eu cu mine

RoxanaLasă un comentariu

Eu vorbind cu mine ‘stai, stai, intra pe blog, scrie repede ca iar ai 6541585545 ganduri/secunda’ si ce sa va spun, nu mai stiam nici cum se numeste blogul, nu-mi mai venea in minte nici numele platformei, ‘wordpress’, duamne fereste!

Acum sa ma linistesc putin sa va povestesc si voua ce am mai gandit eu in ultima perioada, luati-va popcorn si cititi ca stiti ca eu mananc amuzant (glumitza) si va fac sa radeti.

Am fost si eu speaker zilele trecute la un eveniment unde s-a vorbit despre mental health (suna mai frumii in engleza) si mi-a placut ca am primit intrebari de la participanti (nu ma asteptam, na), intrebari pe care mi le-am pus si eu de n ori si mi-am dat seama ca toti avem indoieli si perioade mai putin bune.

Cateva exemple de intrebari:

‘Cum sa fac sa nu mai fiu lenesa?’

‘Cum pot controla anxietatea?’

‘Cum sa-mi inving teama de a vorbi in fata unui grup de oameni, cand trebuie sa vorbesc imi bate inima foarte tare?’

Nu cred ca exista om pe planeta care nu a simtit putina panica/anxietate la un moment dat in viata, cum nu cred ca exista oameni care nu s-au gandit macar odata ca-s lenesi.

Ce au in comun lucrurile de mai sus? O emotie. Teama.

Am rugat persoana care a adresat prima intrebare sa-mi dea un exemplu de activitate pe care nu a dus-o pana la capat (desi spunea ca ea asa este in general), exemplul dat a fost ca nu se poate tine de sala.

M-am confruntat si eu cu problema asta cu sala, evident, cred ca toti cei care am inceput sa meargem la sala am avut cateva rateuri la inceput, la mine s-a rezolvat problema prin a face sedinte cu antrenor.

Problema ei era ca nu-i place sa faca cardio si ca sa ajungem la motivul neplacerii ei a trebuit sa-i adresez mai multe intrebari ca sa aflam impreuna de ce nu se poate tine de sala. Practic, ea se forta sa faca ceva ce nu-i placea, deci clar a rezultat in a renunta. Cei care ma cunosc stiu ca urasc sa alerg/fac cardio :)), motiv pentru care nu fac asta :)), cel mult alerg putin pe banda in timp ce citesc ceva sau ies la plimbare prin parc, nu ma mai deranjeaza ca nu mai sunt mega skinny cum obisnuiam sa fiu asa ca i-am sugerat sa renunte la cardio si sa se concentreze sa faca ceva ce-i place (sa ridice greutati idk), nu stiu daca va pune in practica sau daca a ajutat-o in vreun fel sfatul meu, dar mie imi place sa cred ca da :))

Tot pe subiectul cu sala, sunt muuuulti, multi oameni care au impresia ca trebuie sa faca anumite exercitii, anumite lucruri (cardio), merg la sala singuri (fara sa se documenteze, fara antrenor), bazandu-se pe ce vad in social media, poate pentru unii functioneaza asa, dar cei mai multi oameni au nevoie de ajutor: fie pentru ca nu stiu cum sa execute un exercitiu corect, fie pentru ca obosesc si nu inteleg faptul ca daca se forteaza prea tare risca sa-si rupa ceva, fie pur si simplu merg la sala sa stea pe telefon pentru ca ajung acolo si nu stiu ce sa faca sau le este rusine pentru ca nu sunt siguri pe ei (neavand cunostintele necesare). Acum.. nu toti ne permitem sa platim un antrenor, dar daca vrem neaparat sa mergem la sala putem ‘suna’ un prieten sau chiar sa rugam pe cineva din sala sa ne ajute (din nou, nasol pentru persoanele timide, dar e fix ce spuneam mai sus, TEAMA).

Si cu teama asta ce sa facem? Pai sa-ti spui ca nebunu’: ‘CU RUSINEA MORI DE FOAME’ ca fix asa e :)), ce se poate intampla ataaaat de rau daca rogi pe cineva sa te ajute (in orice situatie, nu doar cu sala)? Cel mult iti zice ‘nu’, desi ma indoiesc, dar nu se termina pamantul.

Acum sa vorbim nitel si despre treaba cu vorbitul in fata unui grup de oameni, deci bai, fratiorii mei, rad cu sunet acum :))))

Cand am moderat evenimentul Inspiratio organizat de minunatii mei colegi (cu mine in frunte, ha, glumitza) de la SPE, mie mi s-a parut ca am fost mega petarda si nu pot sa descriu ce emotii am avut, aveam un speech pregatit, dar pe la jumatatea evenimentului am decis sa renunt la el pentru ca era prea profi si serios scris (cand trebuie, trebuie), dar parca nu eram eu, asa ca am fost naturala, na. Oamenii au lasat feedbackuri neasteptat de dragute, dar ca sa intelegeti, eu aveam impresia ca am fost ‘super, mega, ultra’ praf si nici nu aveam curaj sa le citesc (problema era in mintea mea si chiar daca ar fi fost realitatea asa cum gandeam tot n-ar fi fost o problema ca pana la urma era prima mea incercare si oricum n-as fi ucis pe nimeni)

Zilele trecute am fost si ‘spicher’ si din nou, nu pot sa descriu :)), asa panica.. transpiram si tremuram si vorbeam, m-am incurcat (desi facusem o prezentare tare, tare frumii si eram pregatita), am zis si aiureli, probabil am si pocit cateva cuvinte, dar chiar si asa, din nou, oamenii au interactionat cu mine. La final le-am povestit ca si mie mi-a fost extrem de frica sa vorbesc in fata lor si probabil am avut cateva atacuri de panica inainte si in timpul evenimentului, dar mi-am spus ca ba.. ori nu ma asculta nimeni si aia e, ori poate poate chiar zic ceva util si poate ajut pe cineva, oricum.. n-as fi ucis pe nimeni, haha.

