Promite-mi că n-o să-mi promiți nimic, că n-o să încerci să mă cunoști și c-o să mă lași să fiu eu. Știi c-am să mă descopăr singură, c-o să-mi las hainele să cadă singure, ajutate de timp, și, poate, de tine.
Nu mă poți numi încăpățânată; mai bine ar fi să nu încerci să-mi spui nicicum – cât timp ai să mă păstrezi în amintire, pot să n-am atribute, pot să n-am de niciunele. Știu să-ți alerg prin minte, oricum aș fi. Mă mai împiedic, e-adevărat; și-atunci îți au migrene. Când îți ajung în vene am cea mai mare viteză, viteză către inimă. Uneori mi-e frică să nu mă blochez acolo și să ți-o stric. Știi tu, infarct, aritmie, ceva asemănător.
Știi ceva? M-am mai gândit. Mai bine ți-aș ajunge-n piele – poate așa m-ai simți.

Și e momentul ăla în care nu-ți găsești locul nicăieri. Momentul în care te-ai săturat să alergi după o iluzie, momentul care ai vrea să-nsemne acum ori niciodată. Momentul în care ai vrea să schimbi totul, să faci cu totul altceva. Momentul în care nu mai ai pic de-ncredere, dar ai nevoie, în care visezi cu ochii deschiși, pe-o melodie cretină pe care nici tu nu știi de ce o asculți; în care fumezi fără să-ți pese că nu faci asta de obicei, în care te-nvârți doar ca să simți euforia atunci când te oprești.

Momentul în care trebuie să te ridici în picioare, și-aduni forță și-ambiție din nimic. Momentul în care sesizezi că folosești prea multe cratime.

E prea târziu acum.

Mult prea târiu.

Credeam că, odată cu ploaia asta, îmi vor dispărea și gândurile. Se pare că n-a fost așa. Nenorocitele-s înrădăcinate adânc în mine. De m-ar părăsi doar o clipă, să pot să respir siguranța proștilor, să cad într-o fericire din nimic și într-o călătorie spre un ideal fix; de m-ar lăsa în pace, tare bine-ar fi.
Cât durează un curcubeu? În mod sigur mai mult decât stabilitatea, nu? Ce e stabilitatea? Mi-o arăți și mie? Haide, ia-mă de mână, de șold, poți să mă iei și de păr, dacă vrei; doar arată-mi ce-i stabilitatea – cu tine. Învârte-mă până amețesc, apoi las-mă să-ți cad în brațe.
„Dragă, tu nu vrei să fii stabilă.”, mi-ai zis.
Așa e – eu vreau să fiu instabilă; instabilă cu tine.

Dacă i-ai găsit cioburile într-un pahar, întinde-le pe jos, pentru ca, mai apoi, să calce pe ele și să se trezească la realitate. Dacă I-ai găsit inima-n cioburi, întinde-o și pe ea, las-o să-și calce singură inima-n picioare, să știe că a fost alegerea ei, vină proprie.

Nu o judeca după alegeri; niciodată, până acum, nu a știut ce să aleagă. A alergat continuu, cu ochii închiși, prin lume, prin minți, prin gânduri și prin pagini. A adunat averi din sentimente și le-a cheltuit în cel mai vulgar mod: pe lacrimi. A pus întrebări fără sens, ba, chiar ar mai pune, dacă ar ști că lumea are răspunsuri. S-a săturat să mai caute, s-a săturat să nu înțeleagă și s-a săturat să aștepte. 

Dacă mi-aș petrece tot timpul așteptând, unde aș ajunge?

Leagă-mă de scaun cu cuvinte și uimește-mă cu fapte. Oprește-mă și spune-mi că mai există speranță, că nu sunt goală pe dinăuntru și că oamenii ca mine sunt la fel ca toți ceilalți; că puținul deosebit existent se va pierde cu timpul și că voi intra în rândul conformiștilor. Zdruncină-mi sufetul cu sărutări, apoi lasă-mă să mă zbat printre gânduri. Arată-mi că încă știu să învăț. Învață-mă ce e curajul și scapă-mă de conștiință, aruncă-mă în visare și prinde-mă când ajung la pământ.
Pentru că simt că m-am pierdut.
M-am pierdut în scris, în gânduri.
Doar m-am pierdut…

Nici tu nu mai ştii ce vrei. Nici nu mai ştii cum eşti, darămite ce vrei. Ai intrat într-o ceaţă, un fel de Slender al tuturor vremurilor, şi habar nu ai cum să faci să găseşti mai repede foile care te ajută să scapi. Te amăgeşti citind şi construindu-ţi un eu raportat la personaje, te complaci în situaţiile din cărţile mai mult sau mai puţin realiste pe care le citeşti şi ajungi să îţi formezi un obicei în a reciti pasaje care odată au însemnat ceva pentru tine. Parcă te identifici cu ele. Ai uitat cum să fii altfel şi ai uitat că nu toţi oamenii sunt ca tine. Ai uitat să mai ai pretenţii sau să mai ceri. Te-ai săturat să încerci să înţelegi.Te-ai resemnat. Te-ai lăsat furată de gânduri şi pradă melancoliei. Până şi tu, care te considerai cea mai simplă fiinţă, ai ajuns să nu te mai înţelegi… 

Ce înseamnă să o ai? Să fie a ta, trup şi suflet? Nu; doar suflet. Ştia că-i vei cuceri mintea, sufletul, şi că, odată cu ele, trupul va fi cel care se va da singur.

