
Orele zboară,nu știu cât de târziu în noapte este,dar simt nevoia să evadez,așa cum am mai făcut-o de două ori înainte : pe fereastră.Prea mut efort.Nici nu îmi doresc atât de mult să plec.Nu am nici un sens aici.Unde m-aș duce? O să-mi las viața în mâinile altora.Va fi mai bine.Cifrele roșii ale ceasului nu obosesc.Au arătat până acum 1:35, 2:17,3:04 .Trei.Ora diavolului.Doar povești de groază care circulau în generală.Amintiri.E senin,atât de senin încât pare frig.Mă ridic grea de nesomn și deschid lumina.Nu-mi place întunericul.
-Levănțică.Te ajută să adormi; se auzi o șoaptă.
Am încremenit.Visam? Lumina părea că se transformase în întuneric.Nu vedeam nimic.Nu am îndrăznit să întorc capul.
-Iartă-mă,Rachel.Dar nici eu nu pot dormi.
Mușchii mi s-au relaxat.Îl simțeam.Ochii verzi îmi fixau ceafa acoperită de păr lung și șaten.Vocea lui Robert sună normal.Normal,dacă un băiat intrat în camera ta la trei noaptea poate fi numit așa.
-Rachel,Rachel,vino aici ! spuse blând,dulce.
I-am ignorat vorbele și m-am întors,cu brațele încrucișate la piept.
-Ce faci aici? Reynard nu e cu tine ?
-Ți-e dor de el,deja?
-Întrebam doar.
-Să-ți spun o poveste?
-Dacă tot ești aici…
Eram obosită.Nu vroiam să-l înfrunt.M-am așezat pe pat,cu privirea în tavan,iar el s-a așezat pe marginea patului.Duhnea a alcool,dar îmi plăcea.Îl preferam singurătății mute.
-A fost odată…începu
-Oh,te rog.
– Bine,altă poveste: acum 23 de ani, mama ta și cu mine ne-am întâlnit.Apropo,ce mai face mama ta?
-Ce ai spus? am spus holbanu-mă la el.
-Ah Doamne,săruta atât de bine ; spuse rânjind.
-Robert,ești beat ! am spus râzând.
Era beat.Glumea.Sau nu ?
– Știu.Nu mă întrerupe.
Făcu o pauză,rămânând cu privirea în gol,gândindu-se intens la ceva.
-Acum îmi amintesc.Da.Mama ta s-a îndrăgostit de taică-tu și …ah,nesuferit era taicătu.Și a plecat cu el și…și.. uită-te pe tine aici.Sfârșit ; spuse amuzat.
Am tăcut.Era beat.Mama nu îmi spusese despre vreo iubire de dinainte de căsătorie.Dar de ce mi-ar fi spus? Cine vrea să-și amintească de trecut,probabil unul urât ? M-am ridicat în picioare,trăgându-l de mâini,ridicându-l cu greutate.
-Unde mergem ?
-Treaba ta.
L-am împins spre ușă.Se putea ține pe picioare,dar se sprijinea de mine.Am deschis ușa.Neoanele sfidau liniștea coridorului,dând impresia de spital cu buget redus.Ușa din față avea un poster Pink Foyd și dedesubt o plăcuță cu : „Do not disturb” și alta cu „My life,my music” .Puteam jura că este camera unei fete.Robert ieși din cameră,rămânând în fața ușii mele.
-Pleacă.
-Bine,arțăgoaso.Noapte bună.
-Îhî .
Înaintă câțiva pași,și se întoarse.
-Ce vei?
-Ai ceva de băut? spuse zâmbind tâmp.
-Noapte bună,i-am spus închizând ușa și auzindu-l cum se îndepărtează râzând,beat,fără treabă.M-am întors spre pat,știind că oricum nu aveam să dorm.Pe noptieră,trei fire de levănțică.Am surâs.Cu lumina deschisă,panica dispăruse,lăsând loc altor gânduri.Oare Reynard îmi putea confirma spusele lui Robert? Trebuia să-l găsesc dar,din nou,prea mult efort.Aveam să aștept dimineața,amorțită în mirosul subtil de levănțică,care nu părea că își va face vreun efect.Insomnia și gândurile la fel de urâte ca și întunericul care aștepta la fereastră,aveau să persiste cele câteva ore până la ivirea zorilor.