Noi ne setam niste asteptari (nerealiste de cele mai multe ori), de aici si fricile astea, frica de esec, de a ne face de ras, inca ma confrunt si eu cu asta, dar de cand cu noul tratament (nu stiu ce minuni face, dar daca imi mai spune cineva ca nu e bine sa iau pastile si ca ar trebui sa renunt la tratament, atunci e posibil sa ucid pe cineva) imi rasuna melodia asta in cap (daca ai sub 16 ani nu asculta melodia), in mod specific versurile astea:

„Is curious, scandalous, don’t be so furious
Life is a bad joke, don’t take it serious
When I feel myself double-crossed, no laws,
Nothing can make me swallow my words.”

Nu exista o reteta minune pentru a scapa de frica sau de depresie sau de orice, secretul este munca, stiu, cand esti trist nu-ti mai vine sa muncesti, dar fix atunci trebuie sa-ti dai doo palme sa-ti revii.

Cu siguranta, acum sunt bine si datorita tratamentului, e un ajutor, insa pe langa asta am avut si mult timp la dispozitie sa ma lupt cu mine, cu emotiile mele, ba si e asa naspa..

Hai sa va spun ce fac eu cand ma simt acaparata de emotii, stiti deja ca sunt nebuna asa ca..

Deci de ex, daca simt ca nu pot controla furia:

-fie citesc pasaje din carti, ma plictisesc rapid, nu am mereu rabdare sa citesc o carte cap coada, dar stiu in ce carte gasesc ce am nevoie

-fie il intreb pe varul google de ce ma simt asa sau cum imi pot da seama ce a declansat sau cum sa controlez, fie caut prin vreo carte, ca sigur gasesc prin bibloteca ceva care sa ma ajute :))

-fie ma apuc sa ma cert singura prin casa – asta e noua (terapeutul imi recomandase sa notez undeva cand ma simt trista/nervoasa, etc, dar nu functioneaza la mine, in schimb, imi place sa ma cert singura ca si cum as fi eu cea care da sfaturi unei persoane iubite pentru ca, asa cum stim, suntem buni la a da sfaturi altora, dar noi nu le punem in aplicare *sa faci ce zice popa, nu ce face popa* – ei bine, acum imi dau sfaturi singura si pana acum nu m-am dezamagit xD) *ce ma enerveaza ca nu pot sa pun emoji* – ASTA FUNCTIONEAZA CEL MAI BINE PENTRU MINE, saracul Cosmin cred ca acum afla si el cu ce nebuna (cu adevarat) sta in casa =))

„Talk to yourself like you would to someone you love.”

-fie fac un dus si aprind nspe mii de lumanari prin casa si pun 69465418 de uleiuri esentiale, betisoare parfumate, ma imbalsamez in masti si creme si ma uit la un true crime ceva, deloc dubios

Oricum, ideea e ca nimeni nu e perfect si nimeni nu are o viata perfecta, mereu va lipsi ceva, iar oamenii care par mega fericiti, surpriza, nu sunt :))

Din pacate inca sunt foarte multi oameni care nu constientizeaza faptul ca ce se vede pe social media nu este real si isi doresc sa fie ca cei pe care ii idolatrizeaza.. motiv pentru care ajung sa-si urasca viata si sa se intrebe ‘eu de ce nu sunt asa sau nu pot avea asta?’, raspunsul este ‘pentru ca in loc sa idolatrizezi persoana aia si doar sa iti doresti, ar fi bine sa incepi sa muncesti ca sa ajungi in postura aia’ 😀

Apropo, mi se spune foarte des ca pe social media pare ca am o viata super misto (multe fete, multe care ma cunosc si in realitate), ca bla – si da, am o viata ok, pe cat se poate de ok avand in vedere faptul ca sunt fucking bipolara :)))))

Sunt ok, sunt bine, dar tot bipolara sunt, tot depresiva sunt, tot ma confrunt cu lipsa energiei, acnee (si-mi vine sa-mi pun o punga pe cap sau sa-mi smulg pielea – e posibil asa ceva? :)) ), dermatite, dureri de cap, ochi, spate si lista poaaaaaate continua :))), ce postez, postez in zilele in care ma simt okey, cand sunt odihnita, cum sunt azi (pentru ca am adormit pe la 7-8 dupa amiaza ieri si m-am trezit la 5 dimi – ador sa ma trezesc la ora asta, am timp sa fac muuulte chestii si surprinzator, raman activa pana la finalul zilei :D).

Bottom line, toti ne confruntam (la un moment dat) cu stresul, anxietatea, teama, esecul, probleme de sanatate, etc pentru ca e normal, dar nu ar trebui sa ramanem agatati de o stare sau de un sentiment si sa-i dam mai multa valoare decat are.

