia sa rămasă în lumea pe care o cunoaștem, și își trăiește singurătatea departe de ochii celor din jur. E văzută deseori ca o „extraterestră” nebună, din calea căreia e bine să te ferești. A luptat la rândul ei în războiul contra șopârlelor, însă împărtășește prin trecutul său o istorie a unor războaie la fel de nimicitoare, cum e cel contra rasei aldraine, o rasă care bântuie încă cronicile din trecut și contra cărora omenirea a câștigat doar cu ajutorul mașinăriilor produse de rasa Kiriath.

Prin urmare, avem așa: trei personaje principale, trei fire narative care le urmează îndeaproape în conflictele lor zilnice cu cei din jur și cel puțin trei rase non-umane care au construit trecutul lumii descrise de Richard Morgan. Și dacă șopârlele sunt pomenite doar ca invadatori violenți, veniți din adâncurile mării și învinși cu greu de armatele oamenilor, despre Kiriath și aldraini (sau dwenda, cum le mai spun triburile din deșert) știm ceva mai mult: sunt rase superioare, atât prin stăpânirea tehnicii sau a magiei, cât și prin posibilitatea de a călători în spații fizice diferite de realitatea în care ne aflăm și în care se petrece intriga din acest roman. Despre Kiriath totuși intriga oferă mai puține detalii, știm că și-au construit un soi de nave și au părăsit „pământul” după câteva mii de ani de locuire alături de specia umană. Aldrainii, pe de altă parte, par să locuiască într-un spațiu de trecere, situat în afara timpului, dar care ocupă până la un punct același spațiu fizic cu cel al oamenilor. Un spațiu în care intriga va zăbovi o vreme, alături de povestea lui Ringil Eskiath, oferind cititorilor atât momente picante, cât și pagini plictisitoare, poetic descriptive, care măresc inutil numărul de pagini.

În mare, cam acestea sunt coordonatele romanului de față, al cărui principal motor narativ e reprezentat de investigația lui Ringil, la rugămintea mamei sale, de a descoperi și recupera din sclavie o verișoară vândută legal, dar dispărută din orașul părinților săi. Aparent nimic important, dacă ne gândim la poveștile și istorisirile de vitejie din războiul recent, război de care ne despart mai bine de zece ani de zile. Ringil nu are motive să-și dea silința în a găsi o verișoară de care nu-l leagă nimic, ba chiar nici nu prea își amintește de ea, însă opoziția tatălui și a fraților săi, apoi a unor cunoscuți deveniți membri ai înaltei societăți din ținutul părinților săi îi realimentează furia din trecut, ura sa față de cei din jur, redeschizând amintiri cu adevărat tragice din tinerețea sa și experiențele homosexuale trecute, ilegale pe atunci, pedepsite cu schingiuri sinistre și o moarte lentă. Și această energie negativă născută din relația sa cu trecutul și cu cei din jur pare să fie suficientă cât să-i motiveze o investigație amănunțită prin măruntaiele afacerilor cu traficul de carne vie. Un drum periculos, care nu doar că îi amenință viața, dar care îl duce mai aproape ca niciodată de rasa legendară a aldrainilor, o rasă crezută ca fiind dispărută după înfrângerile din trecut. Și nu doar că îl apropie de aldraini și de un complot care i-ar readuce pe aceștia la viață, dar îl duce pe aceleași drumuri pe care ajung, din diverse motive, și prietenii săi din trecut: Egar și Archeth. Sigur, drumurile lor către același punct de pe hartă țin de „coincidențele” pe care le construiește Richard Morgan de-a lungul intrigii, unele mai potrivite, alte mai bătătoare la ochi.

Vă veți întreba dacă căutarea unei rude răpite justifică intriga unui roman fantasy de aproape 400 de pagini. Sincer, și eu m-am întrebat. Până la jumătatea cărții, nici nu ești sigur încotro se va îndrepta povestea. Pentru că deși sunt trei fire narative, toate trei descriu evenimente legate între ele și pe măsură ce drumurile personajelor noastre se întâlnesc și intriga se simplifică, autorul renunțând la alternanța de capitole cu perspective diferite. Călătoria lui Ringil pe urmele pierdute ale verișoarei e de fapt o călătorie de recuperare a trecutului și, inevitabil, încercare sa de a răzbuna trecutul, de a plăti polițele vechi din tinerețe. Pentru că mai degrabă faptele din trecut, eroismul din timpul războiului îi leagă pe cei trei și nu neapărat faptele din prezentul acțiunii. De altfel, multe dintre evenimentele prezente nici nu sunt atât de interesante pe cât par să fi fost bătăliile pomenite de cei trei sau apariția și dispariția acelor rase non-umane. Știm că rasa șopârlelor a invadat uscatul pentru că spațiul lor fusese nimicit, dar nimic mai mult. Nu știm ce e cu dragonii învinși sau ce e cu rasa din care face parte Archeth și cum și unde au plecat toți ai săi. Și mai sunt detalii importante din istoria depărtată a continentului sau din intrigile politico-religioase din prezent care sunt lăsate mai mult sau mai puțin în ceață la finalul romanului. Iar factorul declanșator al intrigii e într-adevăr destul de nespectaculos. Pe măsură ce citești afli despre un posibil nou război, despre un posibil nou lider întunecat care se va ridica, însă finalul cărții nu-ți oferă răspunsurile dorite. Ba chiar sunt curios încotro se va îndrepta seria pentru că misiunea inițială pare a fi fost dusă la bun sfârșit.

