Blogul proletarului de tranzitie

Senzatia din ce in ce mai constanta pe care mi-o dau decernarile anuale ale premiului Oscar e aceea ca evenimentul nu mai are decit rolul de reparatie politica, fara vreo legatura cu filmele sau cu cinematografia in genere. In mod necesar vor exista premiati din toate categoriile: minoritati etnice sau filmele despre ele, minoritati sexuale sau filmele care le reprezinta, reprezentanti ai cinematografiei din zone geografice “sensibile”, s.a.m.d. Ca sa devina “politically correct”, aceasta sarbatoare a renuntat, in mod deliberat, sa mai fie “cinematographically correct”, ceea ce pare sa nu mai deranjeze pe nimeni. Sigur, poate ca niciodata n-a contat in proportie covirsitoare numai cinematografia, dar nu e cu putinta, vazind la ce s-a ajuns, sa nu ti se faca dor de vremurile in care distributia premiilor nu vadea exclusiv impunerea cu forta a vreunei echitati de clasa.

In timpurile mai vechi, adica exact atunci cind Hollywood-ul mai avea si scapari de originalitate si cind numarul remake-urilor nu crescuse direct proportional cu comoditatea inserarii de efecte speciale intr-o pelicula, premiile Oscar puteau sa serveasca cu usurinta drept ghid pentru identificarea filmelor de valoare. Cu alte cuvinte, stiai aproape sigur ca un film nominalizat la Oscar se distingea in raport cu altele pentru vreo calitate anume. Relativizarea valorilor a venit odata cu ultima generatie de productii, cele extrem de bine facute dar care nu mai spun mare lucru. Si in ultimii ani am vizionat cu toptanul astfel de filme. De pilda, “The king’s speech”, “The young Victoria” ori “Inglorious basterds”, ca sa citez doar citeva reputate cazuri ale anilor trecuti, au fost, in opinia mea, esecuri. Curate paradoxuri: filme cu dialog excelent, actori buni, regie si montaj de exceptie care totusi nu spun nimic. Nimic. S-a intimplat ca dupa vizionarea unor astfel de filme si a altora la fel de atractive ca si suprafata dar lipsite de continut, sa nu ramin decit un om cu sentimentul timpului pierdut.

Nu stiu exact de ce s-o fi transformat Hollywood-ul intr-o masinarie ce scuipa intermitent filme care nu mai lasa nici o impresie, si nici nu sint curios, cu atit mai mult cu cit situatia are si exceptii (“Inception”, de pilda, a fost un film seducator si realmente susceptibil de a-ti pune gindirea in miscare). Ceea ce ma deranjeaza e, cum am spus-o, felul in care o academie de film accepta sa se supuna unor criterii politice in alegerile sale. Alegerile astea inceteaza de-a mai fi proprii, devenind un soi de dictat care, fie real, fie inchipuit, nu e mai putin nociv.

In marginea conflictului dintre Andrei Plesu si Sorin Iliesiu, in care primul e acuzat de-a fi principalul motiv pentru care al doilea zboara din Grupul de Dialog Social, citesc o candida si destul de onesta disculpare a maestrului A.P, publicata in editia online a revistei “Dilema veche”. Desi problema centrala e evitata (nu de alta, dar am fi si noi curiosi, pina la urma, de ce zboara de fapt Iliesiu din GDS), ostracizatul e prezentat intr-o lumina destul de proasta: lingusitor, patetic, nevrotic ori recalcitrant. Retii, indirect, ca e vorba de un personaj de care ar fi cazul sa te feresti, in cazul in care ati ajunge, intimplator, sa va intersectati. Si cam atit.

Cu toate ca multa lume ar avea impresia ca substratul problemei il constituie, de fapt, materialul uman din care e compus GDS-ul, material care se cere din cind in cind asanat, eu cred ca nu e vorba despre asta. Problema GDS-ului nu sint membrii sai. Nu e nici domnul Plesu, nici Gabriel Liiceanu, nici Iliesiu, nici altii. Problema GDS-ului este sensul institutiei in sine, menirea ei, menire care se afla in plina criza. In ’90 stiai exact ce reprezenta GDS-ul: o institutie care trebuia sa imprime un echilibru societatii romanesti aflata in plin tumult. Dialogul social insemna mobilizarea intelectualitatii pentru a atrage atentia atit puterii cit si societatii asupra eventualelor lor derapaje. Era un cerc de oameni liberi care doreau sa previna si dictatura si ignoranta. Si, chiar in contextul debusolarii romanesti, o institutie perfect functionala.

