Michelle's box

O nouă listă de to do. 

Noi planuri de așezat pe foaie.

Multe noi (sau vechi) inițiative.

Despre cum anul ăsta o să fac și asta, și aia, și încă ceva.

Despre cum anul ăsta n-o să mai fac ca anu trecut nu știu ce.

Dar adevărul e că n-o să fie chiar așa.

Adevărul e că pe parcurs se mai duce din elan.

Dar cel mai important este ca anul viitor să nu fiu în același punct ca acum. Și asta e destul.

***

Am uitat să-mi pun dorința de la doișpe noaptea. Eram înconjurată de oamenii pe care îi iubesc cel mai tare și mă bucuram așa tare de moment… că am uitat. Pur și simplu. 

Dar știu exact ce dorință mi-aș fi pus. 

Și știu sigur și că se va îndeplini.

***

Credem că nu se întâmplă multe într-un an. Că suntem aceiași ca anul trecut. Că nimic nu s-a schimbat. Dar nu e deloc așa.

Anul ăsta am fost mai recunoscătoare. Am iubit mai mult frumosul și m-am bucurat mai mult de lucrurile simple. Am trăit mai intens, m-am plâns mai puțin, am crezut mai mult.

Anul ăsta am fost mai liniștită. Am tratat mai relaxat situațiile grele, nu m-am mai agitat. Am luat eu inițiativa, am preluat feedback-ul în cel mai constructiv mod. Am fost mai matură. 

Pe scurt, anul ăsta mi-a plăcut de mine.

***

Prima carte din an: 27 de pași – 10 ani mai târziu

Primul film din an – Avatar

liniște. 

momente.

iubire.

god, I love this.

liniștea care se poate instala între doi oameni fără să mai pară un eșec sau ceva ciudat. liniștea de a asculta gândurile – tu pe ale lui și el pe ale tale – în același timp. liniștea care te face să înțelegi că oamenii se pot iubi și fără vorbe, și fără fapte.

momente în care ești recunoscător pentru tot ce ai. momente în care îți dai seama că acolo, în exact acel loc, cu exact acea persoană, nu îți lipsește nimic. momente pe care nu le-ai da pentru nimic în lume și cu care ai vrea să rămâi pentru totdeauna.

iubirea care mută sori și stele. iubirea care n-a putut fi niciodată explicată în cuvinte. iubirea fără de care ne stingem. iubirea de care avem nevoie, chiar dacă uneori vrem să credem că nu.

——————

…you are the reason

that I won’t stop believing 

your kinda love

is more than just a feeling…

asta în boxe. un semafor care se face portocaliu, și apoi roșu. o frână lină. o privire furată. o mână care și-a găsit repede locul. 

liniște. am închis ochii și am rămas așa. și până s-a făcut verde, deși puțin timp, m-am gândit la de toate. 

dar cel mai des mi-a trecut prin cap: God, I love this.

——————

“dacă ai putea să dai timpul înapoi, unde te-ai întoarce?”

nicăieri. nu știu de unde au oamenii dorința asta nebună de a trăi în trecut. prezentul e frumos. viitorul e minunat. trecutul e o iluzie, o melancolie frumoasă – dar atât.

——————

câteva cuvinte frumoase de la oameni frumoși

“mimi, mi-aș dori să fiu așa mare ca tine. ca să mă lase mama să mă uit la Wednesday și ca să plec așa peste tot, ca tine” – O.

“mă sperie tare, dar am făcut-o. m-am gândit că o să te bucuri tare când o să-ți zic” – I.

“ai avut întotdeauna treaba asta în tine: să asculți și să înțelegi. și oamenii vin la tine, te întreabă și părerea ta chiar contează pentru ei. și unora le schimbi viața cu asta” – M.

——————

pălăvrăgeala noastră oricând, oriunde, pe orice subiect. trei păreri diferite, îmbrățișate mereu de toate. fără frica de a zice ceva greșit. fără ocolișuri. 

de 14 ani. magic. 

vă mulțumesc.