Bonus: orice decizii luam in viata, bune sau rele, contribuie la dezvoltarea si formarea noastra, nimeni nu este legat de un om sau de un loc si nu datoram nimic nimanui daca noua nu ne face bine, cateodata trebuie sa fim putin egoisti, iar cei care merita prezenta noastra in viata lor vor intelege, restul nu conteaza 🙂

Pentru ca-s om, cand postez aberatiile mele pe aici, simt ‘putina TEAMA’ ca o sa ma judecati, dar…

…. HoOoP-aasa, gata, mi-a trecut.

Hai pupii, mai vb :*

Sa va povestesc..

RoxanaLasă un comentariu

Am facut un ‘sondaj de opinie’ zilele trecute, va intrebam daca sa mai scriu p-aici, spre surprinderea mea, chiar ati raspuns, uuu.

Mereu cand scriu aici, nu stiu de ce, dar imi rasuna asta in minte: ‘Sa va povestesc……’ cu vocea lui Louie din ‘Viata cu Louie’, dubios.

Anyway, mai e putin si se incheie si anul asta si desi a fost un an taaaaaaaaare dificil, mai zic o data, TAAAAAAAARE dificil, a fost si foarte frumos, am avut foarte multe de invatat.

Ma apucasem sa scriu despre motivul pentru care anul asta a fost dificil, dar m-am razgandit, va voi spune eu la un moment dat.

Pana atunci va spun ce am invatat eu in 2023:

  1. NU TOTI OAMENII SUNT CEEA CE SPUN CA SUNT – asta e cea mai importanta lectie din toata viata mea, cu toate ca am mai ajuns la concluzia asta de nenumarate ori, a fost nevoie de o pierdere mai mare ca sa constientizez (hm, poate d-aia s-a si intamplat treaba asta, era cazul sa bag la cap the hard way)
  2. NU toti cei care iti cer ajutorul, au nevoie de ajutorul tau – cateodata sunt prea empatica si nu vad realitatea, unii oameni profita de asta
  3. Am invatat sa ‘vad in viitor’, adica daca mi-am propus un lucru, acum proiectez si traseul, dar si rezultatul
  4. Am acceptat ca sunt bipolara, yey, d-aia scriu aici
  5. As spune ca am invatat cum sa prevad atunci cand fac switch cu celalalt episod, dar as spune asta doar pentru ca acum sunt maniaca si am senzatia ca stiu si pot orice :))), but no
  6. Am devenit mai responsabila, constienta, dar mai ales consecventa
  7. Am descoperit ca e mult mai bine pentru mine sa merg la sala dimineata, inainte de ora 8, sunt mult mai productiva si adorm mai devreme (in timpul somnului creierul face curat, pentru mine este foarte important sa adorm inainte de 22:30)
  8. Am invatat sa-mi ofer timp si intelegere atunci cand nu sunt bine
  9. Am devenit mai relaxata in viata de cuplu si dintr-o data, boom, lucrurile s-au schimbat din bine in si mai bine :)))
  10. Am invatat ca uneori este bine sa accepti ajutor din partea celor din jur
  11. Fiecare om are o poveste, orice om ‘rau’ a devenit, nu s-a nascut – asta NU inseamna ca daca cineva e rau cu noi trebuie sa iertam, trebuie doar sa intelegem ca exista un motiv, insa de asemenea, ar fi de preferat sa pastrezi distanta de oameni de genul
  12. Am invatat sa-mi apreciez relatia si am constientizat ca un Cosmin ca al meu este extreeeeem de rar
  13. Parintii astia, cum ti-i cresti, asa ii ai – acum ma intreaba ei daca ma mai duc la sala, la terapie.. :))
  14. Cred ca am inceput sa cred in mine si in puterea mea
  15. Am invatat si atat.

Doamne, mi-am dat seama ca anul asta a fost plin cu invataturi, as sta pana maine sa scriu tot, asa ca ma opresc la 9 :))

As mai vrea sa vorbesc despre un singur lucru: VOLUNTARIATUL

Nu aveti idee cat de mandra si recunoascatoare sunt pentru ca am luat parte la atatea proiecte, evenimente si activitati prin intermediul voluntariatului.

Cateva experiente care m-au marcat:

Adopta un copac: Am invatat chiar si sa plantez copaci, da, cu siguranta pentru unele persoane nu e nimic wow, dar pentru mine a fost o provocare si va spun si de ce: am plecat de acasa pe la 5 cred ca sa ajung la sediu si apoi sa plecam spre camp locatia unde urma sa plantam copacii (la camp adica).

Boooooon, am ajuns acolo, ne-am apucat sa pregatim spatiul pentru voluntari, eu eram voluntar coordonator, adica am ajutat la pus corturi, mese, aranjat bauturi (apa, suc, cafea), pregatit manusi, chestii administrative pe scurt.

Dupa ce am preluat voluntarii de la autobuzele care erau la sosea (am ars muuuuuulte calorii in ziua aia), s-a tinut un instructaj, etc etc. Erau 3 soiuri de copaci diferentiate prin culori, la fel ca si randurile unde urma sa plantam copacii. La un moment dat a inceput ploaia, deci si nebunia, a fost destuuuul de greu sa coordonam toti oamenii aia (voluntari coordonatori erau cativa doar), dar am apreciat faptul ca nimeni nu s-a retras, au fost inclusiv copii care au stat pana la plantarea ultimului copacel. Bineinteles, la final, asa cum am pregatit locul, am si strans tot si am ajuns seara acasa, RUPTA si cu un toc de namol de 15cm.

