Decembrie 1997.

Ma înghite pădurea. Ma înghite-n noapte. Dulce-ti e privirea când m-aduni de sub plăpumi. Cu-o mana-mi ți parul cu alta-mi ții suflul. Și-n glas ți-e spart ecoul. Toamna asta-i verde noiembie si tu tot nu-mi cedezi.

Ma inghite noaptea toata si suflu-i ca in vis, tu nu-mi esti aproape desii eu-ti tanjesc. Degetele-mi sunt impleticite in cearceaful rece noiembrie. Noi emanam izvoare a caror ape tind sa-ncalzesc, dar mi-e prea rece, suflu-mi trece atunci cand clipesc. Tu fugi de mine si atunci cand ma risipesc, durerea-mi imprastie porii inegriti in acest aer sintetic si gri. Am vrut doar sa-mi fii. Am vrut doar sa sti.

E totul verde, padure ce ma-nghite chiar si-n noiembrie. Pasari ce-mi canta tril ce l-au invatat de-atata timp, timp ce tie-ti ia o eternitate sa ma-nveti. Ce-ai putea sa repeti cand sunt aceiasi facuta din materiale vechi.

Nu mai alerg, m-am oprit sa-mi plang timpul pierdut, m-am oprit sa strig tot ce mi-a mai ramas viu. Se sparge tot in mii de cioburi, inghet al carui punct incalzit nu-l mai simt. As putea sa sparg totul doar cu un urlet. M-a inghitit padurea asta verde, in noiembie, totu-i limpede, nici macar ceata nu ma poate face nevazatoare, fiindca orice-mi simt azi pe piele doare. Ma doare…

Croitorul croiește o pânză din crenguțe de sălcii care plâng. De ce plâng sălciile? Dar oamenii de ce plâng? Povară a sufletului. Durere ce frunzele-adună-n vene, culcă însă-și crengile puternice fiind multe. Multe gânduri ne pun la pământ fără a voii, iar asta ne detașează de dorința de a mai trăii, noi doar supraviețuim.

Însuși croitorul-și minte ochii crezând că vântul ne răcorește, dar-i atâta dogoare în acestă priveliște. Oare de ce plâng sălciile? Chiar și acum când mă plimb pe sub ele, ele mă mângâie. Ieri a-și fi spus că mă zgârie și le-aș fii rupt frunzele, azi însă le las să-mi arate calea departe de secetă.

Noaptea e doar o stare. Apusul e doar un început. Atunci răsăritul ce este? Frica de necunoscut ne-nsoțește la fiecare pas și cu toate astea continuăm drumul. Ceasul nu se oprește oricât am vrea și e o întreagă putere deasupra ce nu ne-o putem asuma.

Înainte degetele-ți sunt călăii viitorului și nu-ți poți desprinde gândul de la întrebări a caror răspunsuri sunt chiar sub ochii tăi. De ce fugi pentru supraviețuire? Atât de simplu este să trăiești în această neștire. Atât de simplu ar fi să fii o salcie. Atât de pustie. Pare o ironie dar sălciile văd prea multe lucruri simple ce te pot ajuta să întelegi că ceea ce trăiești acum este doar un moment ce va trece. Atât de trecut este deja azi, încât mâine este acum. Mi-e tare dor de mine din trecut dar sălciile deja m-au văzut. Am pierdut.

Mă duc să plâng cu sălciile și să le mint că va fii bine, ca apoi să fiu mințită de către vânt încotro să mă duc, fiindcă nu știu cum să-ți spun dar m-am rătăcit în Mine, și nu mai găsesc calea de scăpare…

Sunt sălcii ce au plâns după tine, dragule! Fiindca am ajuns din nou să-ți scriu aici, povestea a ramas la fel de simplă cum ai deschis-o tu. Cu o singură țigară, la un prag de isterie ușoară. Eram doi copii, râdeam la fiecare fum. Cu fiecare fum făceam și câte un pas. Pas al cărui dans nu l-ai învățat niciodată. Eu am rămas acolo, încercând să repet aceiași pași la nesfârșit. N-am putut să merg mai departe. Fumez aceiași țigară din ziua aia și aștept poate o altă continuare a poveștii. Oare ai putea să-mi dai o altă continuare a poveștii?