Azi GDS-ul nu mai are nici unul din atributele respective, devenind – si o spun cu tot respectul cu care ma gindesc, totusi, la membrii sai – un soi de stabiliment al platitudinilor si al servitutii vizavi de puterea politica a momentului. Urmaream acum vreo doua saptamini o dezbatere difuzata de televiziunea nationala, dezbatere care reunea citiva membri ai GDS, ca sa constat ca respectivii erau uniti in cuget si-n simtiri de aceeasi ideologie: puterea e buna si legitima in timp ce opozitia si o parte a poporului sint sabotori curati. Si ma intrebam: domnule, cum dracu e posibil ca o institutie care prin natura ei trebuie sa priveasca mereu cu un ochi critic catre partidul aflat la guvernamint, indiferent care e ala, o institutie care trebuie sa sanctioneze abuzurile puterii inainte ca ele sa ia proportii, a ajuns sa identifice drept dusman al intereselor Romaniei numai societatea civila? Cum o fi reusit, in douazeci de ani, dialogul social sa devina dialog anti-social?

Inteleg ca in orice grup de dialog trebuie sa existe idei pro si contra si ca unele partizanate fata de masurile puterii nu pot fi excluse. O fi, dar ceilalti, societatea, masele, mai au si ele avocat? Sau in GDS nu exista aparare pro-bono?

N-am fost niciodata lacom in sensul traditional al cuvintului. Nu mi-am petrecut timpul imaginindu-mi cum ar fi sa posed un anume lucru sau sa cheltui vreo suma respectabila. Poate nu mi-am dorit niciodata un lucru intr-un asemenea hal incit sa nu-mi pot reprima dorinta sau, dimpotriva, poate ca mi-am reprimat din start fiecare dorinta de teama ca, alimentind-o, lupta cu ea va deveni de nesustinut si de nesuportat. Oricum ar fi fost, mi-a fost mereu dificil sa-i inteleg pe materialistii excesivi ori pe hedonistii radicali carora li se scurg ochii si mintea dupa cite-un obiect (sau poate dupa cite-o persoana, care tot obiect ar reprezenta pentru ei).

Ma gindesc insa cum, in secolul nostru, se sustin cursuri si seminarii despre cum sa iti cultivi dorintele, cum sa-ti urmaresti, pas cu pas, idealurile si cum sa devii, pe zi ce trece, mai materialist. Ai un vis? Trebuie neaparat atins. Ai o placere? Consum-o. Ai o tinta? Gindeste-te la ea zi si noapte pina cind, utilizind argumentul x potrivit profesorului y, ajungi in starea z. Starea fericirii ultime, cind idealul este adjudecat si adaugat la panoplia personala a cuceririlor.

Evident, aceste teorii occidentale despre a avea succes si a atinge cutare ideal in cutare timp, mai traverseaza in tarile lor de origine filtrul corectitudinii politice. Adica: “domnule, slujeste-te de circumstante si de obiecte, dar nu de oameni! Nu iti calca semenii in picioare, pe masura ce te indrepti catre finalitatea pe care ti-ai definit-o!” Insa odata ce aceste teorii fundate pe hegemonia dorintei dar imprumutind si ceva principii etice asa, mai subtirele, se grabesc sa lumineze si Estul nostru, totul se intoarce cu susu-n jos. Lupta e fara reguli si interesul trece cu vederea orice mijloc.

Idealul comun majoritatii romanilor e strict financiar. In vreme ce un occidental e educat sa-si defineasca dorinta in termeni de: a deveni cineva, a face cariera, a conduce cutare companie, a detine cutare patent, a uimi Hollywood-ul, un roman va fi mult mai putin specific: el vrea bani. Si va fi atit de laconic nu pentru ca nu si-ar sti exprima idealul in termenii celuilalt, ci tocmai pentru ca pe el nu-l intereseaza nici metodele de a obtine succesul, nici succesul insusi. El vrea numai banii. Avere, daca se poate, daca nu, cantitate monetara apreciabila. Indiferent cum, important cit.

La asta ma gindeam acum vreo 10-15 minute, citind despre ultimele ratari romanesti in obtinerea mai multor milioane de Euro pentru proiectele comunitare. Toata presa subintelege ca banii aia s-au ratat din pricina ca nu se puteau manipula cum se cuvine (adica nu se puteau fura). Dar nu e aia. Cine vrea sa fure, fura si bani europeni. Problema e ca ei se impart la prea multi: autoritatii politice, proiectantilor, contractorilor si nu in ultimul rind comunitatii. Sa subtiezi cantitatea ar fi o idee, dar cit dracu poti cistiga? Citeva mii de Euro? Pai merita?