Rasa aldrainilor îmi amintește puțin de elfii lui Tolkien, o rasă la fel nemuritoare și arogantă, pentru care omenirea nu e decât dușmanul care le-a furat ținuturile natale. Iar apariția mai mult sau mai puțin importantă a unor zeități te duce cu gândul la creaturile cu puteri mitice, la zeii din lumea lui Robert Jackson Benett, de care vă pomeneam la început. Însă Richard Morgan imaginează o lume cu totul originală, un univers fantasy violent și întunecat, presărat cu mici inserții SF, care nu uită totuși să plătească tributul său tradiției literare din care face parte. Sunt momente de-a lungul intrigii în care pare că „povestea” trenează, sunt scenele de sex explicite care te trimit cu gândul la cărțile pulp de tarabă, sunt multe idei aruncate de-a lungul poveștii și rămase fără o explicație sau vreun context minimal. Sper ca cele două romane rămase din serie să mai limpezească puțin nedumeririle mele și în același timp să exploateze geografia politică a ținuturilor de pe hartă. Alergând atât de mult după spațiile de trecere și locurile inaccesibile oamenilor, autorul uită să-și plimbe cititorul prin statele ligii din nord sau prin orașele marelui Imperiu din sud, așa cum ni le arată harta atașată romanului. Și e păcat.

0

Elantris: orașul care și-a pierdut strălucirea

Brandon Sanderson – Elantris. Paladin, 2016.

Traducere: Iulia Dromereschi

Notă Godreads: 3.5 din 5.

După o lungă perioadă de timp m-am reîntors la romanul de debut al lui Sanderson. Debut, vorba vine, în sensul în care „Elantris” nu e prima cartea scrisă de Sanderson, ci a șasea, așa cum de multe ori o tot repetă autorul însuși. Se pare că la momentul în care Tor a cumpărat drepturile de publicare, Brandon Sanderson lucra, dacă vă vine să credeți, la al 15-lea roman. Ce-i drept, nu știm care sunt cele 15 scrise și, din ce am înțeles, multe dintre ele au rămas la stadiul de manuscris, de încercări de formare a stilului și a mâinii. Însă ușurința cu care scrie, „grafomania” sa, toate acestea se vor vedea și în numărul mare de cărți și serii care vor fi publicate în anii următori. Ca să nu mai zic de volumele gigantice din „Calea Regilor”, romane din ce în ce mai lungi, pe măsură ce avansezi cu cititul seriei.

Însă „Elantris” e primul roman publicat și e cel care a stârnit interesul cititorilor de la început, atrăgând atenția asupra viitorului star al fantasy-ului mondial. Dar e și romanul pe care l-am început de câteva ori, ca abia după mulți ani să reușesc să-l citesc integral. E un roman bine scris, se vede că Sanderson își plănuia în detaliu, de la începuturile carierei sale, pașii, intriga, întreg mecanismul narativ sau sistemele magice folosite. Povestea (dacă ai citit alte cărți ale sale) e mai degrabă una nespectaculoasă, dedicată intrigilor politice de cucerirea a unor noi teritorii de către un imperiu fanatic religios pentru care credința supușilor săi e mecanismul cel mai potrivit de control. Imperiul acesta se numește Fjodern și nici el nu trăiește cel mai bun moment al istoriei sale. Însă la conducerea sa e Wyrn, un lider religios temut de supușii săi și de dușmani, iar în calea succesului său mai stau doar două state: în vest Arelon, un ținut care și-a pierdut strălucirea după căderea Elantrisului și a locuitorilor săi, iar în nord Teodia, un stat independent, lipsit de o mare forță terestră, dar dotat cu o flotă capabilă să reziste unei posibile invazii inamice.

Intriga e structurată în trei fire narative care urmează aventurile a trei personaje principale: Sarene, fiica conducătorului Teodiei, ce sosește în Arelon pentru a se căsători, din motive politice, cu Raoden, fiul regelui Iadon, cel care a preluat conducerea Arelon-ului după căderea Elantris-ului, stabilindu-și reședința în capitala Kae, un oraș aflat la periferia Elantris-ului. Ajunsă în Kae, află că soțul promis a murit, iar capitala e măcinată de intrigi și controverse, așa încât planul ei de a alia Teodia cu Arelon-ul în fața expansiunii Fjodern-ului pare unul eșuat. Însă noi alianțe pot schimba acest lucru, iar Sarene e o tânără inteligentă, ambițioasă, stăpânind în egală măsură arta diplomației, cât și pe cea a trucurilor feminine, lucru care o fac mai degrabă un personaj controversat și nu ușor de acceptat în lumea patriarhală a nobilimii Arelon-ului.