Ai fi nebun să crezi că te-aș vrea o noapte doar pentru mine, pentru că asta și vreau. Dar acea noapte a turbat tulburată de vântul ăsta uscat. Nici măcar n.ai întos capul după mine în acea seară. M-ai tulburat instinctiv ca și când era doar o altă noapte. O altă țigară aruncată la jumate. Nici n-am vrut mai mult, mă sufocam.

Se auzea muzică din interior. Din interiorul ochilor tăi. Aproape că te-am citit. Mi-a plăcut joaca asta de-a prinselea. Leapșa e rândul tău! Zâmbet în colțul gurii, în colțul străzii, la capăt de oraș la capătul noptii.

Câteodată umerii ni se atingeau și din nou intram în același dans bolnav. Uneori râdeam fiindcă cuvintele-mi pierdeau șirul gândurilor reale. Uneori treceam de limite ușoare. Dar totuși pașii n-au avut aceiași lungime și n-am avut ambiție sa învățăm să ne căutăm. Așa ne-am pierdut. 1-2-3 spre dreapta, mult prea departe pentru a nu fii despărțiți.

Si ce daca totul ar disparea intr-o secunda? Si ce daca nisipu-n maini se revarsa cascade? Si ce daca iubirea ta infinita s-a finit pana-n noapte? Ce daca?

Degetele-mi sunt impleticite cu ale tale, in miez de noapte. mirosul tau imi leneveste pe coapse. Si ce daca soarele are sa vina? Si vina n-avem pe cine s-o dam? E clar ca-n vazul lunii, noi doi eclipsam.

Explozie, nestemate. Orice rasuflare doare. Apare si-o raza, si-atunci tu te scoli si ma ridici in brate. Ma duci sub vazul pescarusilor curiosi, mal al marii neatins de valuri. Liniste ce te apropie sa ma saruti iute. Atat de liniste. Si ce daca ar face cineva galagie? N-as auzii nimic daca ai fi cu mine.

Paru-ti fuge sub vantul grabit, si-mi strecor degetele mut printre suvite. Te vad cum iti ridici privirea spre mine si-mi zambesti 1000. O mie de zambete de as vedea, pe al tau ti l-as recunoaste. Si ce daca ar fi o mie?

Parca ar fi o vesnicie de cand sunt aici cu tine, parca ai fi o vesnicie. D-aia m-am ridicat si am fugit de tine, de-abia de te mai vedeam. Am intors capul sa te mai vad doar o secunda si ne-am ciocnit de parca ai fi stiut unde sa ma gasesti. Si ce daca s-ar termina clipa asta acum? Eu stiu ca a contat prea mult. A contat prea mult.

M-ai prins de mana si te-ai incruntat, in felul ala al tau bizar. Atat de bizar incat mi-ai facut ochii sa-mi planga, sufletul sa-mi tremure, buzele sa mi se intredeschida si sa-ti apar goala fara cuvinte si fara vreo limita. Si ce daca ai pleca acum? Mi-ai facut acest moment pur.

Dar m-ai sarutat, atat de apasat incat a durut. Ne-am prabusit pe scocile ce ne sfasaiau pieile, dar am tacut. Ne-am rastogolit goi pe nisip sclipitor, si-asta a fost magic, fiindca luna aluneca pe corpurile noastre si straluceam. Atat de tare te doream incat degetele mi s-au inclestat in spatele tau si au inceput sa cada comete. Ce liniste. Ce liniste s-a lasat…Fiorii imi curgeau prin vene mai repede ca valurile marii. Si s-a lasat racoare.

Mi-am dat seama ca frica de a te pierde este omniprezenta. dar timpul trece si tu inca-mi ramai. Inca-mi ramai in poveste. Ce nebun. Ce om nebun. Si ce daca s-ar termina totul acum?