Aici nu mai e vorba de lacomia aia standard, asa cum e ea teoretizata in scrierile crestine, ci de paroxismul lacomiei. Sa treci cu vederea un obiect intermediar in asteptarea marelui ideal. In Romania asta s-ar traduce prin: sa refuzi ciubucul in vederea tunului. Sa nu-ti pierzi timpul cu bibanii si sa astepti rechinul. Cineva care nu stie cum devine cazul ar intreba: dar daca nu vine rechinul? Si nu sint sigur ca ai putea sa-l lamuresti sau nu, pentru ca si mie mi se pare paradoxal cum la noi cei care nesocotesc fleacurile in asteptarea prazii gigantice sint mai intotdeauna rasplatiti. Rechinul, cu alte cuvinte, vine mereu.

Ma intreb daca, in cazul in care i-ar fi cunoscut Thoma Aquinatul pe romani, n-ar fi imaginat totusi o pedeapsa alternativa pentru acest tip de lacomie care, desi e caracteristic aproape intregii natiuni, e totusi un caz particular.

Este posibil ca pina la 1 martie sa nici nu se aleaga un rector in Universitatea Babes Bolyai din Cluj. Chestiunea, din cite am inteles, ar putea duce totusi la inlocuirea lui Andrei Marga cu un interimar, in virtutea unei hotariri a ministrului in functie. Care ministru se pare ca-i poarta de mult simbetele actualului rector, mai exact inca de pe vremea cind lucra in aceeasi Universitate si cind a incercat niste inginerii financiare care nu i-au mers. Pot sa cred lucrul asta, ministrul educatiei n-ar fi primul individ atins de microbul escrocheriei din guvernul in exercitiu. Cu toate astea, intrebarea care se pune este daca Andrei Marga mai ramine in functie sau nu.

Ca doctorand n-am avut o relatie stralucita cu maestrul. Cu o privire mereu plictisita si criticindu-si studentii din reflex, nu se poate spune ca era taman tipul profesorului prietenos cu care ajungi, dupa examene, sa bei un vin la o terasa. De fapt se intimpla exact pe dos, caci daca Andrei Marga ajungea cumva la vreo terasa, dupa examene, amortea tot antrenul. Pe de alta parte, am sentimentul ca tocmai aceasta infatisare si reputatie de om serios a nascut, in timpul generatiei mele, modelul alurii universitare. Aveam de-a face cu multi profesori, insa mereu atunci cind incercam sa ne zugravim in minte infatisarea autoritatii scolastice, trasaturile acesteia erau cele ale lui Andrei Marga. Si cred ca, inconstient ori dimpotriva, fiecare dintre noi doream sa ajungem cindva intr-o postura cit mai apropiata de acest simbol.

Pina in 2004, in primii zece ani ai rectoratului sau, imi amintesc ca universitatea clujeana facea figura buna in planul universitatilor europene. In intervalul acela cred ca s-au pus bazele celor mai multe programe care au produs contributii studentesti de calitate si au facut din Cluj un centru intelectual de anvergura oricarui alt oras universitar de prestigiu al lumii. Contractele de studii, bursele si parteneriatele au devenit accesibile multora, poate chiar prea multora. Una peste alta, o mare parte din cei care astazi abia asteapta sa-l vada pe Andrei Marga debarcat din functie, isi datoreaza ascensiunea universitara (sau chiar politica) perioadei in care s-a derulat primul sau rectorat.

Eu, desi n-am fost decit un student si un masterand oarecare in acea perioada de timp, nu pot sa contemplu in tacere plecarea lui Andrei Marga de la cirma universitatii clujene. Pentru ca, daca tot am ajuns intr-un moment de bilant, e cazul sa facem un bilant cum se cuvine al trecutului Universitatii Babes-Bolyai. Ori, in contextul acestui trecut, prezenta rectorului Marga in UBB a fost un reper al eficientei, indferent ce-ar avea de spus adversarii sai politici. Daca n-a fost glorie absoluta, a fost cel putin o ascensiune echilibrata. Si daca n-a fost reforma reala, a fost, in orice caz, un interval care a definit invatamintul superior romanesc in termeni occidentali. Nu e suficient?