Cel de al doilea fir narativ îl urmărește pe Raoden, soțul promis Sarenei și presupus decedat. De fapt el e unul dintre mulții locuitori ai capitalei căzut pradă unei boli misterioase, numite Shaod, un soi de blestem al elantrișilor care transformă oamenii în morți-vii. Este expulzat de către rege, pe ascuns, între granițele păzite ale Elantris-ului, unde nu doar că e nevoit să lupte pentru fărâma de viață rămasă în trup, dar și încearcă să rezolve misterele decăderii Elantris-ului. Al treilea personaj în jurul căreia gravitează un nou fir narativ e prelatul Hrathen, înalt reprezentant al religiei derethiene, om de încredere al conducătorului Fjodern-ului, lider religios și în egală măsură spion, unul dintre pionii centrali care urmează să dea jos conducerea actuală a regatului Arelon și să convingă întreagă populație să treacă la religia cea adevărată, religia stăpânului său. Hrathen, alături de mâna sa dreaptă – Dilaf, sunt cele două personaje cu adevărat negative, antagoniștii care vor pune intriga în mișcare și vor ține firele narative în suspans până spre ultimele pagini ale cărții.

Am tot vorbit despre căderea Elantris-ului și despre locuitorii săi. Ei bine, dezastrul elantrișilor s-a petrecut cu 10 ani înainte de derularea evenimentelor din carte. În trecut, Elantris era unul dintre cele mai invidiate orașe din lumea cunoscută și locuitorii săi erau priviți ca un soi de zei. Și asta datorită puterii științei magice pe care o stăpâneau – numită AonDor, un sistem magic care se baza pe Aoni, un soi de glife luminoase trasate de către elantriși în aer și care modificau natura realității. Așa se face că elantrișii erau ființe luminoase, cu pielea strălucitoare, care trăiau mult, puteau vindeca orice boală și care datorită AonDor-ului aveau acces la o arhitectură și o tehnologie ce păreau magice pentru celelalte populații învecinate. Se puteau teleporta, puteau schimba materia din jur, energia și apa erau la discreție și aproape orice lucru banal din viața lor părea să fie dintr-o altă lume față de cunoștințele și puterea de înțelegere a locuitorilor planetei. Nu știm nimic despre originea lor, doar faptul că puteai deveni locuitor al Elantris-ului printr-un proces magic de transformare aleatorie, numit Shaod, care modifica trupul și mintea celui ales, fie că era nobil, comerciant sau simplu muritor de foame. Însă cu zece ani în urmă s-a produs un cutremur imens (oamenii îi spun Reod) și strălucirea orașului a dispărut peste noapte. Toți elantrișii s-au îmbolnăvit brusc, trupul le era acoperit de pete, părul cădea rapid și inima înceta să mai bată. Deși păreau morți, locuitorii Elantris-ului nu erau cu adevărat morți, ci mai degrabă prinși într-un soi de limb, de proces de transformare blocat. Însă orice rană, cât de mică, nu se mai vindeca, corpul cerea hrană tot timpul, astfel că într-un final foametea și durerea perpetuă puneau stăpânire pe minte până când trupurile deveneau zombi rătăcind prin ruinele orașului. De frică, locuitorii orașelor învecinate au ucis majoritatea populației Elantris-ului, iar cei puțini care au mai supraviețuit sunt blocați între zidurile sale actuale. Ani distanță după acest eveniment, încă mai sunt persoane care se îmbolnăvesc subit, Shaodul transformându-i în elantriși bolnavi, exilați imediat între zidurile cetății, așa cum e de pildă soarta prințului Raoden.

Spuneam despre sistemul magic AonDor, creat de Sanderson, că se află la baza civilizației Elantris-ului. Lui i se opun credințele populațiilor din jur, toate provenite de la scrierile profetului Jaddeth, scrieri care în funcție de interpretarea aleasă au dus la religii diferite, chit că înrudite, ce domină atât imperiul Fjodern, cât și regatele din jur. Glifele Aon pe care le învață Raoden și care dictau viața vechilor locuitori ai Elantris-ului copiază geografia reală a ținutului în simbolistica lor, dar sunt mult mai complicate, amestecând caligrafia cu un soi de ecuații matematice care țintesc realitatea: transformări, vindecări, procese reversibile și ireversibile ale materiei din jur. Un efect posibil al acestei științe magice vechi ține de crearea Seonilor: ființe globulare luminoase, inteligente, servitori fideli ai stăpânilor lor, capabile să comunice (asemenea unor mesaje telefonice video) între ei, astfel devenind nu doar sfătuitori și prieteni buni ai celor pe care îi însoțesc pentru tot restul vieții, cât și o resursă importantă de comunicare în diplomație, spionaj sau viața de zi cu zi. Nu știm multe despre seoni, exceptând numele câtorva care însoțesc personaje importante din carte, nu știm mare lucru despre originea lor și despre sensul existenței lor, însă sunt creaturi simpatice, un soi de găselniță de tipul R2-D2, de care cu siguranță că cititorii se vor atașa.

