Filosofia mea deviata. Pardon, de viata

Scrii luni de zile la o carte la care te gandesti de ani de zile. Ai doua servicii, ai obligatii, ai viata personala, dar gasesti timp sa strecori azi doua randuri, maine doua, poimaine si inca o saptamana dupa aceea nimic, intr-o zi zece pagini si apoi inca doua saptamani nimic si tot asa. Dimineata, primul gand este la cartea ta, peste zi, in troleu, iti vin idei si le notezi, noaptea, cu ultimele puteri, adormi gandindu-te ce sa scrii mai departe. Te gandesti cum sa scrii in continuare, ce sa urmeze, cum sa oferi cititorului si mai mult, si mai mult, si mai mult.

Inchei scrisul, dar nu si munca; redactorul si tehnoredactorul se iau cu mainile de cap vazand formatarile neobisnuite, paginile cu text care reusesc sa sugereze o imagine nu din metafore, ci din dispunere; cand incheie si ei, iei din nou volumul pentru corectura, inevitabil va fi mult de indreptat,  iar redactorul si tehnoredactorul o vor lua de la capat – si asta de patru ori, cu darzenie si suflet mare si fara sa protesteze niciunul dintre ei, pana iese asa cum era gandit.

Incerci sa te rupi de toti autorii care nu fac decat sa rescrie (chiar daca cu talent si cu suflet) ce au scris altii mai mari, incerci sa vii cu ceva nou, original, ceva neexplorat, sa oferi nu doar o lectura, ci o experienta, nu doar cu ochii, ci si cu mainile si obiectul fizic.

Oferi in carte un numar de povestiri fluid, sunt 15, 16 sau 19?, ramane sa stabileasca fiecare cititor pentru el, speri tu spre placerea lui; te zbati sa ilustrezi ideea de mecanica cuantica: doua titluri pe coperta, dar doua variante ale aceleiasi carti, cu un singur titlu, diferit, inauntru, si alte mici diferente a caror gasire sa constituie o mica aventura care sa ofere, speri iar, satisfactie cititorului; inserezi cateva texte care nu sunt SF, dar impreuna sunt SF; vii cu o povestire sinoptica, in care vezi trei lumi paralele in acelasi timp; supralicitezi cu o povestire care merge in alta lume, intr-un mod neasteptat; concepi reboot-ul unui text din carte, dar pe internet, pentru a carui citire trebuie sunat in realitate un personaj din carte!; reusesti sa faci doua texte sa dea nastere la alte doua, cu subiecte diferite dar care pastreaza ADN-ul „parintilor”; imbogatesti experienta obisnuita a cititului impingand omul sa munceasca cu cartea; toate astea in timp ce nu uiti sa oferi entertainment, si nu texte ermetice; iar din truda ta iese un volum interactiv, dar nu digital; cu realitate augmentata, insa augmentata numai din scris.

Cand, in fine, ai incheiat totul, esti epuizat si simti ca suferi de Raul de spatiu din titlu; dar nu te deranjeaza, pentru ca asta e regula jocului. Totusi te intrebi: le-o fi placut? Nu le-o fi placut? S-au bucurat ca ai incercat ca le oferi mai mult? Au prins legaturile dintre povestiri? S-au enervat ca unul dintre texte se termina fara sa afle misterul… sau poate totusi il vor afla? A manevrat cineva cartea, conform indicatiilor, sa afle ce voia sa zica doamna Romanita? A rasfoit cititorul colturile paginilor ca sa afle ce afla eroul povestirii titulare ca nu era?…

Dar nu mai conteaza; tu ti-ai facut partea ta, restul nu mai depinde de tine; si asta, bineinteles, face parte din regula jocului.