Si poate ca, in ceea ce-l priveste pe Andrei Marga, chiar s-ar potrivi intrebarea retorica pusa mai deunazi de un personaj de trista actualitate: bine, il dati jos, dar cu cine-l inlocuiti?

Pe vremuri, in Facultatea de Filosofie a Universitatii Babes-Bolyai, am avut un noroc pe care in momentul respectiv l-am ignorat cu desavirsire: sa fiu coleg cu Alin Rus, devenit ulterior doctor in antropologie si profesor, din cite aflu astazi, la o universitate americana (cu toate ca acolo nu pare sa fi auzit nimeni de el). Imi amintesc insa cum, cu o tenacitate de invidiat, omul petrecea ore in sir in biblioteca, angajat intr-o lupta pe viata si pe moarte cu titanii filosofiei din care isi extragea resursa de intrebari care reprezentau, la curs, spaima profesorilor. Nimeni altul nu le va mai fi produs celor de la catedra, in intreaga istorie a UBB-ului, provocari la fel de radicale. Kantianul lucru in sine era expediat in abisal: a cui sine, domnule? Dar categoriile lui Aristotel, de ce numai patru? Dar Heidegger, ar mai fi vorbit el la fel despre fiinta daca ar fi vazut “E.T” al lui Spielberg?

Autor, din cite stiu, al unei singure carti asupra profesiunii de miner, un fel de “Subteranul mon amour”, subiect de care-l leaga originea geografica, Alin Rus care la Revolutie avea vreo 14 ani si la prima “mineriada” cam tot atit, trece in America, unde se afla actualmente, drept specialist in problema mineriadelor. Tot de acolo ne transmite si ultima opera a domniei-sale, si anume o petitie de sustinere a lui Doru Maries, revolutionar incontestabil aflat in perpetua rafuiala cu toate guvernarile din ’90 incoace. Actualmente facind a cine stie cita greva a foamei, Doru Maries cere in continuare ceea ce-a cerut si inainte: clarificari si pedepse. Deocamdata n-a primit mare lucru si probabil nici nu va primi, caci a fost si le este incomod tuturor partidelor.

Ce se intimpla: Alin Rus o fi stiind, probabil, suficient despre mineri cit sa adune de-un op cu interviuri si intimplari dintr-o Vale a Jiului inexistenta azi. Dar el nu intelege ca mecanismul protestului romanesc este acelasi de ani de zile. Fiecare greva, fiecare gest extrem destinat sa atraga atentia guvernului sunt, indiferent de cine le face, privite cu suspiciune si adversitate. A raspunde pozitiv cererii unui grevist al foamei este a da opiniei publice sentimentul ca cedezi unei amenintari, ca ai o mina slaba in vreme ce oponentul are o mina forte. Negociere ori compromis se mai vad atunci cind cerintele sint minimale, ori cind ele angajeaza o persoana, doua. Ceea ce nu pricepe Alin Rus e ca cerintele lui Maries angajeaza intreaga structura politica romaneasca. Asa ceva nu se schimba cu una cu doua iar solicitantul care-si pune viata in joc nu utilizeaza o valoare de schimb acceptabila politic.

Cit despre protestul lui Doru Maries, doua intrebari. Retorice. Sincer, ma intreb cum te poti comporta, la o intelegere si o experienta de viata ca a lui, ca si cind ai fi luptat in Revolutie de unul singur, suspectindu-ti si acuzindu-ti colegii, asa cum or fi si citi or fi ei? Si, in al doilea rind, cum te poti astepta sa-ti ofere un grup politic eterogen si cuprinzind membri ei insisi lustrabili, o lege categorica a lustratiei?

E suicid, se intelege de la sine. Suicid si nimic altceva.

Imi scria cineva marti: ai vazut emisiunea “X”? Eu: Nu. “Pai a fost dezgustatoare”, suna raspunsul. Si tot omul ma lamureste: “Eu, unul, deja am inteles cu cine am de-a face”. E clar, imi zic in sinea mea, dupa 20 de ani de postdecembrism perpetuu a aparut unul care a inteles cum stau lucrurile urmarind o emisiune. Bine ca n-a urmarit mai multe, e greu de crezut c-ar fi putut suporta atita luciditate.