Mă plângeam mai sus că intriga nu e chiar cea mai palpitantă cu putință. Intrigile politice și religioase, jocul de-a puterea și de-a pune mâna pe scaunul Arelon-ului nu m-au ținut în priză așa cum mi-aș fi dorit. Mai degrabă mi-au stârnit interesul cercetările din interiorul Elantris-ului, bandele de răufăcători „leproși”, misterele bibliotecilor de acolo. Însă Brandon Sanderson știe cum să construiască lent și minuțios un conflict care va exploda cu adevărat doar în capitolele finale. Lucrurile se îmbină cum trebuie, se potrivesc de minune atunci când situația o cere, poveștile mixează dramatismul cu mici momente de romance, suficient cât să țină treaz interesul cititorilor de tot felul. Micile revelații ale cărții și momentele cu adevărat tensionate sunt lăsate pentru paginile de final, atunci când cititorii descoperă că posibilitatea de a controla AonDor-ul nu era un atribut specific doar celor din Elantris și că mai sunt și alte școli religioase care pot ajunge la astfel de cunoștințe „mistice”. În ciuda dimensiunii mari a romanului, detaliile acestea sunt dezvăluite abia la final și lasă loc de posibile continuări și mai ales lasă loc multor întrebări fără răspuns în cartea de față. Hărțile lumii din jurul Elantris-ului ascund o mulțime de locuri nevizitate, iar confruntarea religioasă și militară dintre personajele noastre pare să fie doar un capitol minor al unui conflict vechi, în niciun caz încheiat.

Te prinde povestea din „Elantris”? Da, dacă ești fan al romanelor de curte, cu multe intrigi politice minore, cu răzbunări și scandaluri de corupție și mult fanatism religios. Nu se ridică la nivelul seriei „Calea Regilor”, însă e un fantasy politic decent, bine planificat în toate firele sale narative, dar căruia îi lipsește uneori strălucirea, fiorul poveștilor neașteptate. E o carte scrisă așa cum trebuie, dar cu prea puțină „viață” în scriitură și cu prea multe personaje care se comportă conform așteptărilor pe tot parcursul poveștii. În ciuda nemulțumirilor mele, „Elantris” stabilește un standard ridicat pentru viitoarele cărți ale lui Sanderson. Și nu doar ale sale.

0

Când vrei Star Trek dar îți iese Jules Verne

Becky Chambers – Să cunoaștem, dacă avem șansa. Herg Benet, 2021.

Traducere: Alexandru Voicescu

Notă Goodreads: 3 din 5.

Destul de celebră în ultima decadă, americanca Becky Chambers a fost nominalizată la mai toate premiile importante din fandom și a și câștigat câteva dintre ele. La noi s-au tradus romanul de față și primul volum din seria „Wayfarers” – „Un lung drum spre o planetă mică și furioasă”, ambele publicate la editura Herg Benet,

Din motive evidente, am început cu romanul stand-alone. Roman e mult spus, pentru că dincolo de dimensiunea redusă, construcția intrigii sugerează mai degrabă o antologie de patru texte scurte, legate între ele prin aceleași personaje principale și o urmă de context comun. De altfel, pe coperta originală scrie nuvelă, termen care nu mi se pare neapărat potrivit în cazul de față (dar probabil americanii numără cuvintele și dacă ies prea puține decid că e novella). Povestea nu e complicată: patru astronauți sunt trimiși în explorare și cartografiere a vieții pe 4 planete diferite. Intriga are loc undeva în viitor, pământul se confruntă cu diverse crize politice, militare și ecologice (mai toate pomenite ca note de subsol – de fapt ca note informative primite de-a lungul timpului de către echipaj). Din motive de durată, (călătoria în spațiu durează mult, chiar dacă echipajul e „adormit” în torpoare), e clar că cele patru personaje își vor părăsi complet rudele și prietenii, urmând să se întoarcă „acasă” după 80 de ani, într-un moment în care niciunul dintre cei pe care îi cunosc nu va mai fi viu. Sunt trimiși în misiune de explorare și de minimă intervenție în biotopul planetelor pe care le vizitează (și care vor fi, în mod previzibil, destul de diferite: fie înghețate, fie deșertice, preponderent acvatice etc.).