Nici ea nu mai ştie. Totul e un haos. Apartenenţa distruge, şi ea ştia prea bine asta. Ştia că o să se schimbe, ştia că dacă se lasă pradă trăirilor o să ajungă să tânjească după ele ca după aer proaspăt. Şi vrea asta, deşi orgoliul nu o lasă nici măcar să viseze, uneori. S-a refugiat în cărţi şi în istorisiri plate, doar ca să se resemneze. Însă totul îi demonstrează contrariul. Lucrurile pe care vrea să le spună, care-i stau pe limbă – aşteptări. Cu paşi mici învaţă să creadă, cu paşi mici reuşeşte să spună, să arate. Cu paşi mici încearcă să distrugă distanţe şi să apropie suflete. O să ştii când o să reuşească. O să…

Atunci când te obişnuieşti cu zgârieturi pe inimă, mângâierile îţi par ciudate. Ţi-e frică să nu fie de moment, să nu cumva să te obişnuieşti cu ele, apoi să dispară, lăsând în urmă răni parţial vindecate – cicatrici. Ai atâtea cicatrici, şi mereu, dar mereu, ghearele taie din nou, şi din nou în carne vie. Până şi tu ajungi să aştepţi sângerarea, ca pe o rutină. Ţi se pare greşit că nu mai vine, şi, inconştient, o cauţi.

Şi ce faci când nu mai e? Când şi sângerările, şi mângâierile, s-au oprit? Când te simţi secat de orice sentiment optimist şi când normalul dispare. Îţi spun eu ce se întâmplă. Rămâi cu frica. Cum ştiu eu asta? E simplu, matematic. Uite, tu ai frică, sângerezi şi mângâieri. Dacă rămâi fără ultimele două, spune-mi, ce-ţi rămâne? Vezi? Acum, abia acum, începi să mă înţelegi şi pe mine, să-mi înţelegi povestea.

Tu, dragoste, trebuie să înveţi să nu faci atâtea greşeli câte am făcut eu. Trebuie să fii tare, să nu cedezi presiunilor şi să-ţi ţii capul sus. Ţine-l ridicat, nu-i lăsa să-l taie. Arată-le că poţi şi singură şi că nu ai nevoie de mângâieri, pentru că tu nu cunoşti ce-i aia rană. Respectă-ţi principiile şi acceptă-ţi trecutul. Nu uita niciodată pentru ce ai luptat, ba mai mult, arată-le tuturor de unde vii şi ce ai ajuns.

Gândeşte. Asta e cel mai important. Să nu cazi pradă minciunilor, trebuie să rămâi pură. Nu te ancora într-o credinţă; ascultă-i pe toţi, lasă-i să vorbească, apoi cântăreşte părerile. Nu te lăsa influenţată, nu-ţi pierde raţiunea pentru nimicuri şi nu-ţi vinde principiile pe fericirea de moment.

Doar atât pot să-ţi spun azi. Poate mâine voi fi mai înţeleaptă, dar, până mâine, trebuie să trăiesc cu greşeli şi cu regrete. Şi cu frică. De asta ţi-am scris, pentru că vreau ca tu, dragoste, să nu cunoşti ce-i aia frica….

Pierduţi. Într-o lume în care pretenţiile celorlalţi te fac să uiţi de propriile-ţi standarde, undeva unde uiţi cine eşti şi ceea ce vrei; într-un loc în care, cândva, regăseai ceea ce voiai. Şi ce voiai atunci? Voiai să îţi atingi visurile, într-o zi să poţi spune: „am tot ce mi-am dorit” ? Ei bine, de atunci şi până acum, ai dat cu capul de adevăr. Acum ştii că viitorul e un loc îndepărtat şi că singura preocupare ar trebui să fie ceea ce vrei acum, astăzi. Ar trebui să vezi că speranţa te-a dezamăgit de atâtea ori; de mai multe ori decât oamenii. Ar trebui să lupţi pentru ceea ce vrei azi, iar dacă mâine vei vrea altceva, atunci mâine vei lupta pentru ceea ce vrei. Dar mâine. Nu-i lăsa să-ţi spună că eşti schimbător, arată-le că eşti doar ambiţios. Nu-i lăsa să-ţi spună că-i dezamăgeşti, pentru că nu pe ei vrei să-i mulţumeşti. Părerea lor e nimic, în comparaţie cu voinţa ta. Până mai ieri credeai că nu poţi trăi întrebându-te „cum ar fi fost dacă?”. Azi, ţi-ai dat seama că trăieşti în permanenţă cu întrebarea asta, fiindcă, alegând ceva, ai putea să te întrebi „cum ar fi fost dacă nu schimbam nimic”. Nu te poţi gândi că nu trebuie să alegi, din contră. Dacă nu schimbi, nu ştii. Asta e treba cu schimbarea. Nu ştii de unde vine. Cu atât mai puţin, când. Şi te loveşte. Dar, vai, ce te loveşte…