——————

it is not fair

it is not fair

it is not fair

exact momente ca astea mă fac să mă îndoiesc de existența vreunei puteri mai presus de noi. pentru că dacă exista, nu lăsa să se întâmple evenimente ca cele din ultimii doi ani.

așa că sunt din nou și dezamăgită, și supărată. și mai ales, sunt confuză. pentru că this does not make any sense.

“până acum erau bunicii. când a trecut timpul de am ajuns acum la părinți?”

asta m-a rupt în două.

pentru că nu sunt pregătită pentru asta.

it’s been perfect
just like you
just like us
just like our story

a sunset, ablaze with promise.
a patch of grass, ours alone.
a breathtaking island, waiting for us all this time.

you in a shirt, me in a dress
both in blue, to match each other
you with a question, me with the answer
both of us, hearts brimming with a thousand emotions

you told me you could feel my heartbeat
you told me my hands were trembling
I remember none of it
only that you were perfect

I knew I was looking at the rest of my life
and I knew the future had never sounded better

———————-

September 21st, 2018 – first time we met – I remember it as it was yesterday: your smile, your childish face, your timidity

January 2nd, 2019 – our first time out together, and how effortlessly everything flowed; we spoke like souls that had known each other for a lifetime

January 5th, 2019 – our first kiss and all the butterflies we both felt; how we stretched that evening out for as long as we could, just to keep the night from ending

July 24th, 2019 – our very first trip together, and how we knew, deep down, that this would be our dream: to wander the world side by side

August 8th, 2021 – the day we moved in together, and we just knew: we’d never be apart again

June 27th, 2025 – the proposal: a question asked with trembling emotions, and an answer given without a hint of hesitation.

— to be continued —

— forever —

cum să explic eu lucrurile astea când ele pot fi doar simțite?
e 16:34. marți.

în fața mea – o livadă. în sfârșit pomii au frunze. e o ordine ireală. fiecare e așezat la linie. dincolo de ei, un drum. dincolo de drum o altă livadă. puțin mai departe, un lac. dar nu suficient de departe cât să nu se audă broaștele. bate ușor vântul. pe fundal, câteva păsări. dacă ridic capul din laptop le și văd, o dată la câteva minute, cum zboară care încotro.

în stânga mea – macarale. ai spune că astea strică peisajul și vibe-ul. absolut deloc. sunt parte din decor. când nu se aud broaștele, se aud câțiva muncitori care ridică alte blocuri în depărtare. și asta e ceva ce nu se explică în cuvinte. pentru că imaginea asta de blocuri care se ridică în București e tristă pentru majoritatea oamenilor. nu și pentru mine. cum să explic eu că asta îmi dă un sentiment incredibil? că asta înseamnă că mii de alți oameni se vor bucura de sentimentul ăsta pe care îl am eu acum? de ideea de acasă. că mii de alți oameni vor avea norocul să iasă pe balcon zilnic și să fie așteptați de livada asta frumoasă.

în dreapta mea – băiatul de la doi, din blocul de vis-a-vis. avem deja o relație specială. opt ore pe zi, de când a venit vara cu adevărat, stăm amândoi pe balcon cu laptopul în față. probabil că suntem amândoi la fel de recunoscători pentru ceea ce trăim. pentru contextul în care ne-am născut, pentru norocul de a putea lucra cu peisajul ăsta în față, cu sunetele astea pe fundal – în loc s-o facem dintr-un birou trist.

în spatele meu – trei tablouri din Asia. ca să-mi amintească în permanență cât de norocoasă sunt. tablouri care completează perfect imaginea. așa mi-am dorit să fie. la asta am visat mulți ani. și s-a întâmplat.

---

have your own apartment – am găsit dorința asta pe un caiet vechi de vreo cinșpe ani, pe când aveam multe visuri pe care le țineam în palmă. și copilul ăla de atunci e tare mândru că a pus azi, mulți ani mai târziu, un văzut în dreptul acestui vis.

trebuie să te conectezi cu locul. e mai mult decât o casă sau un apartament. e totul – cât de mult rezonez acum cu asta. cât de important a fost să nu ne pierdem speranța. să nu ne luăm după alții. să credem în visul nostru. să tragem. să credem că se poate.

lucrurile materiale nu-ți aduc fericire decât pentru prea puțin timp. așa ni s-a zis. și e adevărat. dar cel mai mișto e că am reușit să facem dintr-un lucru material ceva atât de nematerial, de fapt, că nu știu să pun în cuvinte. nu e doar un apartament, e locul nostru. nu e doar un balcon cu un leagăn și multe beculețe care se aprind într-o culoare caldă seara. e un sentiment. e o trăire cu totul. că totul în lumea asta e posibil. că hard work is paid off. că lucrurile mici sunt cele care te fac cel mai fericit. că liniștea, un pahar de vin și omul care trebuie sunt tot ce ai nevoie într-o seară de iunie.