Mie chiar mi-a placut, mi-au placut oamenii, a fost prima data cand i-am intalnit, dar ma simteam ca si cum eram voluntar acolo de cand lumea si pamantul :))))

Salvati Copiii: Am avut oportunitatea de a vorbi in fata elevilor despre pericolele din mediul online in cadrul ‘Ora de net’, un proiect al celor de la Salvati Copiii, au invatat si ei de la mine, dar si eu de la ei. Mi se pare incredibil cat de bine pusi la punct si empatici sunt oamenii din organizatie, nu aveam idee cata magie fac, cate informatii ofera tineretului si cat lupta pentru drepturile lor si nu numai. Am avut sansa de a participa la un eveniment ce a avut loc in Belgia „Digital Services Act Stakeholder Event: Shaping the Future of Digital Services„, unde s-a discutat despre impactul social media asupra tinerilor. La acest eveniment s-a discutat si despre schimbarea termenilor si conditiilor ale platformelor TikTok, Instagram, Facebook, mai concret, s-a propus ca acatistul ala cu termenii si conditiile sa fie mult mai scurt, pe intelesul tuturor, adica inclusiv al copiilor, va spun despre discutia asta pentru ca la scurt timp dupa eveniment am primit notificare de la TikTok ca s-au modificat termenii si conditiile 😀

Strigat Pentru Educatie (SPE): ONG-ul meu de suflet, cred ca de oamenii astia m-am atasat cel mai mult. Sunt niste oameni muncitori, dedicati, empatici si blanzi. Nu stiu sa va spun concret de ce ii apreciez atat de mult, poate pentru ca sunt foarte organizati, stiu sa fie lideri, sa conduca o echipa si sa munceasca cot la cot cu noi sau poate pentru ca m-au sustinut, m-au sfatuit si m-auimpins de la spate atunci cand am avut nevoie si partea fun e ca probabil ei nici nu stiu ca au avut asa impact asupra mea pentru ca asa sunt ei, genuine.

LATER EDIT: tocmai ce am avut meeting cu SPE, ghiciti cine este voluntarul lunii, hihihihi

Cu toate ca de aici am ramas cu multe amintiri, sunt sigura ca cea mai frumoasa experienta a mea de anul asta in cadrul SPE va fi cand voi impacheta cadourile pentru copii, dar mai ales, cand le vom darui copiilor. (soon)

Prin intermediul voluntariatului am dobandit skill-uri noi, am cunoscut oameni de calitate, empatici, cu aceleasi valori ca ale mele si sunt extrem de recunoscatoare pentru fiecare in parte.

Va indemn pe toti sa faceti voluntariat, de pierdut nu veti avea, insa veti ramane cu experiente minunate, emotii puternice si prietenii frumoase. Am incercat sa keep it very short si cred ca am reusit, as putea vorbi despre voluntariat ore intregi, dar am zis sa nu va plictisesc.

Pentru mine chiar s-a potrivit „2023 new year, new me” :))

Hai ca postarea asta a fost mai mult pentru recunostinta ca tot a fost Thanksgiving day :)))

Acum ca-s maniaca am senzatia ca orice as scrie e plictisitor asa ca poate-mi sugerati voi despre ce sa scriu.

Hai, va pupik :*

Ce?

Roxana2 comentarii

Booooon…

Hai ca ma apuc sa scriu ceva rapid ca uitasem ca am call cu cei de la SPE (Strigat Pentru Educatie – follow pe insta daca sunteti in cautare de continut educativ @strigatpentrueducatie) si planuiam sa fac un dusss, sa stau asa lejeeeer si sa ma apuc sa scriu, in fine!

Sincer, cred ca as avea material de scris zilnic, dar vorba aia ‘daca va dau mintea mea, v-o ia corpu’ razna’, asa ca le iau pe rand, pe alese.

Am primit cateva mesaje referitor la faptul ca nu ar trebui sa spun oamenilor ca sunt bipolara din cauza stigmatizarii, ca voi fi judecata, ca oamenii nu inteleg. Asa este, dar va spuneam in postarea care ‘a dat lovitura’ ca oricum nu-mi doresc sa ma placa toata lumea, mai mult de atat, faptul ca vorbesc despre asta ma ajuta sa triez oamenii din viata mea.

Eu nu sunt Lapusneanu, daca voi nu ma vreti, nici eu nu va vreau!

Oare tulburarile psihice nu sunt o ‘normalitate’ pentru ca NU se vorbeste despre asta, pentru ca nu este ceva comun sau des intalnit (desi, daca ati sti voi cati oameni mi-au scris cred ca ati fi mai curajosi)? Noi facem lucrurile normale si obisnuite.

Comunitatea LGBTQ a luptat pentru oamenii cu orientari sexuale diferite pentru a normaliza treaba asta, cati oameni se ascundeau si unii se ascund chiar si acum?

Da, clar nu toata lumea accepta comunitatea LGBTQ, dar incepe sa fie un lucru normal.

Daca mai multi oameni ar vorbi deschis despre problemele psihice (SE POT CONTROLA ACESTE PROBLEME) nu ar mai fi un lucru atat de ciudat si un subiect controversat. Pe langa asta, sansele de a scapa de aceste ‘probleme’ sunt mult mai mari daca le acceptati si daca vorbiti despre ele ca oricum trebuie sa traiti cu ele si cu cat incercati sa va ascundeti mai mult cu atat veti crea o imagine falsa si in cele din urma va va darama.