O bilă albă pentru Becky Chambers ține de modul în care descrie procesul de trezire din torpoare, acele cuve care induc un soi de „comă”, de încetinire forțată a metabolismului pe parcursul călătoriilor interstelare. E pentru prima dată (pentru mine, cel puțin) când citesc despre creșterea părului, a unghiilor, despre toate procesele tehnice și fiziologice implicate. Detalii poate minore, dar care dau senzația de realism, de credibilitate. În mod clar, Becky Chambers e pasionată de știință. De altfel, provine dintr-o familie de oameni de știință și lucrul ăsta se vede de la o poștă. Îi place să explice procesele științifice, evoluția lor, să detalieze și să descrie în amănunt flora și fauna întâlnite de personajele noastre, păstrând tot timpul senzația că e atentă ca detaliile să fie cât mai probabile și credibile pentru o ficțiune speculativă. Însă multe dintre descrieri sunt făcute să fie ușor de înțeles pentru toată lumea, și uneori devin plictisitoare. Apreciez scriitorii care muncesc mult în a documenta ideile și conceptele SF pe care le inventează, însă dincolo de info dumping trebuie să ai osatura unei intrigi serioase, care să justifice acele multe pagini de descriere. Iar în cazul de față aș spune că nu prea e cazul. Personajele noastre (doi bărbați, două femei) călătoresc împreună, discută, se ceartă, uneori fac sex, trăiesc și se lovesc unii de alții, entuziasmați de noutățile și poate de pericolele întâlnite. Noutățile nu sunt spectaculoase pentru cititor, iar pericolele lipsesc cu desăvârșire. Plimbatul de la o planetă la alta (cu scurgerea rapidă a anilor) e un proces monoton, întrerupt doar de știrile venite din când în când de pe planeta-mamă, acolo unde lucrurile se deteriorează rapid în urma unor catastrofe climatice și politice.

Gândindu-mă la cele patru părți ale romanului (fiecare dedicată unei planete mai mult sau mai puțin explorate), cred că Becky Chambers putea să mai adauge nenumărate altele, schimbând doar detalii privind solul și viețuitoarele sale. Ca în jocurile de pe calculator în care „încarci” diverse hărți pentru a te lupta cu inamicii sau cu alți jucători. Doar că aici nu e nicio luptă, doar descrieri, analize ale naturii, mici momente de entuziasm sau de panică legate de intervenția umană în biotopul local. Finalul cărții, dramatic și brutal, pare venit de niciunde pentru că nimic din psihologia grupului și comportamentul anterior nu fac credibilă decizia pe care o iau cei patru. Chiar și așa, o mică tresărire de final nu scuză lentoarea poveștii de până atunci.

Senzația mea e că Becky Chambers a vrut să scrie o proză „științifică”, pozitivă, safe – cum le place unora să spună, cu personaje atractive pentru cititor. Un soi de ficțiune Star Trek, însă fără conflictele și tensiunile narative din lumea creată de Gene Roddenberry. A ieșit un roman în maniera lui Jules Verne, dar unul dintre julesverne-urile slabe, alea cu expediții care sunt puse în pericol de lipsa fondurilor, accidentarea unui membru al echipajului sau cine știe ce alt motiv pueril care ar fi făcut ca cititorii de 10 ani să renunțe imediat și să treacă la altul mai bun.

Traducerea în română e bună. Scriitura nu e rea, probabil îi voi mai da o șansă în viitor, fie cu seria celebră, fie cu o proză scurtă, însă intriga din romanul acesta e firavă și puțin plictisitoare. Se putea mai bine.

0

Un început de roman

Ionuț Șendroiu – Un atac de panică. Humanitas, 2025.

Notă Goodreads: 2.5 din 5

Nu-l știam pe Șendroiu, nu i-am citit precedentul volum de memorii de la Humanitas: „Navetist la tropice”, deși acum cred că o să o fac. Răsfoiam niște noutăți prin librărie și mi-a sărit în ochi faptul că e medic pe vapor, mă rog, nu vapor ci nave de foraj maritim. Și mi-am adus aminte de Radu Niciporuc și am zis că e musai să citesc romanul. Mai ales că e scurt și se încadrează în „planul meu de lecturi” din perioada aceasta.

Nu o să vă păcălesc, pe cât de scurtă e cartea, pe atât de scurtă e și intriga. De fapt, cred că o poți rezuma într-un paragraf: câțiva muncitori români, angajați pentru un contract pe nave de foraj în preajma Africii se întâlnesc pe aeroport în drum spre muncă. Suntem în pandemie, cu toate fricile și conspirațiile știute. Unul dintre ei e la primul contact cu noua meserie, e mai naiv și mai speriat de ce îl așteaptă. Ajunși într-un stat african, sunt nevoiți să rămână în carantină pentru a evita transmiterea bolii. Carantinarea se face într-un hotel de nivel acceptabil, se împărtășesc povești, peripeții, se face bullying cu cei noi, se bea, se bârfește și se împarte la greu înțelepciune balcanică.