---

aș vrea să cuprind în pumn acest moment. să nu-l las niciodată să plece. să-l păstrez în sufletul meu mereu.
nu am cum să fac asta. dar ce pot să fac e să las aici cuvintele astea – ca să-mi amintesc peste mulți ani cât de frumos am trăit. și cât de mândră am fost de mine.

cât de mare, de complexă și de frumoasă e lumea în care trăim

cât de multe nu știm, câte așteaptă să fie descoperite

cât de în bula noastră trăim fiecare dintre noi fără să avem habar

_

la toate astea mă gândeam când eram acolo sus, printre nori

acolo sus unde totul părea așa mic și neînsemnat, dar tu știai că, de fapt, totul are un sens

acolo sus unde totul părea posibil

acolo sus unde timpul era mai mult și avea un alt curs

_

cât de ciudat este că poți fi două persoane diferite în funcție de locul unde te afli

și acolo, la peste zece mii de kilometri depărtare, îmi plăcea de cine sunt de peste zece mii de ori mai mult decât cine sunt când mă întorc acasă

pentru unii poate că n-are pic de sens ce zic aici

pentru mine are tot sensul din lume

_

și vorba că oamenii care n-au nimic au de fapt totul? al naibii de adevărată

_

o să-mi amintesc vacanța de anul ăsta ca pe o incursiune

într-o lume plină de oameni buni și calzi

într-o lume în care nu există decât zâmbete, deși știm cu toții că motive de tristețe ar fi cu duiumul

într-o lume în care nimeni nu se grăbește, în care nu există stres, în care timpul curge altfel

_

asta e ceva ce nu vreau să pierd niciodată

dorința de a pleca departe

pentru că nu-i nimic mai trist decât să rămâi în capsula ta pe viață

_

noi doi, o ploaie torențială și câțiva copaci luminați

noi doi, o șină de cale ferată și senzații extreme

noi doi, un verde nesfârșit de lanuri de orez și liniștea

noi doi, cinci sute de scări și o înghețată

noi doi, două pahare de vin și o melodie veche pe un vas de croazieră

noi doi, un scuter și o senzație de libertate ireală

noi doi, un apus, o plajă plină de palmieri

noi doi, sute de lampioane, mâna mea în a ta

noi doi, o viață slow-living și o liniște deplină

noi doi, o cafea bună și un oraș în sărbătoare

noi doi, valurile și pozele

noi doi, un colac și multe tobogane

noi doi și cea mai frumoasă plajă pe care am văzut-o vreodată

noi doi și un oraș luminat, văzut de la etajul treizeci și opt

noi doi, o pizza, o cola și nimic altceva

_

cincisprezece zile în care am fost noi înșine, într-o lume care nu îți cere să fii altcineva

 și ce zile. ce intens trăite. și abia le aștept pe următoarele

_

îți mulțumesc că spui da la orice invitație de a merge la capătul lumii cu mine

te iubesc.

_

da, suntem mai bogați acum.

chiar dacă mulți nu au cum să înțeleagă asta.

și nici nu trebuie.  

nu mi-a plăcut niciodată zăpada.
foarte ciudat, știu.
nici eu nu cunosc mulți copii care să nu se bucure atunci când ninge.
eu am fost unul dintre ei.
și încă sunt.

așa că, după trei zile de ninsoare în Bucureștiul meu drag, eu încă nu atinsesem zăpada
și nici nu aveam de gând
și apoi, la o plimbare random prin parc, m-au izbit țipetele de copii care se dădeau cu sania pe o pantă prea abruptă, dacă mă întrebați pe mine.
degete și nasuri roșii.
haine ude.
frig. ger mai bine zis.
și totuși, atât de multă bucurie.