Situatia care se da este urmatoarea: cutare fost prim-ministru apare nud, in vestiarul unei sali de sport, intr-un videoclip de citeva secunde, cam cit ii ia omului sa-si schimbe lenjeria intima. Videoclipul respectiv ajunge la un post public de televiziune, este difuzat, si in marginea lui urmeaza dezbateri pendulind intre penibil si extra-penibil, dezbateri unde se implica si un om politic care n-avea ce cauta in emisiunea respectiva. In fine, urmeaza amenda potrivit legilor in vigoare si batalia de presa, ca sa nu mai vorbim de comentariile opiniei publice.

Agitatia, dupa parerea mea, e inutila. Se incalca, zilnic, in Romania, tot soiul de drepturi ale omului, unele atentate la acestea fiind mult mai crincene decit ce i s-a intimplat nu tocmai respectabilului personaj. In al doilea rind, postul TV respectiv, mie cel putin, nu mi-a lasat niciodata dubii cu ce se ocupa, dupa ani de zile de promovare a “manelioanelor”. Ar fi culmea sa ma astept la vreun tip de rafinament din directia aceea. In al treilea rind, personajul politic invitat a devenit, in ultimii ani, exact atit de pitoresc si burtaverzist pe cit s-a straduit cindva sa nu devina. Probabil a adoptat principiul: “nu-ti poti invinge dusmanul daca nu actionezi ca el.” Si, domnule, ce actiune a urmat… In ultimul rind, opinia publica nu e tocmai un standard de calitate ea insasi. Daca oamenii au belit ochii la emisiune, inseamna ca le-a placut tiparul spectacolului. Daca, pe alta parte, nu urmaresc asa ceva, atunci discuta in necunostinta de cauza. Nici eu nu ma exclud, am spus deja ca am ratat spectacolul. Dar, in ambele cazuri, mi-e limpede ca nu e nimic de cistigat.

Oricum, sa ajungi sa “intelegi” brusc lumea in care traiesti, dupa cite-o revelatie din asta, la botul calului, e cam absurd. Ceea ce vreau sa spun e ca cine-si alege simpatiile si antipatiile in conformitate cu orice eveniment minor, e un prost. Ca si cind, inainte de-a te duce la vot, urmaresti un show electoral, sa te ajute sa te hotarasti mai bine. Cine stie, poate scoate careva un porumbel pe gura si atunci ii votezi contracandidatul simtindu-te mai responsabil.

Responsabilitate pe ultima suta de metri. Cine nu stie ce e aia, sa vina la noi, ca-i explicam cum stau lucrurile.

Politica romaneasca naste tot soiul de inversunari. Nu rareori se intimpla sa auzi niste domni ridicind vocea si interogind retoric, cu furie mai mult sau mai putin controlata, publicul: “Cine plateste pentru cutare lucru?” Respectivul lucru fiind, desigur, o fapta reprobabila fie a conducerii actuale, fie a fostei conduceri. De obicei, publicul (sau preopinentul, de la caz la caz), ridica din umeri sau raspunde tot cu o intrebare asemenea, in care sint ilustrate malversatiunile partidului pe care retorul il reprezinta.

Odata problema deviata in felul asta, catre statistica, nici dracul nu te mai scoate la liman. Urmeaza nu numai acuzele reciproce, dar si insiruirea vinovatiilor. Politicienii romani sint buni statisticieni: la orice ora, zi sau noapte, ei vor fi capabili sa enunte ritos crimele regimului caruia i se opun. Cea mai grea misiune revine opiniei publice, silita sa-si revizuiasca intreg arsenalul de resurse morale pentru a stabili ce anume atirna mai greu in balanta, facind astfel un regim mai detestabil si altul mai dezirabil. Asa se face ca nu odata ai de-a face cu cazuri de oameni nehotariti. Caci, domnule, ce-a fost mai grav? Mineriada sau jandarmeriada? Vinzarea flotei sau afacerea Sidex? Afacerea soselelor sau taierea padurilor? Si, pina la urma, care e mai nociv, comunismul travestit sau capitalismul jecmanitor?

Dupa parerea mea, cea mai mare problema a regimurilor politice romanesti din ultimii douazeci de ani e imposibilitatea de-a se defini corect pentru societate. Condusa de politicieni cu scoala Partidului Comunist sau a Securitatii, indivizi care au pornit de la manipularea unei gestiuni a Statului enorme si care au omis sa invete cum stau lucrurile cu sectorul privat, oameni nepriceputi la istorie si care n-au retinut nimic din ea ori pur si simplu oameni care cred ca economia e o stiinta pliabila dupa dorinta, Romania a tot cochetat cu stinga si dreapta, cu social-democratia si cu liberalismul pina a ajuns in situatia ca nimeni sa nu-si poata explica orientarea sa: nici cei din afara, nici cei dinauntru. Tributara conducerii dupa ureche, ea exclude insasi notiunea de regim politic. Regimul, aici, capata doar sensul de grup aflat la conducere, si nu de sistem de guvernare.