Coridoarele răsunau de voci colorate.Din când în când se auzeau râsete isterice.Părea o zi de liceu obișnuită.Dar nu era.Eram altcineva.Am sos din buzunarul pantalonilor hârtia împăturită care ar fi trebuit să fie un program.Nu știam nici măcar ce zi este.Totul se petrecuse atât de repede,acest tot care se numea viață de după.Nu știam câte zile sau săptămâni trecuseră.
-Lasă-mă să te ajut ; spuse Cole care mă întâmpină zâmbind,apropiindu-se de mine.
-Atât de neajutorată par? i-am răspuns zâmbindu-i.
-Nu,doar că,știi cum e cu elevii noi.
-Nu,nu știu.Cum e?
-Ei bine…sunt cam dezorientați.Așa.Deeeci.Acum ar cam trebui să avem sport.
-Cam?
-Ți-am spus,cursurile nu sunt obligatorii.Nu o să faci prea multă școală aici.
-Dar antrenamentele? mă privi întrebător.Vreau să spun,de ce ne antrenăm?
Stătu câteva clipe și se gândi.
-Nu știu; veni sec răspunsul.Dar alea sunt obigatorii și zilnice,la ora două.Acum,mergem?
-Cole,vrei să mi-o răpești pe Rachel din prima zi? spuse o femeie care se apropia zâmbind.
Toți sunteți atât de prietenoși pe aici?
Se opri lângă noi.Era parfumată puternic.Același parfum pe care-l simțisem în acea noapte în casă.Așteptam ca ea să-mi confirme întrebarea din gând: Să fie oare Danielle? Și răspunsul veni:
-Voi fi îndrumătoarea ta aici.Poți să-mi spui Danielle.Știi,fiecare are un îndrumător.Ei,aproape fiecare.Dar nu asta e ceea ce contează.Contează că vreau ca noi două să fim prietene.Trebuie să ai încredere în mine.Reynard e un tip de treabă,știe el ce știe dacă te-a lăsat în girja mea.Sunt,de asemenea îndrumătoarea lui Cole,pe care,din câte văd la-i cunoscut deja.
Perfect.Am o îndrumătoare care pălăvrăgește întruna.
Cole rămase tăcut.Asculta discursul de bun venit al Daniellei,dar mai puțin uluit decât mine.Se vedea clar că era obișnuit cu pălăvrăgeala ei.Gesticula destul de mult,dar fiecare părticică din corpul ei -îmbrăcat într-o rochie înflorată, cu mâneci scurte,care-i venea turnată-vroia să țopăie,să alerge,să nu se odihnească o clipă.Îmi deveni simpatică prin vioiciunea ei,dar mai ales,îi mulțumeam lui Reynard că alesese o femeie pentru a-mi fi îndrumător.Aveam nevoie de un spirit feminin alături.Trecuseră atâtea zile de când nu vorbisem cu o femeie încât Daneille îmi deveni simpatică.
-Rachel,vii cu mine puțin ?
-Da,dar…am spus întorcăndu-mă spre Cole.
-Du-te.Ne vedem mai târziu.
-Și tu ce-o să faci?
Danielle se întoarse și se îndepărtă câțiva pași,lăsându-ne să vorbim .
-O să caut fete neajutorate să le sar în ajutor;spuse râzând
-Haha.Atunci,noroc.
-Nu,mulțumesc.Tu ai mai multă nevoie de noroc acum.
-Fii serios!
-O să te pună să confecționezi ceva pentru amintiri.
-Nu înțeleg.
-O să vezi.Pe mai târziu; spuse și se întoarse spre cealaltă parte a coridorului,la un grup de băieți.
Într-adevăr,Danielle m-a dus într-un atelier,punându-mă să confecționez o pasăre,spunându-mi: „Pasărea asta simbolizează amintirile tale,viață ta de muritoare.O să o arzi.Și așa vei scăpa de amintiri.”
Da,sigur.Tu te auzi ce spui? Nu pot face asta și în niciun caz un smoc de lână arsă nu mă va face să renunț la amintiri.Nu amintirile.Atât mia mai rămas.Nu-mi călca pe amintiri.