Personajele, unele simpatice, altele enervante, mai toate însă tipologii comune, ușor recognoscibile, sunt aceleași de la un capăt la altul al poveștii. Nicio evoluție, nicio schimbare. Excepția ține de noul angajat, timorat la început, naiv și diferit de restul colegilor. Îi e frică că va pierde legătura într-un aeroport olandez, îi e frică să nu fie prins alături de colegii care fumează iarbă la o terasă, îi e frică de orice străin și orice lucru necunoscut, dar treptat frică și fobia se transformă în răutate și comportament agasant. În rest, personajele se comportă conform așteptărilor și descrierii inițiale. Intriga fiind subțire, te-ai aștepta măcar la niște cadre bune specifice prozei scurte. Însă aici totul e previzibil și rareori depășește nivelul de poantă.

Scriitura, în primele pagini mai degrabă școlărească, devine fluentă pe măsură ce avansezi cu cititul. Ajutată probabil de dialoguri și de peripețiile de povestit la bere, lucrurile se leagă mai bine și, trebuie să recunosc, te lași prins de „poveștile și prostiile” mai mult sau mai puțin marinărești. Tocmai de asta și cred că volumul de memorii publicat anterior s-ar putea să îmi placă mai mult. Povești de povestit are din plin Ionuț Șendroiu. Mai greu cu intriga, construcția narativă, dezvoltarea personajelor etc. Ceea ce vedem, la finalul cărții, e, cu indulgență, un posibil început de roman. Și cam atât.

0

Și bogații suferă

Saou Ichikawa – Cocoșata. Polirom, 2025.

Traducere: Monica Tamaș

Notă Goodreads: 3 din 5.

Shaka Izawa, personajul lui Saou Ichikawa, despre greutatea fizică a cărților când vrei să le citești:

„Să mă las absorbită de lectura unei cărți cu grosimea de 3-4 centimetri, pe care trebuie s-o țin cu ambele mâini, exercită asupra coloanei mele o presiune mai mare decât orice altă activitate. Detestam cărțile de hârtie. Detestam machismul culturii tradiționale a cititului, ce necesita împlinirea celor cinci condiții pe care le puteau satisface doar persoanele sănătoase fizic: abilitatea de-a vedea, abilitatea de-a ține o carte în mâini, abilitatea de-a da pagina, abilitatea de-a menține o postură adecvată lecturii, abilitatea de-a merge după bunul plac la librărie ca să cumperi cărți. Detestam aroganța stupidă a bibliofililor care nu sunt conștienți de aceste privilegii. Capul greu, abia susținut de gâtul meu strâmb, gemea de durere, iar spatele curbat îmi strivea organele interne, gata oricând să piardă lupta cu gravitația din cauza poziției aplecate în față. Ori de câte ori citesc o carte tipărită simt cum mi se curbează puțin câte puțin coloana vertebrală.” (p38)

Shaka Izawa e bolnavă, are coloană strâmbă, probleme cu mușchii, riscă să se sufoce tot timpul și are nevoie de aparate de aspirat secrețiile din gât și oxigen introdus forțat pentru a putea respira așa cum trebuie. Locuiește într-un sanatoriu privat, mai mult în pat, în poziții incomode, la limita umanului. Studiază pentru facultate, citește mult pentru a-și ocupa timpul. Însă cărțile fizice sunt o povară pentru corpul ei strâmb și lipsit de forță. Urăște cărțile fizice.

(Paranteza 1: iubesc cărțile fizice, dar asta nu mă împiedică să le văd greutatea materială. De fiecare dată când un amic sau cunoscut, scriitor, mă întreabă ce face un librar (adică eu) pentru scriitori, îi răspund – îi cară cărțile. Ați văzut cât de grea poate să fie o cutie încărcată cu cărți? Sigur că ați văzut când a trebuit să vă mutați din chirie. Să vedeți cum e să cari cutii zilnic, nu doar pe cele din propria bibliotecă. Librarii și oamenii care lucrează în edituri mici știu foarte bine lucrul acesta. Cară zeci de cutii la târgurile de carte, la lansări sau diverse livrări, retururi și dumnezeu știe ce alte întâmplări zilnice. Oricât de bună ar fi o carte, când trebuie să cari câteva cutii încărcate cu acea carte speri din totul sufletul ca greutatea ei să merite, să se vândă volumul, să nu fie totul doar o muncă de salahor.)

Shaka Izawa scrie povestiri porno pentru mărunțiș și recenzii pe siteuri online la bordeluri și localuri similare. Nu are nevoie de banii primiți pentru că moștenește o avere consistentă din partea părinților, de fapt și sanatoriul în care trăiește, alături de o mulțime de alți pacienți cu handicap fizic și boli istovitoare, îi aparține. Banii pe care îi câștigă în timpul liber îi donează. Scrie proză porno sub pseudonim, postează pe rețelele de socializare diverse texte provocatoare. Visează să facă sex, să rămână însărcinată și apoi să facă avort. Să aibă libertatea unei femei normale.