Exista, vrem sau nu vrem sa acceptam, o nostalgie a celei mai mari parti a romanilor catre trecutul comunist al tarii. In afara de tineret, care n-a apucat zilele alea, cam toti ceilalti, fie ei “de dreapta” ori “de stinga” se raporteaza la comunism ca la un sistem exact, matematic, de aranjare a lucrurilor. N-are importanta cine si cum conducea tara; are importanta lipsa schimbarilor bruste, lipsa dezechilibrului financiar, absenta dinamicii legislative, constiinta unei stari de lucruri care chiar “sta”, e nemiscata si imuabila. Cind injuri, stii exact ce injuri. Cind apreciezi, ai iarasi o notiune exacta despre lucrul bun la care te referi.

Numai asa se explica faptul ca in ’90 Ion Iliescu atragea 85 la suta din electorat. E acelasi electorat care dupa patrusprezece ani avea sa aleaga un lider pe care multi neinitiati l-ar defini drept opusul lui Ion Iliescu. Numai ca ei nu sint opusi, in orice caz nu din punct de vedere politic: aceeasi scoala, aceleasi obiceiuri, aceleasi idei (control, manipulare, simulare). Opinia publica, cred eu, nu s-a reorientat; a mers de fiecare data, instinctiv, catre amintirea unei ordini cunoscute.

De fapt intrebarea cu care am inceput n-are nevoie de statistici. Ea e simpla: cine plateste pentru lipsa de regim politic din ultimii douazeci si doi de ani?

Spectacolul de pe scena politica romaneasca ne infatiseaza ceva in genul unui tablou renascentist. Ma gindesc, in principiu, la operele lui Brueghel cel Batrin, pictor care rareori se margineste la citeva personaje, ci se sileste mereu sa expuna intreg burgul neerlandez intr-un moment sau altul al existentei sale: cavaleri, tirgoveti, gospodine, copii, betivi, prostituate si animale la un loc cu poverile lor, intr-un decor adesea straniu, care-ti da senzatia de disconfort si zadarnicie. Brueghelianul tablou romanesc e construit dupa acelasi tipic, gemind de personaje de tot felul: latifundiari, fanti de mahala, farisei, curve si cersetori, toate pe un fond de iarna sinistra si saracie atotocuprinzatoare. Realitatea surprinsa frust si redata siesi fara modificari.

Constat ca puterea politica a tarii e in continuare nepopulara, insa “tare”. Dimpotriva, opozitia are un coeficient ceva mai mare de simpatie, insa e “slaba”. Ba mai mult, se pare ca sfidarile repetate ale puterii fata de opozitie, au descurajat-o pe aceasta si i-au deteriorat imaginea in ochii publicului. Care public priveste din nou catre structurile puterii, intrebindu-se daca de acolo n-ar putea veni o solutie salvatoare. E mare, e foarte mare disponibilitatea publicului romanesc de a uita si de a ierta. In plus, exista cel putin doua mecanisme care definesc atasamentul politic romanesc.

Exista situatia in care forta exhibata de puterea in exercitiu e atit de mare, incit oamenii simt nevoia de a ingenunchea in fata ei. Fenomenul nu e nou: in istorie s-au pomenit cazuri de indivizi singulari care au exercitat asupra unei comunitati o asemenea fascinatie, incit membrii acesteia le-au cazut la picioare. Cu toate astea, una e sa-l recunosti ca erou pe vreun cruciat proaspat intors din batalie, tragind dupa el o sabie de 10 kilograme, si alta e sa vezi eroul in persoana unui tip cu personalitate vaga, dotat cu ochelari, cravata si zimbet timp, proaspat scos din sertarul cu surprize al partidului de guvernamint. O societate capabila sa recunoasca eroul intr-un astfel de domn s-ar putea, dupa parerea mea, sa stea prost atit cu perceptia cit si cu definitia eroismului. Insa, pentru o parte insemnata a populatiei, lucrurile stau chiar astfel: oamenii vor sa creada in ceva si, de regula, o figura noua in cercul puterii polarizeaza sperantele.