Ai ales sa-mi lasi urme de talpi goale pe nisipuri pustii. Ai ales sa fugi cat de parte ai putea razbii. Azi ochii tai nu mai par ce pareau a fii, iar zambetul tau fad a disparut printre gratii gri. Am incercat sa te caut in mii de ganduri, dar azi te-am uitat. Te-am uitat! Ce usurare!

Dar urme lasate pe pielea mea din cauza mainilor tale aspre, au ramas intacte. Daca le ating un fior ma ia la dans pana-n noapte. Amortite brate ce-mi strangeau soldurile cu putere, tremurand de emotie, acum e-o adiere. Un frig ce nu mi-l pot explica. O inghetare treptata a celulelor ca un val ma ia. Dar ai disparut, te-am uitat de data asta.

Din neant iti aud cantecele de chitara, se aud mut, cam ca prima oara. Pe ascuns te ascultam, dupa usi te pandeam. Dand de tine ma speriam si fugeam. E atat de departe acea noapte cand mi-ai cantat note ce nici pana azi nu mi le pot explica. Exista o arta asupra degetelor tale, ce-mi dau fiori incepand din cap pana-n picioare.

Vraja ta se strecoara printre firele mele de par si n-am sa mint dar cred ca asta nu am sa uit. Cum la miez de noapte faceai totul sa para din alt univers, din alta constelatie, concentratia alcoolului din sange mi-era martora vitezei cu care-l faceai sa se plimbe prin vene. Ce glas grozav, ma faceai sa-l aud, printre atatia straini sa vreau sa te sarut. Dar am sa uit. Am sa uit si asta e deja trecut.

Nu pot sa ma agat intr-un timp trecut sa-ncerc sa te simt la infint, e absurd, e o eroare ce-n trecut s-a pierdut. Iti spun la revedere, si-mi dau cuvantul ca a trecut prea mult pentru o noua amintire. E deja trecut ce-ti povestesc acum. E deja pierdut. Ce usurare. Chipul tau incep sa-l uit in reala tacere.

Inima de sticla ce se zbate-n piept in miez de noapte. Rece de decembrie. Mai frig asta noapte, frison al carui sfarsit nu l-am regasit prea repede. N-am stiut cum sa opresc asta si m-am lasat purtata. Purtata pe brate reci si grele, purtata in gheare si stransa cu putere. Mi-am pus multe intrebari cum ca de ce m-a gasit tocmai pe mine. Cum ca de ce ar fi fost atras tocmai de mine.

Ganduri ce-mi fac simturile sa piara. Ganduri ce-mi fac muschii sa-mi stea in garda. Trecut de miezul noptii cand in ureche imi sopteste vorbe grele. Repede, repede! Trebuie sa ne trezim! Trebuie sa alergam departe fara a avea vreun motiv. Frig ce nici plapumi grele nu-l poate potolii, caci El imi sufla rece pe pielea-mi transpirata si se piteste in pereti. Ma face confuza, ochii imi zburda pe fiecare colt al camerei, dar El in spate-mi sta cu palma uda pe umarul meu gol. Este aici! Fugi!

Imi frec palmele incercand a ma incalzii, dar fluturi in piept se joaca ca intr-o colivie. Gura-mi ramane uscata si nisipie. Acum , aici, dintr-o mie, spune-mi Tu de ce m-ai ales tocmai pe mine?

Se aseaza pe pieptul meu lasandu-ma fara aer. Inspira, expira, inspira expira. Inca sunt aici. Inca respir. Ochii imi raman atintiti in gol si frica mi se strecoara printre degete. Orice ar fi aceasta entitate pare puternica. Dar eu sparg tot si tin capul sus. Nu ma intorc sa-L vad. Inchid ochii si-I raman indiferenta. Rece cu inima cat un purece, ancora grea din pieptul meu pare sa se dezlege si pot sa trag aer din nou. Traiesc! O, Dumnezeule! A trecut si de data asta si traiesc!