Are umor, autoironie și suficienți bani cât să propună unui îngrijitor un pact faustic: bani mulți, aproape toată averea (cam un milion de dolari dacă am făcut eu bine calculul) pentru o partidă de sex. O partidă de sex cu un trup aproape legumă, diform, lipsit de orice urmă de atractivitate. Un gest aproape criminal, Shaka de altfel se îneacă cu spermă la prima tentativă de a comite un act sexual, act care o va apropia mai degrabă de moarte decât de plăcere sau orgasm sau cine știe ce senzație de satisfacție în urma îndeplinirii dorințelor.

Dincolo de scenele din roman care te fac să te simți inconfortabil și chiar ipocrit (amintea bine cineva într-o recenzie pe Goodreads de „Touch Me Not”, filmul Adinei Pintilie), dincolo de plăcerea perversă și testamentul masochist al personajului central, problema sexualității și a dorinței sexuale a persoanelor cu handicap e o problemă cât se poate de serioasă. Și merită toată conștientizarea cititorilor, și nu doar studiile de specialitate și cele critice, universitare. E o problemă sensibilă, dificil de abordat chiar și în ficțiune. Autoarea suferă la rândul ei de miopatie congenitală, are nevoie de un ventilator pentru a respira normal, se deplasează într-un scaun cu rotile, trăiește zi de zi „infernul” vieții personajului său. Romanul de aici nu e autoficțiune, dar sursele de inspirație nu sunt greu de imaginat.

Credit foto: Takuya Isayama

(Paranteza 2: „Perfect Days”, filmul regizat de Wim Wenders, a fost acuzat că ar fetișiza sărăcia, că ar falsifica realitatea condiției de sărac. Mie mi se pare că mai degrabă romanțează meseria de angajat al serviciilor de curățenie a toaletelor publice. Veceurile alea din Tokyo, în cel mai rău moment al lor surprins de camera de filmat arată mai bine decât orice veceu de restaurant de lux de la noi. Meseria aia nu produce fericire și mulțumire într-o realitate pe care noi am recunoaște-o ca fiind credibilă, oricât de mult ne-ar plăcea să credem că poți face rai din orice ai, sau cum e expresia aia nătângă și naivă. În romanul lui Saou Ichikawa personajul principal e bolnav, diform, duce o viață într-o cușcă, se deplasează singură la veceu cu eforturi imense. Însă Shaka Izawa are bani, mai mulți decât orice altă persoană aflată într-o situație similară. Și banii îi permit „luxul” unor idei năstrușnice, îi permit să nu fie la același nivel cu bolnavii săraci, poate chiar mai puțini diformi decât proprietara sanatoriului. Shaka Izawa suferă și-și dorește o viață sexuală palpitantă, reală, liberă de condiția ei. Însă nu e suferința unui om obișnuit, ci a unuia care e patron printre suferinzi.)

Finalul cărții e ambiguu. Voit jucăuș, distant față de intriga inițială, pune cititorul în fața unei dileme: soarta lui Shaka Izawa e cu adevărat tragică sau e doar un joc al ficțiunii, o modalitate perversă de a dinamita „banalitatea” vieții de prostituată. Indiferent de răspunsul ales, soluția e nesatisfăcătoare.

0

Pauza de MilSF: Gears of War 1

Karen Traviss – Gears of War: Aspho Fields. Ballantine Books, 2008.

Notă Goodreads: 3.5 din 5.

Din motive de stres și oboseală aveam nevoie de cărți scurte și relaxante. Așa că un military SF nu putea fi o idee rea, nu-i așa? Și cum despre universul Gears of War știam destul de puține lucruri, am zis că de ce nu!? Hai să vedem ce e și cu poveștile astea, mai ales că nu mi s-a lipit de mână niciun joc până acum. Dar îmi era dor de un SF cu monștri, extratereștri și pușcași marini, un soi de „Starship Troopers” pentru câteva ore de relaxare. Și cum tot timpul am avut dilema asta (cărțile derivate din jocuri și filme pot fi citite și de cei care nu cunosc materialul sursă!?), era timpul să aflăm răspunsul.

Karen Travis nu e o scriitoare necunoscută fandomului. A scris cărți din universul HALO, a scris serii în universul Star Wars, a scris scenarii pentru benzi desenate G.I. Joe sau Batman, așa că implicarea în universul Gears of War era în aceeași măsură o decizie predictibilă, cât și una firească. Și nu scrie rău, dar nici nu o să întâlnești vreo Elif Shafak a Star Wars-ului.

Să revenim la „Aspho Fields”, primul roman din seria Gears of War. Dacă nu ai jucat jocurile, începutul cărții poate fi puțin derutant. Nu prea știi cine sunt Carlos, Marcus, Dom și toți ceilalți pomeniți în primele pagini. Cum nu prea înțelegi ce se întâmplă. E un război în care oamenii luptă și tot pierd în fața Locust Horde, cum e numită armata inamică, o armată de creaturi înfricoșătoare, unele având la origine o formă umană, altele de-a dreptul animalice, care luptă instinctual, după o organizare de tip roi de albine, pentru care individul pare să nu conteze. Vorbesc despre oameni pentru că cei care luptă contra raidurilor trupelor grubs, cum sunt poreclite creaturile de către soldați, locuiesc pe o planetă devastată de conflict numită Sera. Nicio legătură cu Pământul nostru, de altfel, nici nu e pomenit Pământul de-a lungul cărții, așa că nu aș ști să spun dacă intriga se petrece în realitatea noastră sau o cu totul altă realitate.