Exista si varianta in care nu eroul atrage, ci zona din care el provine. Eroul e “de-al nostru”, cutare cunoscut, vecin si prieten, care intimplator s-a pomenit pe culmile functiei publice. A-i fi alaturi in acest ceas de cumpana e, fireste, o datorie morala. Legatura trebuie reluata si perpetuata. Nu pot, in acest context, sa nu-mi amintesc de fraza lui Camil Petrescu din “Jocul ielelor”, unde politica romaneasca este zugravita drept un angrenaj “fara cap si coada”, un lant al aderentelor. A este vrajmasul lui B care e indisolubil legat de C. C, prin intermediul lui D, este in relatie cu E, E fiind taman partenerul lui A. Exista un lant al slabiciunilor si un lant al intereselor. Iar recunoasterea in lider a unei origini specifice e, la noi, o forma de acceptare a acestuia. Omul e “de-al nostru” si asta e suficient.

Nu stiu exact pe care din aceste criterii s-o fi bazat unul din capii opozitiei cind si-a declarat, ieri, aderenta fata de noul prim-ministru. Dar judecind dupa cita lume pare sa aprobe gestul sau, simt nevoia sa-i intreb pe cei care au ramas fideli convingerilor ca actuala putere trebuie detronata cu orice pret: domnilor, oare ne mai putem permite sa fim radicali in politica romaneasca? Atunci cind oamenii sint cum sint, cind discursurile se fac si  se desfac, cind legaturi noi iau nastere zi de zi, cind nu mai stii cine e onest si cine e escroc, mai putem indica un om care merita sustinut fara rezerve?

Citesc ca Andrei Marga paraseste Rectoratul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj urmind ca mostenirea pe care o lasa in urma (in sensul romanesc al termenului, adica functia de rector) sa fie disputata de cinci indivizi, mai cunoscuti sau mai putin cunoscuti, care deja se pare ca-si cara unul altuia tot felul de pumni ideatici. Sigur ca nici numele lui Andrei Marga (care sustine, la rindul sau, pe unul dintre candidati, mai exact pe o doamna candidata) n-a ramas in afara scandalului, domniei sale atribuindu-i-se tot felul de masinatiuni. Parfum local, ce vreti!

In cursa pentru pozitia de rector se afla doua doamne si trei domni. In afara de academicianul Ioan Aurel Pop, care intr-adevar e un titan al cercetarii istorice, insusire pe care o posibila functie de rector i-o va demola cu totul, nu cunosc pe nimeni altcineva. Unul dintre candidati pare numai bun sa-l timpeasca pe Lombroso. O figura crunta de albanegrist maneloid care, din cite aflu, se grefeaza pe o mare sensibilitate si perspicacitate: omul e psiholog. Celalalt are ceva din Andrei Marga: o infatisare serioasa si probabil un discurs raspicat, daca nu dur de-a dreptul. E fizician si e vocea care face, actualmente, sa se auda acuzele la adresa magistrului. Iar magistrul ataca, la rindul sau, discreditind statutul stiintific al celorlalti, caci, spuneti dumneavoastra, ce inseamna cu adevarat un statut stiintific?

Una peste alta avem niste intelectuali care, angajindu-se in cursa electorala pentru o functie importanta si bine retribuita, nu au cum sa-si pastreze superioritatea, eleganta ori diplomatia, caci asa cer regulile jocului. Presa ii dezgroapa fiecaruia trecutul, scrierile, patalamalele, opinia publica ii examineaza cu lupa, cei apropiati lor schimba de la simple birfe la informatii “incendiare” despre fiecare, studentii isi spun si ei pe bloguri si pe forumuri opinia construita in anii in care au avut de-a face cu profesorii respectivi dupa cum, in cele din urma, insisi candidatii dezgroapa securea razboiului pentru a isi aplica sirguincios unul altuia respectabile lovituri care pe unde pot. La cap, pentru naucire si maximum de puncte, la turloaie pentru dezechilibrare. De unde se vede ca Aristotel avea dreptate: inainte de toate omul e supus societatii, asadar politicii si acesteia nu i se poate sustrage cu nici un chip. Si, vorba aia, daca i s-ar putea sustrage, de ce s-o faca?