și m-a izbit.
o dorință venită de nicăieri.
l-am luat de mână și ne-am aruncat într-o zăpadă mai mare și mai moale decât mă așteptam.
și n-a fost chiar așa rău.
sigur, tot abia aștept să vină vara.
dar pentru moment, a fost chiar amuzant.
și eliberator.

*

și ne-am întors în același loc cu sania și cu ei doi. și ne-am distrat. și mi-am promis acolo, în timp ce căram sania la deal, că ne vom întoarce acolo și într-o altă formulă. pe care abia o aștept.

*

mi-am dat seama într-o zi random că începusem să nu mă mai bucur de lucruri mărunte. și mi-am promis că voi schimba asta.

și am făcut-o. nu știu dacă a venit natural sau pentru că mi-am impus, dar nu am fost niciodată mai recunoscătoare ca acum.

stau minute bune în fiecare zi și mă uit la o imagine la care eu am visat când eram mică. pomi fructiferi. câteva blocuri departe de tot. un nesfârșit de albastru – cerul. eu dincolo de geam, admirând toate astea.

atât de recunoscătoare. pentru tot ce am. pentru tot ce trăiesc.

*

și am foarte mulți oameni cărora să le mulțumesc. dar, cu tot narcisismul din lume, vreau să-mi mulțumesc în primul rând mie. pentru că, pe oricine aș vrea eu să pun toate astea – pe destin, pe soartă, pe cei din jur – adevărul e că toate mi se datorează în primul rând mie.

oricum ar suna asta. idgaf.

i dit it.

*

a fost ca o palmă peste față, n-o să mint. venită de nicăieri.

dar care m-a trezit puțin.

it’s not that I’m old. ‘cuz I’m not.

it’s that I’m ready. ‘cuz I think I am.

și mi-a luat câțiva ani buni să realizez asta.

și e încă work in progress, asta e clar.

dar parcă fiecare zi care trece mă prinde mai pregătită și mai determinată.

acum nu mai e că trebuie, așa cum o simțeam acum ceva timp.

acum e că vreau. for real.

că mă sperie de moarte e altă poveste.

până la urmă, nu așa se întâmplă cu toate lucrurile frumoase?

don’t they all scare the shit out of you?

*

o carte bună: 27 de pași – Tibi Ușeriu

o mini serie bună: La Palma

*

We’re only gettin’ older, baby
And I’ve been thinkin’ about it lately
Does it ever drive you crazy
Just how fast the night changes?

foarte ciudat, întrebarea de azi din jurnal a fost “how sad are you today?”

și deși am vrut să mă arunc într-un răspuns, mi-am dat seama că adevărul e că nu sunt absolut deloc tristă. sunt doar dezamăgită

de cum oamenii pot arunca foarte ușor cu chestii în tine, de cum te pot acuza de chestii fără să se întrebe dacă totuși n-oi fi avut și tu un motiv în spate pentru toate astea

dar e ok și înțelegi, pentru că cel mai probabil și tu ai făcut la fel la rândul tău

🙂

***

cred că ar trebui să ne focusăm pe alte lucruri mai importante în viața asta. eu, care mereu aveam chef de o ceartă, atunci nu aveam. pentru că m-am focusat atât de mult pe a fi eu bine în ultimii ani, de a fi eu fericită, încât certurile și reproșurile nu-mi mai aduc satisfacție.

cred că, înainte să-i atacăm pe cei din jurul nostru, ar trebui prima dată să ne focusăm pe noi să fim bine.

***

dacă îmi pare rău? da, îmi pare.