Intriga din roman urmărește două fire temporale, unul care recuperează și explică biografiile personajelor principale (puștiul Marcus, născut într-o familie bogată, cu tată cercetător militar și mamă dispărută și frații Carlos și Dom, proveniți dintr-o familie săracă, dar cu o tradiție riguroasă a serviciului militar) și altul, din prezent, în care intriga se desfășoară la 14 ani distanță de la izbucnirea invaziei Hoardei mutanților. Cum romanul sare repede de la o scenă de luptă la o alta, durează puțin până pui lucrurile cap la cap și știi cine e unul și cine e altul. Pe măsură ce citești vei vedea că accentul cade pe firul narativ din trecut care recuperează în viteză copilăria personajelor centrale, apoi înrolarea în armată și implicarea lor într-un conflict planetar ce precedă invazia mutanților – așa-numitele Războaie Pendulum, care durau deja de decenii bune și care încă nu erau decise. Însă zvonurile despre o armă secretă, experimentală, numită Hammer of Dawn, armă produsă de inamici și care ar putea modifica cursul războiului declanșează o criză în rândurile COG-ului, coaliția de state în rândurile cărora luptă și eroii noștri. Urmează o incursiune secretă în spatele frontului pentru a pune mâna pe planurile armei și a răpi cercetătorii implicați sau a-i ucide. Și misiunea aceasta are loc la Aspho Fields și aici e locul în care Carlos își va pierde viața, moment de cotitură pentru cei din jurul său: Marcus, cel mai bun prieten, Dom, fratele său și Bernie Mataki, instructor de trupe speciale, implicată la rândul ei în acea misiune. Întreg romanul se concentrează pe acele momente, cu mici salturi spre un prezent al poveștii, în care un Dom sfâșiat de amintiri, cu o soție dispărută și pe care nu a încetat să o caute, luptă alături de un Marcus, proaspăt eliberat din închisoare, distrus de amintirea prietenului pe care nu reușise să-l salveze și un soi de dezertare care i-a adus condamnarea, și Mataki, revenită în armată după o dispariție de lungă durată. Plus încă câțiva, toți prototipuri macho, unii mai sentimentali, alții mai duri și mai închiși la minte.

În mod evident, Karen Travis lucrează cu materialul clientului: soldați neînfricați, dispuși la sacrificiu și camaraderie până la moarte pentru binele suprem. Multe locuri comune la care te aștepți și pe care le aștepți. Însă are grijă să construiască destul de consistent și biografiile personajelor: unele mai siropoase, altele mai tragice, mai mult sau mai puțin reușite. E un efort de a crea o dimensiune romanescă personajelor din jocurile de consolă, efort care consumă întreaga intrigă. Nu-mi dau seama dacă a meritat sau nu, probabil că da, dacă ai de gând să citești și restul romanelor din serie. Altfel, vei fi surprins să vezi că „Aspho Fields” e mai degrabă un roman de formare, cu o bună parte a conflictului situată în trecut (când nu apăruseră încă creaturile mutante). Și nu prea știi de ce se luptă „oamenii” ăștia între ei. Cum nu știi ce e cu invazia Hoardei, de unde a apărut și de ce luptă contra omenirii. Sunt încă multe detalii lăsate în ceață, de pildă, se pare că nu toată populația planetei are același statut, unii par cetățeni de rangul secund, un soi de populații primitive numai bune pentru sacrificat. Apoi golurile temporale, nimic despre începerea conflictului contra mutanților, nimic despre primii ani ai războiului. Și tot așa.

La final îți rămân în minte câteva nume, câteva povești tragice, cu eroi și eroine, și speranța că vei înțelege mai multe în romanul următor. Karen Travis își construiește scenele în episoade de mici dimensiuni, episoade care se succed rapid, alternând prezentul cu trecutul după o schemă nu foarte precisă. Punctul central al cărții e bătălia de la Aspho Fields, iar momentele de după sunt lipsite de tensiunea intrigii și par să lungească inutil volumul.

Poți să citești romanul fără să fi jucat jocul? Sigur. Cu puțină răbdare recuperezi destul de repede coordonatele principale ale universului „Gears of War”. Minus necunoscutele de care v-am pomenit mai sus, detalii care sunt lăsate în aer în mod intenționat. Nu știu dacă e cea mai bună idee, dar nah, e și asta o modalitate de a agăța clienți pentru volumele următoare.

0

Blog at WordPress.com.

Up ↑

Design a site like this with WordPress.com
Get started