I-am propus unei persoane sa facem un fel de ‘interviu’, sa discute despre experienta ei, sa povesteasca, sub anonimat, bineinteles, pentru ca inteleg ca nu toti oamenii sunt pregatiti sa vorbeasca despre asta, insa mi-am dat seama ca am speriat-o. O sa ma leg din nou de postarea anterioara, daca am vorbi deschis despre asta si am face schimb de experienta, ar fi win-win pentru toata lumea, iar bonusul ar fi ca si mai multi oameni ar putea identifica simptomele in cazul in care si ei se confrunta cu diverse situatii.

Anyhow, prin 2017, cand banuiam ca sunt depresiva, iar oamenii din jur imi spuneau ca toata lumea e trista, ca asa e viata, iar eu incercam sa le explic ca nu pot manca, nu ma pot da jos din pat, plang fara motiv, plang des, nu sunt in stare de nimic – psihologia, ideea de terapie chiar erau subiecte tabu, acum, in 2023 cumva oamenii au inceput sa fie mai receptivi, au inceput sa inteleaga importanta sanatatii mintale, nu toti, dar din ce in ce mai multi. Slow and steady wins the race.

A, da, in cele din urma am finalizat postarea asta dupa call-ul cu SPE :)))

Va las doo poze cu mine nemachiata, fara filtru, cu acnee, bla.

P.S: va dati seama ce chin pe mine sa postez aceste poze, nu stiu daca am mai avut curajul inainte sa-mi arat fata dupa ce am nenorocit-o ca nu pot sa rezist sa las cosurile sa se vindece chiar daca am o rutina de ingrijire a tenului bine pusa la punct (acnee hormonalaaaaa, yeeey!) :)). Voiam sa va arat in ce stil barbar am putut sa-mi rup fata (pot mai mult de atat! uneori fata mea arata ca un camp de lupta si daca stau bine sa ma gandesc, acum parca nu e chiar asa rau) 😀

Asadar si prin urmare, nu stiu ce mi-a venit sau ce m-a lovit de pur si simplu nu-mi mai pasa de cat de frumoasa sau nebuna ma vad oamenii. Asta sunt, atat s-a putut.

Parca as mai sta la povesti, dar ma pastrez pentru mai tarziu ca ma duc sa fac dus, in sfarsit.

Va las si o recomandare de carte daca tot..

Atitudinea este totul – Jeff Keller

https://www.libris.ro/atitudinea-este-totul-jeff-keller-CVE978-606-440-045-1–p1254529.html?gclid=CjwKCAjwrranBhAEEiwAzbhNtTyusQOFgT1YBoUKyyhg21rnWiCCypgEfivfqnPSZCRnaBl4vYPoEBoCRBkQAvD_BwE

Mesaj pentru mami si Ali: sunt bineeee!

Ceva 2.0

RoxanaLasă un comentariu

Trebuie sa recunosc, am fost foarte surprinsa sa primesc atatea reactii (pozitive) la postarea anterioara, va vine sa credeti ca aproape 500 de oameni au citit aberatiile mele? 😀

Eu le numesc ‘aberatii’ pentru ca nu m-as fi asteptat niciodata ca cineva sa inteleaga ce am scris acolo sau sa aiba rabdare sa citeasca tot, mai ales pentru ca, in general nu reusesc sa-mi pun ordine in ganduri, dar sa le mai si scriu undeva.

In urma postarii, familia mea s-a speriat foarte tare si a inceput sa-mi suna telefonul la fix un minut distanta dupa ce am postat, pana si cei care s-au mutat in alte tari m-au sunat (deci e grav).

Cred ca eu nu realizez cum vedeti voi ce am scris acolo pentru ca eu oricum sunt cumva ‘obisnuita’ cu viata asta si nu mi se mai pare atat de emotionant, absolut nimic wow, nu e ceva ce pot face mai mult decat sa impartasesc cu voi, eu am vrut sa-mi inving teama de a fi judecata sau etichetata, sa incerc sa normalizez asta si sa vorbesc deschis despre tulburarile psihice (va dati seama ca eu am incis functia de cautare google sa vad daca mai vorbeste cineva din Romania despre asta, fara succes). Am primit un podcast de la terapeutul meu cu o fata cu tulburare bipolara, dar era ceva in linii mari, in rest nimic, nada. Datorita feedback-ului primit, cred ca voi mai scrie pe aici, dar tot in stilul meu nonconformist. Mi se pare ca am primit prea multa atentie si ma simt rusinata de asta si nu stiu cum sa reactionez, dar pare ca am facut ceva bine si pare ca mesajul meu a ajuns la cine trebuie, deci poate ca ar trebui sa continui, nu? (asta era o discutie intre mine si.. mine, dar am zis sa va mai spun si voua ce mai abereaza creierul meu). A, da, sa stiti ca eu am impresia ca sunt amuzanta, deci sa va asteptati la glume (eu zic ca-s bune, dar nu toata lumea e de acord cu mine).

Mi-ar placea sa aiba mai multe persoane cu tulburari psihice sa aiba curajul sa impartaseasca experienta lor de viata, cu siguranta vom reusi sa ne ajutam unii pe altii, poate cineva descopera ceva, altcineva altceva si tot asa si poate vom gasi noi modalitati de coping 😀

In fine, postarea asta e cumva un mesaj pentru familia mea: sunt bine, nu am in plan sa ma sinucid azi, va tin la curent! (glumita) 😀

Va mai las ceva aici:

Ceva

Roxana3 comentarii

Bun, inca n-am invatat cum sa incep o postare, therefore..