îmi pare rău că mesajele mele nu ajung corect la ceilalți și trebuie să lucrez la asta

îmi pare rău că nu gândesc de două ori înainte să spun ceva și nu mă gândesc cum i-ar putea afecta asta pe ceilalți

îmi pare rău că uneori sunt egocentristă, dar adevărul e că-mi pare și bine în același timp, pentru că e the only way you win in life

îmi pare rău că sunt prea directă, dar îmi pare și bine în același timp, pentru că așa mi-aș dori să fie și ceilalți

dar cel mai rău îmi pare că am pierdut definitiv ceva ce acumulasem în foarte mulți ani. but life happens

***

nu știu de ce oamenii se tem atât de mult de schimbare. suntem cu toții nostalgici, da, dar schimbarea e inevitabilă și cel mai important, e bună

sau mă rog, așa o văd eu

***

într-o notă mai pozitivă

am ieșit la un pahar de Disaronno cu niște persoane pe care nu le mai văzusem de ceva timp. și mi-am amintit de o perioadă tare frumoasă din viața mea. și-am râs, am râs atât de tare. cum n-o mai făcusem de prea mult timp. pentru că uneori conexiunile astea nu așa deep cu unii oameni îți fac tare bine

și-am ieșit (întâmplător, în același loc) două seri mai târziu într-o cu totul altă formulă. și-am abordat cu totul alte subiecte. și am râs la cu totul altfel de glume. 

și mi-am dat seama că am lucrat mult la mine în direcția asta. să pot face asta. fără să mă prefac. să fiu for real acolo, indiferent de cine, indiferent de ce.

și sunt extrem de mândră de mine pentru asta.

*** 

plecăm.

finally.

după exact un an de la ultima vacanță, plecăm din nou.

și o facem altfel acum. cum numai noi am putea. 

o aventură. pentru că așa au fost toți anii ăștia cu tine.

oh, we did it, babe

you and me

our pretty little home

🫶🏼

***
șase ani.

te gândeai tu că o să ajungem aici când a început povestea noastră? când eram atât de nesiguri și depășiți de ce ni se întâmpla?

eu nu.

și totuși

***

am acest defect – uit mereu să mă bucur cu adevărat de lucrurile pe care le obțin si pentru care am muncit din greu

așa că de data asta mi-am propus să nu mai iau nimic for granted

și așa am ajuns să simt o recunoștință pe care n-am mai simțit-o de mult

pentru tot ce am reușit noi doi, M., în ăștia șase ani

cheers to us

***

26 flights together

12 countries visited

2 homes

endless football matches watched & pizzas eaten

endless lovely moments

one pure love

pentru că totul este despre oameni

și despre cât de mult impact au ei în viața noastră

***

multe pahare de gin mai târziu, într-o seară de miercuri, am avut un timp în care n-am mai zis nimic. doar am ascultat. și am ascultat cum unul dintre cei mai interesanți oameni pe care eu i-am cunoscut vreodată era deodată vulnerabil. ne arăta că, de fapt, oamenii pot ascunde atât de multe în interiorul lor fără ca tu să ai vreun habar. să crezi că el e bine, ca e happy așa cum e el și totuși… poate să nu fie?

dar cât suntem noi de complecși, nu-i așa? și cât de superficiali. să ne dăm note, în funcție de fizic și personalitate, după multe pahare de alcool. ca apoi să îți dai seama cât de stupid a fost să faci asta. să zici despre o persoană “fără personalitate” că nu e ce trebuie, doar pentru că tu ești exuberantă și cu prea multă personalitate. ca și cum tu erai etalonul și toți ceilalți primeau note în funcție de asta. cât de stupid.

adevărul e că și fără alcoolul inclus în poveste, tot cred asta. îmi plac oamenii cu personalitate. sigur, asta nu înseamnă că așa trebuie să fim, că nu există un așa trebuie. dar personal îmi plac oamenii cu păreri, care au ceva de spus, care se integrează repede în poveste, cu care poți face conversație ușor, din prima. îmi place sclipirea pe care o simt între mine și unii oameni. știu de la început dacă am clickuit sau dacă nu suntem pe aceeași lungime de undă.

***

și totuși, șase ani mai târziu, nu pot să nu mă întreb. cum am clickuit eu și cu tine? tu și cu mine?

pentru că da, ei au perfectă dreptate și nimeni n-o să poată combate niciodată treaba asta. nu există două persoane mai similare în gândire, mai pe aceeași lungime de undă, cu perspective mai asemănătoare despre viață cum suntem noi doi. șase ani și nicio ceartă în sensul ăsta. niciodată. deci clar ceva a mers bine aici.

dar dincolo de asta? cum a putut o personalitate atât de calmă ca a ta să clickuiască cu o personalitate atât de exuberantă ca a mea? cum ai putut să-mi faci față și cum am putut să îți suport calmul?

ah, nu știu.

adevărul e că aici am scârțâit tu și cu mine mereu.