O singura concluzie e certa: ca nu exista nicaieri un autentic model social. Sintem cu totii supusi conditiei umane, adica preferintelor, inclinatiilor si gusturilor. Nimeni nu poate trece peste ele pentru a intruni un ideal catre care sa aspiram fara rezerve. Daca in ceea ce priveste clasa politicienilor romani eram demult lamurit, recunosc ca mai nutream ceva sperante in ceea ce priveste clasa intelectualitatii universitare. Asceza culturala a unui Noica imi dadea motive s-o fac. Numai ca vine o vreme cind intelepciunea, rigoarea si bunavointa cu care te-a familiarizat modelul tau universitar sint abandonate in favoarea unui scop mai inalt: functia. Ierarhia pune la respect umanitatea si dojeneste cultura. Sa stea la colt, ca niste accesorii ce sint. Avem, doar, inaintea lor, atitea care ne sint proprii. Ce facem cu instinctul? Ce facem cu vointa de putere? Aud?

In alta ordine de idei sint cu desavirsire edificat ca pe plaiurile noastre, chiar si in mina unui intelectual, securea razboiului devine ranga.

Succedind, absolut intimplator, relatarii despre niste indivizi care au inventat santajul rutier (aflati la o intersectie unde au prioritate, il invita pe celalalt sa treaca, moment in care demareaza si ei, tamponindu-l, dupa care ii cer bani pentru a nu-l denunta pentru neacordarea prioritatii), gasesc povestea unui tip care tocmai a fost diagnosticat cu o tumora la creier si care trateaza totul cu un apreciabil umor negru. A inceput sa scrie un fel de foileton, din care relatarea de azi nu e decit prima parte. Tipul pare cult si are, in mod evident, talent, iar maniera de abordare a problemei e destul de originala, ceva in stilul unui “jurnal de cancer”, in care cititorul este familiarizat cu gindurile si senzatiile celui suferind, nu de putine ori realiste, nu de putine ori amuzante.

Eu, admirator declarat al lui Sorin Stoica, un scriitor de enorm rafinament artistic care, inainte de a muri de cancer pulmonar, a tinut un asemenea jurnal, nu pot decit aprecia puterea cuiva de a se dedica literaturii odata ce se trezeste plasat in anticamera mortii. Cu toate astea, textul pe care l-am citit astazi si care apartine unui anonim (deocamdata) imi ridica cel putin citeva suspiciuni.

Constat, astfel, ca descrierea senzatiilor bolnavului cade pe planul doi. Textul nu e tocmai un jurnal de impresii pe fondul bolii, ci o afisare destul de exacta a afectiunii insasi, de la diagnostic si pina la opiniile generate de boala. E trecuta in revista, dozat, si starea civila a autorului, alcatuirea familiei, impactul vestii asupra ei. Exista multa nonsalanta, care e antrenanta la inceput, dar care devine obositoare atunci cind iti dai seama ca graviteaza in jurul acelorasi termeni. E drept ca bolnavul nu solicita ajutor; nu practica lamentul cu care ne-am obisnuit de la cei care tintesc sprijinul financiar; nu exagereaza cu clasificarea starilor si durerilor resimtite. Insa, privind catre comentariile care insotesc acest auto-reportaj (un comentariu pare sa-i apartina chiar sotiei respectivului!), intelegi ca daca, si numai ipotetic, autorul ar fi testat “piata” sa vada in ce masura nefericirea sa mai poate produce compasiune, lucrul i-ar fi reusit de minune. Textul a produs numai admiratie, compasiune si solidaritate morala.

Ori acum vine intrebarea mea: daca textul nu e, totusi, decit un test de piata? Daca va urma (doar e un foileton, nu?) si o agravare a cazului, si un semnal disperat de alarma, si un cont pentru sprijin financiar? Daca avem de-a face cu un alt caz in care nefericirea a devenit mijloc de trai, asa cum se intimpla de multi ani incoace? Traficul cu nefericire, ce, e atit de greu de crezut? Daca un anume talent literar al unui om e pus in slujba unei simple acumulari de fonduri, asa cum se intimpla din ’91 incoace, de la “Formula As” si “Povestiri adevarate” revistele ne-au obisnuit cu relatarea unor cazuri in care realitatea se impleteste cu imaginatia si in care drama nu mai niciodata la purtator, ci distribuita sensibililor si filotimilor?

Fireste, poate ca e vorba de un caz autentic, conditie in care suspiciunea mea va aparea drept lucru meschin iar eu voi trece drept un mizerabil lipsit de constiinta. Dar n-am ce face, sint un spectroscop al lumii care, daca ii dispretuieste acesteia desfatarile desucheate, n-are dreptul sa fie mai ingaduitor nici cu dramele ei.