Am mixed feelings despre ce voi scrie, adica ma cuprinde nesiguranta de a-mi expune ‘problemele’ si temerile aici, but here I go (romgleza, suntem in 2023, gluma a expirat)

Data trecuta va povesteam despre episoadele mele de depresie (ca pana atunci diagnosticul primit era ‘episod depresiv sever’), pe atunci inca eram bine, credeam ca am invins-o pe fraiera, cu medicatie, bineinteles, dar se pare ca m-am inselat.

In ultima perioada, la scurt timp dupa acea postare am inceput sa ma simt mai putin bine si sa zicem ca din fericire, am inceput sa recunosc red flags in ceea ce priveste sanatatea mea mintala. Daca pana atunci aveam un program pe care obisnuiam sa il respect si eram capabila sa fac multe lucruri cu succes, am inceput sa ma confrunt cu lipsa energiei, unii ar spune ca ar fi burnout, nu contest, insa in cazul meu, lipsa somnului insemna.. ca nu este doar depresie.

Am decis sa-i fac o vizita psihiatrului meu, sa-i spun cum mai e viata mea si ca medicamentele nu prea mai functioneaza, luam doze foarte mici. In urma discutiei am primit diagnosticul oficial ‘Tulburare bipolara tip II’. N-am sa va mint, n-am fost deloc surprinsa, asta a fost primul diagnostic primit de la primul psihiatru la care am mers, dar mai ales, in urma terapiei, terapeutul ajunsese deja la concluzia asta, insa acestia nu pot pune un diagnostic, pot doar sa va evalueze, iar psihiatrul decide daca este asa sau nu. In cele din urma, mi-a dublat dozele de medicatie si m-a intrebat daca nu cumva as vrea sa incercam o noua schema de tratament, insa am refuzat pentru ca mie mi se pare ca tratamentul actual chiar ma ajuta chiar daca nu dispare depresia, aceasta tulburare nu se vindeca, se tine sub control si chiar daca ma simt pe marginea prapastiei, ma tine cumva legata de un pilon ca sa nu cad daca are sens. Mentionez ca este un psihiatru foarte bun si consider ca m-a ajutat cu adevarat. Am avut noroc sa gasesc cel mai bun terapeut (pentru mine), dar si psihiatru. Este foarte important sa gasiti specialistii cu care rezonati!

In orice caz, cu toate ca nu am fost surprinsa, m-am intristat tare, am fost furioasa. Motivele pentru care am avut aceste sentimente sunt urmatoarele: mi s-a confirmat ca nu-mi pot controla creierul, ca nu voi putea niciodata sa controlez aparitia episoadelor sau durata lor, ca toata viata ma voi confrunta cu un episod depresiv in care o voi da in bara pe toate planurile si nu stiu cat va dura, probabil suficient de mult cat sa ma indepartez de oameni din caza rusinii pe care o voi simti pentru ca gresesc chiar si in cazul unui task foarte usor. Cand sunt in episodul asta, creierul meu pur si simplu se opreste, nu mai pot gandi, nu ma mai pot concentra, nu mai vorbesc despre faptul ca uit mereu lucruri chiar si daca-mi notez (extrem de frustrant).

In episodul asta, nu-mi place nimic, nu mai am chef de viata, nu mai pot iesi afara, urasc sa fiu printre oameni, mi-e greu sa mentin eye contact, nu mai fac lucrurile ma faceau fericita (sa ascult muzica, sa cant, sa pictez, sa dansez, sa citesc), nici de sala nu am chef, clar, dar cu asta chiar ma fortez si cumva ma mai tine putin pe linia de plutire. Cel mai frustrant e ca ma irita sa ascult muzica, nu stiu care-i treaba cu asta, insa abia azi, dupa ani de zile in care am tot trecut prin episoadele astea mi-a dat prin cap sa citesc despre ‘de ce ajung sa urasc sa ascult muzica? de ce ma enerveaza?’, n-am gasit un raspuns clar, insa cert e ca aproape toate persoanele depresive trec prin asta si e ceva ‘normal’.

O mai stiti pe jurnalista care s-a sinucis? Si ea suferea de tulburarea asta misto, avea si ea un blog: https://interapie.blog (poate vreti sa citit). Am rezonat cu postarile ei. Pentru cei care nu stiu, simptomele persoanelor cu tulburare bipolara pot fi diferite si foarte diferite, dar in unele cazuri sunt si asemanatoare. Surprinderea mea a fost ca aveam cam aceleasi simptome, cateva diferente, dar in mare parte am inteles exact ce simtea si de ce a luat decizia de a-si lua viata.