și am știu asta from day one.

dar știi ce e mai grav? că le-am ascuns sub preș. eu le-am acceptat pe ale tale – pentru că de ce să consider că așa cum sunt eu ar fi etalonul? am știut că e în regulă să fim diferiți și am acceptat tot calmul ăsta, chiar și atunci când mă scotea din sărite. am acceptat fiecare semafor galben la care mai stăteam o dată pentru că “unde ne grăbim”? am acceptat fiecare “mâine” pentru lucrurile care trebuiau făcute azi. am acceptat să fiu eu aia care vorbește, se implică, sună, încearcă. și în tot acest timp am încercat nu să te schimb, dar să te încurajez să ieși din tiparul tău. dar știi care e chestia? că toate astea s-au întors împotriva mea. că una e să faci tu mâine ceva ce clar putea fi făcut azi, dar nu ne afectează la nimic. și alta e să te folosești de acest “așa sunt eu” și asta să se întoarcă împotriva mea. și pentru asta nu numai că nu îți mulțumesc, dar lasă-mă să îți zic asta: nu am simțit niciodată o dezamăgire mai mare. mai ales când vine de la omul care teoretic n-ar cam trebui să te dezamăgească.

on the other way, știu că și tu le-ai acceptat pe ale mele. nu cred că e ușor să deal cu mine, cu temperamentul meu și personalitatea asta cam prea puternică. sure thing. dar eu zic că e o diferență între astea. una e să fii cine ești și să te accepte lumea pentru asta și una e să-i rănești pe cei din jurul tău prin prisma a ceea ce ești.

și cred că acum ne-am înțeles.

tu și cu mine mai avem de lucrat la noi.

ca să nu mai zică lumea din jurul nostru că la noi e totul perfect.

că nu e.

if only they knew.

***

și tot despre oameni e și povestea asta. despre oameni care gândesc altfel față de tine și pe care cumva încerci să îi convingi să nu o mai facă. dar de ce? cine îți zice ție că tu ești ăla care are dreptate? de ce crezi că deții adevărul absolut? cam ignorant, nu?

da, de data asta mi-e cam frică de oameni, pentru că s-ar putea să-mi decidă viitorul oamenii ăștia. dar e cam laș să crezi că alții îți decid ție viața. e o scuză cam jalnică. așa că grow up, Mihaela.

***

schimb registrul

pentru că în ultimii ani am pus o anume prioritate în fața tuturor planurilor mele, în 2025 îmi reiau vechiul obicei de a-mi promite chestii și (foarte important) de a mă ține de ele.

și-am zis asa: aș vrea să înțeleg mai bine oamenii. cine sunt, ce le determină acțiunile. de unde le provin frustrările. cine sunt când nu se uită nimeni. vreau să studiez asta. nu vreau să îi salvez. vreau doar să îi înțeleg.

și am mai zis așa: vreau să ne setăm altfel de planuri de acum încolo tu și cu mine. vreau să vorbim despre elefantul din cameră și despre lucrurile importante în viață. nu despre apartamente și mașini. că astea n-au nicio valoare.

și mai am una: tot la anul vreau să fiu mai atentă la cum cresc ei. îmi fuge imaginea lor de sub privire în tumultul zilelor în care trăim. și uit să mă bucur de ei cât încă sunt mici. cât încă se bucură să ne vadă. vreau să fiu mai prezentă.

***

vreau să intru în spiritul lui decembrie, deși știm cu toții că eu urăsc această perioadă. dar vreau să mă bucur de o masă în familie, de cadouri și zâmbete de copilași.

vreau să facem din nou un copil fericit de crăciun. vreau să mergem la patinoar. vreau să decorăm turtă dulce, să facem cozonaci și biscuiți.

vreau să mă bucur.

în sfârșit.