Prin ianuarie 2022 am incercat sa fac acelasi lucru, desigur, am mai incercat si inainte, insa atunci era un fel de cry for help. In 2022 a fost diferit, nu se intamplase nimic special in viata mea care sa ma determine sa fac asta, insa pur si simplu nu voiam sa mai exist, nu mai suportam rautatea oamenilor vizavi de alti oameni si mai ales vizavi de animale, cand puneam capul pe perna doar la asta ma gandeam, ca nu pot sa ajut, asa ca am luat un pumn de somnifere si dusa am fost, cred ca am fost la cateva minute distanta de moarte, dar atunci a fost prima data cand mi-am dorit 100% sa dispar, n-am reusit si am ajuns la Obregia, teribila, dar si minunata aceasta experienta, paradoxal. In primele doua zile detestam pe toata lumea de acolo, insa acolo am descoperit ca ceea ce ma face pe mine fericita este sa-i ajut pe altii, am avut grija de 13 persoane cat am stat inchisa acolo (am fost internata nevoluntar, 14 persoane intr-o camera, nu aveai voie sa iesi si aveai voie sa vorbesti cu familia poate 2 minute pe zi, cred ca in prima zi nu m-au lasat deloc), asadar, sederea mea acolo a devenit foarte placuta si a trecut repede timpul avand in vedere ca nu am avut voie cu nimic in acea camera, doar cu pijamalele de la ei si produsele mele de igiena persoanala. Acum rad cand imi amintesc ca am rezistat intr-un loc in care existau doua toalete, o usile nu se puteau inchide, dusul avea doar ‘firul’ acela, fara capat de dus, apa era doar rece si eram 14 persoane intr-o baie de vreo 5mp in care se mai si fuma (tigari cu portia daca aveau chef sa-ti dea asistentele tigari din pachetul tau). Am vazut persoane cu tot felul de tulburari care mai si care si am constatat ca eu printre ele eram ‘normala’ si ca sunt chiar norocoasa. Avand in vedere ca nici macar in perioada facultatii nu am stat intr-un camin sau un loc asemanator, eu zic ca m-am adaptat situatiei cu brio. Experienta asta m-a facut sa imi doresc (mult spus) sa traiesc, ca sa pot ajuta alti oameni sa reziste si sa reuseasca, iar usor, usor, am redescoperit placerile vietii, in fine. Azi, dupa multa munca de convingere eu cu mine, m-am fortat sa ascult TedTalks, toate persoanele depresive sau cu tulburare bipolara (ceea ce implica depresia) au formulat exact asa ‘nu este vorba despre a-ti dori sa mori, ci pur si simplu nu mai vrei sa existi’, asa este, de multe ori spun asta ‘azi imi dau delete la viata, azi nu exist’, imi doresc doar sa dispar, asta simt si acum anyway.

Un mic sumar al vietii mele din ultimele 6 saptamani: 0 energie, irascibilitate, nu ma pot concentra, gresesc la orice pas, mananc pe fond emotional, mi-e greu sa adorm chiar si cu o doza dubla de somnifere, sunt haotica, nu ma pot tine de un program, nu vreau/pot sa ies afara, sa fiu sociabila, mi-e greu sa-mi urmez rutina de ingrijire personala (insa reusesc sa o fac fortat, conteaza foarte mult pentru mine), ma confrunt cu acnee (ovare polichistice, tiroidita autoimuna = dereglari hormonale, acestea agraveaza tulburarea bipolara), dureri de cap, stomac, muschi, etc.

La polul opus, exista episodul de hipomanie sau chiar manie (in cazul meu e hipo), fara psihoza din fericire, macar atat, could’ve been worse I guess.

Ei, aici e partea fun a tulburarii, cea care imi place, mai putin sentimentul de grandoare, insa totul in afara de asta.. bun.

In episodul asta, de obicei sunt foarte activa, implicata in multe activitati, proiecte, randament 200%, nu fac greseli, nu intarzii, sunt organizata, imi place sa lucrez cu oamenii, gandesc extrem de bine, gasesc solutii pentru orice problema, am chef sa ies, fac fata si vietii personale, sportului, alimentatiei si ma simt un fel de wonder woman (in perioadele astea oamenii din jurul meu imi spun tot timpul ca sunt impresionati de cate lucruri pot face, credeti-ma, nu va doriti asta), partea proasta e ca nu prea simt nevoia sa dorm, dar multumita medicamentelor reusesc sa adorm si parca ma ajuta sa dorm mai bine in episodul asta decat in cel depresiv, dubios, dar pot spune ca atunci cand am episodul de hipomanie, cu ajutorul pastilelor ma simt cel mai bine, probabil asta este motivul pentru care nu am mai avut senzatia de grandoare in ultimele doua episoade si cred ca atunci sunt aproape de normalitate.

In concluzie, cand am episoadele astea depresive, viata trece pe langa mine, doar astept sa treaca timpul, stiu ca asta e singura solutie si n-am de ales decat sa traiesc jumatate din viata in normalitate si sa ma bucur de ea doar pe jumatate.

Am o rugaminte la voi, nu va dati cu parerea in necunostinta de cauza, am obosit sa aud parerile si sfaturile oamenilor care nu au trecut prin asa ceva, care nu cunosc persoane cu tulburari mintale si care nu sunt capabili sa inteleaga ca nu e ceva ce putem controla, NU ne dorim sa fim asa, aceste tulburari pot aparea din varii motive pe care nu le intelegem nici noi, dar voi care nu ne stiti povestea de viata.

Iar pentru cei care sunt tot impotriva tratamentelor psihiatrice, imaginati-va asta:

Persoana x sufera de probleme cardiovasculare, aceasta persoana va trebui sa urmeze un tratament (cred ca Aspacardin se ia pentru asta), acelasi lucru se intampla si cu creierul, exista un dezechilibru chimic, iar creierul trebuie ajutat. Mai stiti cand era la moda sa iei lecitina ca sa retii informatiile si sa te concentrezi mai bine? Faceati acelasi lucru 🙂

Nu dati sfaturi de genul ‘nu mergeti la terapie, aia va iau banii degeaba, da-mi mie banii si fac eu terapie cu tine’ sau ‘aolo, nu mai lua pastile, te droghezi, doamne fereste’.

O sa las link-urile cu TedTalks:

Iar aici o mica descriere a acestei tulburari:

https://www.mind.org.uk/information-support/types-of-mental-health-problems/bipolar-disorder/bipolar-moods-symptoms/

Daca ati ajuns pana aici, va multumesc pentru rabdare 😄

Be the change you wish to see in the world.

RoxanaLasă un comentariu

Exista oameni care au ordine in ganduri? Care pot scrie oricand si oricum? Care se descarca prin scris? Probabil va ganditi la scriitori, la fel si eu, dar – cum reusesc?

Incerc de mult timp sa scriu, sa-mi fac ordine in ganduri si nu reusesc niciodata. Chiar si atunci cand vorbesc, trec de la un subiect la altul, de la o emotie, la alta.

But here I am, giving it another try.

In ultima perioada am simtit nevoia sa scriu postari pe facebook legat de diverse subiecte din mediul online. Nu mi-a placut niciodata sa-mi dau cu parerea, motiv pentru care mereu am avut o retinere sa fac asta, insa am constat ca nu-mi mai pasa. Nu-mi mai pasa de parerile oamenilor care nu înțeleg mesajul meu, cred ca inainte nici macar nu stiam cum sa-mi exprim parerile si cred ca mereu am trait cu teama de a nu fi judecata, de a avea impresia ca ce gandesc eu nu este corect.

Dar ce este corect? Ce este normalitatea? Mi-a luat multi ani sa inteleg ca normalitatea mea nu va fi niciodata aceeasi cu a altora. Poate va intrebati daca este bine asa, eu am ajuns la o concluzie – da.

Nu-mi mai este teama sa spun ce gandesc, sa vin cu idei si sa le aplic.

Sufar de depresie, nu-mi amintesc cum a inceput, insa tin minte ca prin clasa a 7-a am inceput sa imi ‘tai’ venele, mai degraba, sa ma ranesc, nu neaparat sa imi iau viata, preferam sa simt durere fizica.

Depresia nu este ceva ce ne dorim, multi nu inteleg, fiecare om are o poveste, cu totii avem traume, nu stiu daca am intalnit un om cu o viata perfecta pana acum.

Depresia mea nu a avut niciodata legatura cu scoala, cu prietenii, cu ‘iubitii’, dar cu familia. Detaliile nu au relevanta, ce vreau sa spun este ca, oamenii din jurul meu nu au inteles niciodata prin ce am trecut, poate pentru altcineva nu ar fi fost atat de grav sau nu ar fi fost atat de afectati, insa un lucru care m-a durut mereu a fost ca.. imi doream o familie ‘normala’, fara certuri, tipete si altele. Uram sa ies cu prietenii, uram sa aud cum familiile lor erau atat de linistite, ca erau intelesi, ca mergeau împreună in vacante și iubeau sa petreacă timpul cu părinții, stiu, suna urat, eram invidioasa. Ma dadeam singura la o parte si ma izolam si aveam impresia ca o faceau ei, nu puteam vorbi despre ce simteam sau ‘ce aveam acasa’. Chiar si in momentul asta, mi-e greu sa scriu despre asta, insa stiu cu certitudine ca mai exista copii ca mine, care au nevoie de cineva care sa ii inteleaga, sa fie langa ei si sper ca acei copii sa citeasca ce scriu pentru ca as vrea sa le spun ca va fi bine si pot trece peste orice.

Noi, oamenii, suntem mai puternici decat credem, avem capacitatea de ne schimba, de a invata, insa nu intotdeauna alegem sa invatam lucruri bune, pentru ca.. despre asta este vorba, sa invatam lucruri bune.

Am fost empatica de cand ma stiu, cand eram mica, adunam toate animalutele de pe strada, ascundeam pisici in banca de la scoala si apoi ii duceam acasa. Construiam casute pentru catei cu orice gaseam, table, lemne, paturi, paie, etc., nu suportam sa stiu ca eu stau in casa, iar ele in frig, ploaie, zapada.., nu s-a schimbat nimic de atunci in privinta asta.

Va vine sa credeti ca depresia mea s-a amplificat pentru ca ma durea prea tare sa stiu ca exista oameni fara casa, pe străzi, oameni bolnavi sau cu probleme mintale parasiti de familie s.a.m.d sau ca animalutele sufera si/sau sunt maltratate, ucise, etc, iar eu nu pot face nimic? Ani la rand asta a fost motivul insomniei mele, daca nu as lua somnifere in fiecare noapte, s-ar intampla acelasi lucru.

Nu intelegeam de ce altor oameni nu le pasa, cum pot dormi linistiti, de ce nu ajuta. Nu intelegeam de ce nu puteam eu sa ajut, acum stiu de ce:

  1. nu era momentul
  2. nu ma puteam ajuta pe mine, nu as fi fost in stare sa ajut pe altcineva
  3. as fi suferit prea mult daca nu as fi reusit sa ajut mai mult
  4. nu aveam posibilitatea financiara
  5. nu eram capabila sa fac voluntariat (diverse motive, preopnderent probleme emotionale)
  6. nu aveam curaj nici macar sa vorbesc cu oamenii, sa le fac un compliment, sa-i ajut cu o vorba buna, imi era rusine

Acum, in prezent, ma bucur ca am reusit sa evoluez, sa fac tot ce nu am reusit pana la 25 de ani, ma bucur ca pot ajuta din toate punctele de vedere si acum stiu ce imi doresc de la viata, sa ajut. Chiar daca nu pot ajuta pe toata lumea, fac tot posibilul sa ajut cat mai multe fiinte, oameni și animale si cu toate ca imi consum multa energie facand asta, capat mai multa energie si putere pentru ca stiu ca pot face mai mult si stiu cum e sa fii on the other side.

Be the change you wish to see in the world.